Sâmbăta Sfântă - misterul „coborârii în iad”

 

S-a coborât în iad

A. „Descendit in inferna”

 

Ne întrebăm acum asupra destinului lui Isus Cristos din triduum mortis, adică din perioada de la moarte la învierea sa. Ce mister cuprinde sâmbăta tăcerii totale? Evanghelia lui Nicodim, (apocrifă din secolul al II-lea)[1], de origine iudeo-creştină, conţine o povestire pitorească despre intrarea victorioasă a lui Isus în împărăţia morţilor, despre dezintegrarea acestei împărăţii şi despre eliberarea morţilor: „Şi imediat, la acel cuvânt, porţile de bronz s-a sfărâmat şi gratiile de fier s-au rupt. Toţi morţii legaţi au fost dezlegaţi de lanţuri [...]. Regele gloriei a intrat ca un om. Toate locurile întunecate ale hadesului s-au luminat”[2]. Cu totul sugestivă este eliberarea lui Adam: „Regele gloriei, întinzând dreapta sa, l-a prins şi l-a ridicat pe primul părinte Adam. Apoi, îndreptându-se către ceilalţi, spuse: „Haideţi, veniţi cu mine voi toţi care aţi suferit moartea din cauza lemnului pe care l-a atins acesta. Iată eu vă fac să înviaţi toţi prin lemnul crucii”[3].

 

Această tradiţie apocrifă este atestată destul de mult de părinţi, atât orientali cât şi occidentale, care atribuie coborârii lui Isus în împărăţia morţilor o intenţionalitate salvifică precisă[4]. Chiar dacă este absent în simbolul niceno-constantinopolitan, descensus este mărturisit în simbolurile de credinţă deja începând cu secolul al IV-lea. Rufin din Aquileia (care a trăit în a doua parte a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea), în Expositio Symboli comentează de mai multe ori articolul care recită: „Crucifixus sub Pontio Pilato et sepultus descendit in inferna”[5]. El ne informează că descendit in inferna nu este prezent în mod explicit nici în simbolul Bisericii Romane nici în cel al altor Biserici Orientale, chiar dacă există o aluzie făcută în menţiunea înmormântării[6]. Coborârea este interpretată de el ca victorie asupra împărăţiei morţii şi vestire a mântuirii pentru toţi cei răposaţi[7].

 

Descensus este apoi documentat mereu mai frecvent în simboluri, formule de credinţă, precizări doctrinale, pronunţări conciliare[8]. Şi în Crezul apostolic, care după simbolul niceno-constantinopolitan este cea mai importantă sinteză a credinţei creştinătăţii, se mărturiseşte: „passus sub Pontio Pilato, crucifixus, mortuus et sepultus, descendit ad inferna”[9]. Se poate, deci, conclude afirmând că „doctrina că Cristos a petrecut în cele de jos timpul dintre moartea pe cruce şi învierea sa era în mod comun învăţată creştinilor din primele timpuri”[10]. Cu trecerea lui Isus în sheol teologia patristică intenţiona să scoată în evidenţă supunerea de către el a puterilor infernale şi a stăpânului de dincolo de mormânt; predicarea mântuirii către toţi morţii; eliberarea efectivă a celor drepţi morţi înainte de Cristos[11].

B. Datele biblice

 

1.  Fragmentele din 1Pt 3,19-20; 4,6

 

Obişnuita referinţă la pasajele din 1Pt 3,19-20; 4,6 s-a demonstrat a nu fi întru totul pertinentă, după o analiză atentă a textului[12]. Apostolul, după ce a vorbit despre Cristos „dat la moarte în ceea ce priveşte trupul, dar înviat cu duhul” (1Pt 3,18), continuă astfel: „şi în duh a mers să vestească mântuirea sufletelor care erau în închisoare, celor care odinioară nu au voit să asculte, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, pe când se construia arca în care puţini, adică opt suflete au fost salvate prin apă” (1Pt 3,19-20). Iar mai departe afirmă: „căci pentru aceasta a fost vestită evanghelia şi celor morţi, pentru ca, deşi condamnaţi în trup după judecata oamenilor, să trăiască în duh după judecata lui Dumnezeu” (1Pt 4,6).

 

Acestor texte, care erau luate ca fundament pentru descensus al lui Isus Cristos în împărăţia morţilor, se puneau următoarele întrebări: care este conţinutul vestirii mântuirii? cine sunt duhurile care aşteptau în închisoare? Răspunsurile erau diferite. Vestirea mântuirii era interpretată fie ca o adevărată şi proprie eliberare a drepţilor din VT, fie ca influenţă salvifică îndreptată spre contemporanii lui Noe, fie ca o condamnare definitivă a îngerilor păcătoşi, fie ca un fel de exprimare a stăpânirii universale a lui Cristos. Prin sufletele din închisoare se înţelegea în schimb fie sufletele celor drepţi din VT convertiţi cu ocazia potopului, fie oamenii din generaţia potopului, fie îngerii, fiii lui Dumnezeu, despre care vorbeşte Gen 6,1-6[13].

 

Cercetarea exegetică recentă (plecând de la W.J. Dalton)[14] însă a scos în evidenţă două fapte: tradiţia occidentală îşi fundamentează doctrina asupra lui descensus nu pe 1Pt dar pe alte texte[15]; în al doilea rând 1Pt nu vorbeşte despre o „coborâre”, cât mai curând despre o „înălţare”. De fapt expresiile „înviat în duh” şi „în duh a mers să vestească” (1Pt 3,18.19) îl indică fără echivoc pe Cristos înviat (şi nu doar sufletul uman al lui Cristos, separat de trup după moarte)[16]. Textul intenţionează astfel să vorbească despre înălţarea lui Cristos în glorie, eveniment care înseamnă mântuire pentru cei care au crezut în el, începând de la cei drepţi din VT, şi condamnare pentru cei necredincioşi din timpul său, mai ales pentru acele spirite rele care au provocat devastarea prin potop[17]. În concluzie: „Cristos înviat cu toată personalitatea sa istorică şi divină, trup-spirit, decide destinul salvific sau pierderea tuturor creaturilor, fără limite de spaţiu şi de timp. Aceasta vrea să însemne că şi generaţiile de oameni care l-au precedat, chiar dacă sunt moarte deja, găsesc în el fundamentul propriei mântuiri”[18].

 

2. Fundamentul biblic[19]

 

Fundamentul biblic al lui „descensus” se află astfel în alte aluzii neotestamentare, care făceau parte din exegeza patristică şi care apoi au fost lăsate la o parte în favoarea textului din 1Pt. În Mt 12,40, de exemplu, se face referinţă la semnul lui Iona: „aşa cum Iona a fost trei zile şi trei nopţi în burta peştelui, tot aşa Fiul Omului va fi trei zile şi trei nopţi în sânul pământului”. Semnul lui Iona este un semn al pătimirii şi al lui descensus ale Fiului Omului. În acelaşi mod este interpretată afirmaţia paulină din Rom 10,7: „sau cine se va coborî în adânc? adică să-l ridice pe Cristos din morţi”.

 

Această rămânere a lui Cristos în împărăţia morţilor nu este inerţie salvifică, dar este deja începutul erei mesianice. Evenimentul morţii lui Cristos este deja revenirea la viaţă a oaselor uscate (cf. Ez 37) şi irupere a vieţii şi a mântuirii. Extraordinarele evenimente întâmplate la moartea lui Isus o mărturisesc: „Şi, iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au înviat” (Mt 27,51-52). Alte aluzii la descesus în iad se află în Fap 2,27-31; Ef 4,8-10; Fil 2,5-10; Col 1,18; Ev 13,20; Ap 1,18. Acest ultim text afirmă: „Eu eram mort, dar acum trăiesc pentru totdeauna şi am putere asupra morţii şi asupra iadului”.

 

În realitate, în NT descensus este doar o implicaţie colaterală a misterului morţii şi învierii lui Isus. Are însă o semnificaţie salvifică precisă şi autonomă. Isus care s-a cufundat în kenosis absolută a morţii este acelaşi Cristos, care, prin acest a fi al său în moarte şi la cei morţi, conduce morţii la viaţă. De aici reprezentarea figurativă iudeo-creştină a lui descensus mesianic.

 

C. Semnificaţia teologică[20]

 

Cu privire la descensus al lui Isus în împărăţia sheol-ului, s-a afirmat că „sâmbăta sfântă stă, ca mister între cruce şi înviere, nu la periferie dar în centrul întregii teologii”[21]. Dincolo de orice emfază, poate cultura contemporană, mai mult decât oricare alta, poate să redescopere dramaticitatea acestei situaţii a lui Cristos intuindu-i conţinutul salvific. Moartea lui Cristos înseamnă intrarea sa deplină şi solidară în sheol , care împreună cu cerul şi pământul (cf. Ex 20,4), constituie una dintre cele trei părţi ale cosmologiei biblice (Is 14,9; Ps 63,107). Sheol-ul este împărăţia morţilor (Gen 37,35; 1Sam 2,6; Ps 89,49), din care omul nu poate ieşi niciodată (Iob 7,9). În ea stau cei buni şi cei răi (1Sam 28,19). Este o închisoare fără întoarcere, pământul întunecimilor veşnice (Iob 10,21), al tăcerii, al părăsirii (Prov 15,11; Iob 12,2; 26,6; 34, 2), al solitudinii, al incapacităţii de a-l lăuda pe Dumnezeu (Is 38,18; Ps 6,6). Este împărăţia absolută a negativităţii, a haosului, a lipsei binelui.

 

Prin moarte Isus este cufundat în această situaţie de extremă părăsire. A experimentat deci părăsirea, solitudinea, inerţia totală. Datul biblic, însă, ne spune că nu a rămas copleşit de aceasta: „nu a fost abandonat infernului, nici trupul său nu a văzut putrezirea” (Fap 2,31). Cel Sfânt a fost dezlegat „de  durerile morţii, deoarece nu era posibil să fie ţinut sub puterea ei” (Fap 2,24). De fapt, el are „putere asupra morţii şi asupra infernului” (Ap 1,18; cf. 1Cor 15,26). De aceea moartea este obligată să-i restituie pe prizonierii săi: „moartea şi infernul au dat înapoi morţii care erau în ele” (Ap 2013; cf. Mt 27,52).

 

Solidaritatea lui Isus în moarte şi experienţa sheol-ului constituie o ofertă de mântuire pentru om, muritor în sens dublu datorită condiţiei sale umane şi datorită păcatelor sale. În rest, în timpul vieţii sale, Isus a afirmat: „Adevăr, adevăr vă spun: a venit momentul, şi acum este, în care morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care îl vor fi ascultat, vor trăi” (In 5,25). Dacă înainte sheol-ul era o închisoare de moarte, în Isus devine cale de răscumpărare. Luarea în stăpânire a sheol-ului de către el înseamnă că porţie infernului au fost dărâmate („moartea şi infernul au fost aruncate în iazul cu foc”, Ap 20,14) iar omul a fost eliberat din haos şi din condamnarea la nimic.

 

Omul contemporan, mare cunoscător al culturii morţii şi infernului, al solitudinii ante et post mortem[22], poate să interiorizeze mai bine solidaritatea „eliberatoare” a lui Isus faţă de el. Şi Fiul Omului a coborât în abisul extremei părăsiri, dar pentru a o înfrânge prin legătura indestructibilă a comuniunii sale de iubire trinitară. Descensus devine astfel o posibilitate de exod şi de urcare. Reprezintă mâna întinsă a Fiului lui Dumnezeu către fiii omului „morţi”, dar prin aceasta nu abandonaţi destinului lor de anihilare şi de lipsă de semnificaţie existenţială. În locul solitudinii perene a eu-lui, Isus poartă oferta comuniunii lui „noi”. De fapt, deşi se află în moarte şi deci în situaţia îndepărtării extreme de Dumnezeu, Isus nu era lipsit de comuniunea de caritate cu Tatăl în Duhul. Locul cel mai „apneumatic” se transformă astfel într-o situaţie de caritate şi de mântuire trinitară[23].

 

Dincolo de acest aspect „spre jos”, „descensus” este şi un moment de eliberare „înapoi”, „spre trecut”. Isus mort este solidar cu oamenii care au trăit înainte de el. De aceea eliberarea sa se extinde şi la ei. Istoria mântuirii nu are repercusiuni doar în prezent şi în viitor, dar şi în trecut. Nu există bariere temporale şi spaţiale pentru mântuirea inaugurată de moartea răscumpărătoare a lui Cristos. Sâmbăta sfântă a lui Isus este mântuirea tuturor vinerilor de pătimire şi moarte ale tuturor celor care aparţin comunităţii umane.

 

(Amato Angelo, Gesu il Signore. Saggio di cristologia, EDB, Bologna 1991², în Chinez Isidor, Soteriologia creştină; trad. I. C.;  sursa: http://isichi.wordpress.com/2012/11/01/soteriologia-crestina-de-pr-isidor-chinez/).

---

[1] Cf. M. ERBETTA, ed., Gli Apocrifi del Nuovo Testamento, Marietti, Casale Monferrato 1981, I/2, 239.

[2] Ibidem, I/2, 268.

[3] Ibidem, I/2, 269.

[4] Pentru documentare cf. W. MAAS, Gott und die Hölle. Studien zum Descensus Christi, Johannes Verlag, Einsiedeln 1979, 133-143.

[5] RUFINO TIRANNIO, Expositio Symboli, 12: CChrL 20, 149.

[6] „Sciendum sane est quod in ecclesiae Romanae Symbolo non habet additum: «deswcendit in inferna»: sed neque in Orientis ecclessiis habetur hic sermo: vis tamen verbi eadem videtur esse et in eo quod sepultus dicitur” (RUFINO TIRANNIO, Expositio Symboli, 16: CChrL 20, 152-153).

[7] Cf. RUFINO TIRANNIO, Expositio Symboli, 12.26: CChrL 20, 149; 160-161.

[8] Cf. DS 27-30, 76, 369, 738 (unde este condamnată o eroare a lui Abelard), 801 (definiţie a Conciliului Lateran IV în 1215), 852, 1011, 1077. Pentru doctrina lui Abelard, cf. R. V. TURNER, „Descendit ad Inferos: Medieval Views on Christ's Descent Into Hell and the Salvation of the Ancient Just” în Journal of the History of Ideas, 27 (1966), 173-194. Cf. A. HAAS, „Descensus ad inferos. Viaggi agli inferi e visioni dell'aldilà nel Medioevo prima di Dante”, în Comunio, 55 (1981) 41-62; G. FALLANI, „La concezione dantesca dell'inferno”, în Communio, 5 (1981), 63-70.

[9] Cf. J.N.D. KELLY, I simboli di fede della chiesa antica. Nascita, evoluzione, uso del credo, Dehoniane, Napoli 1987, 364.

[10] Ibidem, 374.

[11] Ibidem, 373-378; cf. A. GRILLMEIER, „Der Gottessohn im Totehreich. Soteriologische und christologische Motivierung der Descensuslehre in der àäalteren christlichen Überlieferung”, în IDEM, Mit ihm und in ihm, Herder, Freiburg 1975, 76-174; E. PERETTO, „Discesa agli inferi”, în DPAC I, coll. 989-991.

[12] Cf. S. CIPRIANI, „Insegna la prima lettera di Pietro «la discesa agli inferi»?”, în Communio, 5 (1981), 7-19.

[13] Se pare că legătura dintre 1Pt 3,19-20 şi 4,6 a fost propusă pentru prima dată de cardinalul Caietano, făcută chiar de Bellarmin şi de atunci încoace devenită obişnuită în exegeză şi în teologia catolică. Cf. W.J. DALTON, „Interpretation and Tradition. An Example of 1 Peter” în Gregorianum, 49 (1968), 11-37.

[14] Cf. W.J. DALTON, Christ's Proclamation to the Spirits. A Study of 1Peter 3,18-4,6, PIB, Roma 1965; W.J. DALTON, „The Interpretation of 1 Peter 3,19 and 4,6: Light from 2 Peter”, în Biblica, 60 (1979), 547-555; N. BROX, „Zur Nachgeschichte von 2 Petr 3,19f/4,6 (Der «Höllenabstieg» Christi)”, în IDEM, Der Erste Petrusbrief, Benziger/Neuchirchener Verlag, Einsideln/Neukirchen-Vluyn 1979, 182-189; C. PERROT, „La descente aux efers et la predication aux morts”, în ACFEB, Etudes sur la Premiere Lettre de Pierre, Cerf, Paris 1980, 231-246.

[15] Cf. W.J. DALTON, „Interpretation. and Tradition”, 12.

[16] Cf. W.J. DALTON, Christ's Proclamation, 134. Autorul afirmă că în 1Pt 3,18 este folosită o formulă tradiţională pentru a indica moartea şi învierea corporală a lui Isus Cristos. Prin urmare este exclusă orice referinţă la sufletul separat al lui Cristos.

[17] Cf. S. CIPRIANI, „Insegna la prima lettera”, 15.

[18] R. FABRIS, Lettera di Giacomo e Prima lettera di Pietro, EDB, Bologna 1980, 247.

[19] Cf. W. MAAS, Gott und die Hölle, 67-130.

[20] Cf. W. MAAS, Gott und di Hölle, 133-321. Cf. K. RAHNER, „Discesa di Cristos nel regno dei morti”, în IDEM, Nuovi Saggi, II, Paoline, Roma 1968, 183-190; H.U. VON BALTHASAR, „Il cammino verso i morti (sabato santo)”, în MS VI, 289-324; J. GALOT, „La vittoria di Cristo sulla morte”, în La Civilta Cattolica, 138 (1987), II, 118-131.

[21] W. MAAS, „«Discese all'inferno». Aspetti di un articolo di fede dimenticato”, în Comunio, 55 (1981), 29.

[22] Cf. A. DALL'ASTA, „Una parola alla'estremita del silenzio. Il Cristo teologico di Dostoevskij”, în Communio, 55 (1981), 71-91.

[23] Cf. W. MAAS, „Discese all'inferno”, 37.