XIII (B): Talita kum!

Fragmentul evanghelic din această duminică este format din scene care se desfăşoară într-o succesiune rapidă, în locuri diferite. Este mai întâi scena de pe malul lacului. Isus este înconjurat de multă lume, când un om se aruncă la picioarele sale şi îi adresează o rugăciune: „Fiica mea este în ultimele clipe; vino, pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască”. Isus lasă la jumătate discursul său şi se îndreaptă spre casa acelui om.

A doua scenă are loc de-a lungul drumului. O femeie care suferea de hemoragie se apropie în ascuns de Isus ca să-i atingă mantia, şi se trezeşte vindecată. În timp ce Isus vorbea cu ea, de acasă de la Iair au venit oameni să-i spună: „Fiica ta a murit. De ce-l mai deranjezi pe Învăţător?” Isus care a auzit toate îi spune şefului sinagogii: „Nu te teme, continuă doar să ai credinţă!”

Şi iată-ne la scena crucială, în casa lui Iair. Mare gălăgie, lume care plânge şi boceşte, aşa cum se întâmplă în faţa decesului care abia a avut loc al unui adolescent. „Intrând, le-a spus: de ce faceţi atâta gălăgie şi plângeţi? Copila nu este moartă, dar doarme. Aşadar, alungându-i pe toţi afară, a luat cu sine pe tatăl şi pe mama fetei şi pe cei care erau cu el, a intrat acolo unde era copila. A luat-o de mână pe fată, zicându-i: talita kum, care înseamnă: „Copilă, scoală-te!” Imediat fata s-a ridicat şi a început să umble; avea 12 ani. Isus le-a recomandat cu insistenţă ca nimeni să nu afle şi le-a poruncit să-i dea de mâncare.

Neciopliţi "viatores" pentru Petru şi Paul

În opinia curentă, alimentată din belşug de acţiunea unui turism religios-cultural rău înţeles, cultul sfinţilor Petru şi Paul este destul de mult legat de cele două situri "istorice" care, cele dintâi, au primit comemorarea lor funerară: cele două locuri de înmormântare în Vatican şi pe via Ostiense, rămase aproape ascunse timp de trei secole şi apoi, în primii treizeci de ani ai secolului al IV-lea, "semnalate" şi făcute vizibile de iniţiativa generoasă a lui Constantin prin construirea a două bazilici monumentale, care au îndeplinit dubla funcţie de comemorare şi de morminte.

 

Însă, în raport cu un obicei răspândit şi participat, istoria devoţiunii martirilor de la 29 iunie, îşi are fără îndoială punctul său de referinţă cel mai relevant, în termeni de importanţă documentară şi definire cronologică, în complexul de la memoria apostolorum pe via Appia: o simplă şi aproape neluată în seamă curte cu porticuri în trei laturi (triclia), care, din anii 250-260 şi până la circa primele două decenii ale secolului al IV-lea (adică până la construirea bazilicii constantiniene care a fost suprapusă), a fost frecventată de multe mii de vizitatori chemaţi acolo de o tradiţie care în acel loc fixase un loc de comemorare a celor doi apostoli.

Sfinţii Petru şi Paul - aceeaşi iubire şi mărturie!

Petru şi Paul. Cuvântul „Biserică” nu apare decât de două ori în Evanghelii… De două ori în aceeaşi Evanghelie, cea după Matei. Şi acest lucru se întâmplă în pasajul pe care l-am ascultat astăzi, Isus vorbind despre „Biserica mea”. Mai mult decât atât, experţii pun sub semnul întrebării autenticitatea acestor cuvinte. Ei susţin că Isus nu a avut iniţiativa de a înfiinţa vreo Biserică, deoarece predica sa a fost axată asupra iminentei veniri a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, Biserica lui Isus Cristos, adică toţi cei care cred în Dumnezeu, Tatăl lui Isus Cristos, există şi astăzi, sfidând mulţimea secolelor scurse de la începuturile ei. Şi absolut nimeni nu poate contesta faptul că, printre primii care au fost aleşi de către Cristos, au fost cei doi pe care îi celebrăm astăzi: Petru şi Paul. Doi bărbaţi foarte diferiţi, dar pe care tradiţia Bisericii i-a asociat într-o veneraţie comună. Deci, astăzi ne amintim de Petru şi Paul ca fiind primii, dar nu singurii, evident, care şi-au consacrat întreaga lor viaţă predicării Evangheliei lui Isus. 

Gândul zilei

„Milostivirea lui Dumnezeu vine în ajutorul omului

în timp ce i se impun preceptele legii sale.

Dumnezeu iartă,

 ceea ce nu făcea Dumnezeul Republicii platonice.

Şi nu a însărcinat cetatea pământească de a forţa oamenii

 să fie buni, şi în mod ireproşabil oameni;

el a însărcinat harul său, în propria sa împărăţie,

care este universală şi mai presus de toate cetăţile pământeşti,

să lucreze în intimul lor pentru a-i face fiii săi

şi pentru a-i face buni

 în exerciţiul însuşi al libertăţii lor celei mai intime,

prin iubirea de caritate care dă viaţă actelor lor

şi care este forma vituţilor lor,

şi care compensează şi slăbiciunile lor” 

(J. Maritain, La philosophie morale: examen historique et critique des grans systèms, Gallimard, Paris 1960, trad. Italiană La filosofia morale. Esame storico e critico dei grandi sistemi, Morcelliana, Brescia 1971, 107, trad. pr. Isidor Chinez).

Omul între pacat şi har

http://isichi.wordpress.com/2012/06/25/omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos-prezentat-de-pr-dr-isidor-chinez/

Omul între păcat şi har  în scrierile  lui Georges Bernanos – îi în Microsoft PowerPoint

Marturii despre Sf. Anton de Padova

Gândul zilei

„Este adevărat că există un scandal al Evangheliei.

Adevărul Evangheliei este scandalos.

El l-a pus pe însuşi Cristos pe cruce.

Noi nu putem să sperăm în mod rezonabil

că nouă ni se cuvine crucea Legiunii de onoare”

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1317).

„Pasiunea adevărului trebuie să plătească cu pasiunea libertăţii”

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1320).

24 iunie – Naşterea Sf. Ioan Botezătorul

Ioan, numit „Botezătorul", este fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, amândoi din neamul preoţesc al poporului ales. Ştim din cuvintele îngerului Gabriel că Ioan (al cărui nume înseamnă „Dumnezeu se îndură, este milostiv") este un dar al rugăciunilor părinţilor săi înaintaţi în vârstă. Prevestit deja de Sfânta Scriptură drept precursor al lui Mesia, Ioan întruchipează caracterul energic al lui Ilie. Misiunea sa este asemenea, „în duh şi în tărie", ca misiunea profetului Ilie, fiind trimis să pregătească „un popor desăvârşit" pentru venirea lui Mesia. Chiar înainte de a se naşte, remarcă prezenţa lui Isus „tresărind de bucurie" în sânul mamei, cu prilejul vizitei Mariei la vara sa, Elisabeta. Trimis de Dumnezeu „să facă drepte căile Domnului", este santificat de harul divin mai înainte ca ochii săi să se fi deschis la lumina soarelui. Elisabeta, „plină de Duh Sfânt", îi spune Mariei: „Iată, abia a ajuns glasul tău la urechile mele şi copilul a tresărit de bucurie în sânul meu".

24 iunie – Naşterea Sf. Ioan Botezătorul

Se întâmplă uneori ca sărbătoarea Sfântului Ioan să cadă într-o zi de duminică. Chiar şi atunci este celebrată. Este singura sărbătoare a unui „sfânt” care, la fel cu cea a lui Isus, este celebrată în ziua naşterii sale umane. Pentru ceilalţi se alege ziua „morţii” lor, care este ziua „naşterii lor pentru cer”. De la originile sale, din secolul IV, naşterea lui Ioan Botezătorul este sărbătoare foarte populară, este „Sfântul Ioan de vară” cu ale sale „focuri de Sfântul Ioan”… Ca şi sărbătoarea Crăciunului, plasată la solstiţiul de iarnă, sărbătoarea Sfântului Ioan este plasată la solstiţiul de vară, cu şase luni mai înainte. Începând cu 24 iunie, ziua cea mai lungă a anului, zilele se micşorează progresiv până la 25 decembrie, ziua cea mai scurtă. Astfel se verifică, în marile mituri inconştiente ale Occidentului, cuvântul lui Ioan Botezătorul: „El trebuie să crească, iar eu, să mă micşorez”. Adevărata lumină este copilul-Dumnezeu, singurul soare al lumii.

Când s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu.

Luca a construit relatările copilăriei aşa ca să pună în paralel pe cei doi copii:

- vestirea preotului Zaharia în Templul din Ierusalim…;

  vestirea tinerei Maria în casa ei privată la Nazaret…;

- naşterea lui Ioan Botezătorul la Ain Karim… dintr-o mamă sterilă…;

  naşterea lui Isus la Betleem… dintr-o fecioară…;

- Ioan Botezătorul se retrage în deşert…;

  Isus este prezentat la Templu…

„Fiu de preot”, Ioan Botezătorul este destinat să fie preot automat, căci preoţia era pe atunci ereditară; preotul era preot din tată în fiu, consacrat în slujba lui Dumnezeu. Zaharia şi Elisabeta, părinţii, erau „drepţi înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1,6). Erau şi dintre cei „săraci”: nu aveau copii… grea încercare în aceste popoare sărace în care o numeroasă descendenţă este o binecuvântare a lui Dumnezeu, şi singura adevărată bogăţie!

Cele patru iubiri (VI)

VI. Mila

Nu există investiţie sigură. A iubi înseamnă a fi vulnerabil. Indiferent ce ai iubi, cu siguranţă ceva îţi va sta pe inimă şi e posibil chiar să ţi-o sfîşie. Dacă vrei să te asiguri că nimic nu ţi-o va atecta, atunci trebuie să nu-ţi încredinţezi inima nimănui, nici măcar unui animal. Ambalează-ţi-o grijuliu în ocupaţii favorite şi în mici desfătări, evită orice situaţii încurcate, zăvorăşte-ţi-o la loc sigur în lacra sau coşciugul egoismului tău. Dar acolo în lacră — la adăpost, în întuneric, nemişcată, fără aer — ea se va ţransforma. Nimic nu ţi-o va mai sfîşia, va deveni incasabilă, impenetrabilă, de nerăscumpăt. Alternativa la tragedie sau cel puţin Ia riscul tragediei este damnaţiunea. Singurul loc în afara Cerurilor unde poţi fi absolut ferit de toate primejdiile şi tulburările este infernul. (C. S. Lewis, Cele patru iubiri - note de lectură).

Cele patru iubiri (V)

V. Erosul

Mai toţi strămoşii noştri au fost căsătoriţi încă din prima tinereţe cu parteneri aleşi de părinţii lor pe temeiuri ce nu aveau cîtuşi de puţin a face cu erosul. Ei s-au angajat în acest act fără alt „combustibil”, ca să spunem aşa, decît dorinţa pur biologică. Şi au procedat corect: soţii creştini cinstiţi, care şi-au ascultat taţii şi mamele, îşi îndeplineau reciproc „datoria conjugală” şi-şi creşteau familiile în frica lui Dumnezeu. Dimpotrivă, acelaşi act, săvîrşit sub influenţa unui eros sublim şi irizat, care reduce rolul simţurilor la nivelul unui considerent minor, poate însemna adulter curat, poate presupune zdrobirea sufletească a unei soţii, dezamăgirea unui soţ, trădarea unui prieten, terfelirea ospitalităţii şi abandonarea propriilor copii. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut ca distincţia dintre păcat şi datorie să graviteze în jurul unor sentimente nobile. Acest act, ca oricare altul, este justificat (sau nu) cu ajutorul unor criterii mult mai prozaice şi mai uşor de definit, cum ar fi respectarea sau încălcarea promisiunilor, dreptatea sau nedreptatea, mila sau egoismul, ascultarea sau neascultarea.

Folosim o expresie total nefericită cînd spunem, despre un bărbat lubric plecat pe străzi în căutarea prăzii, că „vrea o femeie”. Strict vorbind, o femeie este tocmai ceea ce el nu vrea. El vrea o plăcere pentru satisfacerea căreia se întîmplă ca femeia să fie instrumentul necesar. Cît de mult îi pasă de femeia ca atare se poate aprecia după atitudinea lui faţă de ea la cinci minute după posesie (nu păstrezi cutia după ce ai fumat ţigările). Or, erosul face ca bărbatul să dorească în fapt nu o femeie în genere, ci o anumită femeie, într-un mod misterios, dar indiscutabil, îndrăgostitul o doreşte pe iubita însăşi, nu plăcerea pe care i-o poate furniza ea. Nici un îndrăgostit din lume nu a căutat vreodată îmbrăţişările femeii iubite ca rezultat al unui calcul, fie şi inconştient, potrivit căruia ele ar fi mai plăcute decît cele ale oricărei alte femei. Dacă şi-ar fi pus această problemă, s-ar fi aşteptat, fără îndoială, ca asta să fie realitatea. Dar dacă şi-ar fi pus-o, ar fi însemnat să iasă cu totul din lumea erosului.

Cele patru iubiri (IV)

IV. Prietenia

Foarte puţini oameni de azi consideră prietenia drept o iubire de valoare comparabilă sau o iubire pur şi simplu. De la In Memoriam nu-mi pot aminti nici un poem sau nici un roman care să o fi celebrat. Tristan şi Isolda, Antoniu şi Cleopatra, Romeo şi Julieta au nenumărate corespondente în literatura modernă; David şi Ionatan, Pilade şi Oreste, Roland şi Oliver, Amis şi Amile, nu. Anticilor, prietenia le părea cea mai fericită şi cea mai deplin umană dintre toate iubirile, coroana vieţii şi şcoală de virtute. Prin comparaţie, lumea modernă o ignoră.

Prietenia este — într-un sens cîtuşi de puţin peiorativ — cea mai puţin naturala dintre iubiri, cea mai puţin instinctivă, organică, biologică, gregară şi necesară. Are cel mai redus comerţ cu nervii noştri, nimic gutural, nimic din ceea ce accelerează pulsul sau te face să roşeşti ori să păleşti. E o legătură esenţialmente între indivizi; în clipa în care doi oameni îşi devin prieteni, ei s-au şi retras amîndoi într-o oarecare măsură din turmă. Fără eros nici unul dintre noi nu s-ar fi născut, iar fără afecţiune nici unul dintre noi nu ar fi fost crescut, dar fără prietenie putem să trăim şi să ne înmulţim. Specia, privită din unghi biologic, nu are deloc nevoie de ea. Mulţimea sau turma — comunitatea — o pot chiar antipatiza şi suspecta. Conducătorii ei o şi fac adesea. Directorii şi directoarele de şcoli, şefii de comunităţi religioase, coloneii şi căpitanii de vas se pot simţi stingheriţi cînd în cadrul unor mici grupuri de subordonaţi ai lor se încheagă prietenii strînse şi puternice.

Cele patru iubiri (III)

III. Afecţiunea

Storge (gr.) - afecţiune, în special cea a părinţilor pentru copiii lor.

Dar chiar şi în viaţa animală, ba încă mai mult în propria noastră viaţă, afecţiunea se extinde mult dincolo de relaţia dintre mamă şi copil. Acest confort plin de căldură, această satisfacţie de a fi împreună cuprinde tot felul de obiecte. Este de fapt cea mai puţin discriminatoare formă de iubire. Există femei despre care putem prevedea că vor fi puţin curtate şi bărbaţi pasibili să aibă puţini prieteni. Ei nu au nimic de oferit. Aproape oricine însă poate deveni obiect al afecţiunii, pînă şi urîtul, şi prostul, şi enervantul. Nu trebuie să fie nici o potrivire evidentă între cei uniţi de ea. Am văzut afecţiunea nutrită pentru un imbecil nu numai de părinţii, ci şi de fraţii săi. Ea ignoră barierele de vîrstă, sex, clasă şi educaţie. Ea poate exista între un tânăr inteligent de la universitate şi o infirmieră bătrînă, deşi minţile lor trăiesc în lumi diferite. Ea ignoră chiar şi barierele de specie. O vedem nu numai între cîine şi om, ci şi, mai surprinzător, între cîine şi pisică.

Afecţiunea este cea mai umilă dintre iubiri.

Amestecul şi suprapunerea iubirilor ne sunt limpede demonstrate de faptul că mai totdeauna şi pretutindeni toate trei au în comun, ca expresie proprie, sărutul. În Anglia modernă prietenia nu-l mai foloseşte, dar afecţiunea şi erosul, da. El le este atît de caracteristic, încît nu putem preciza acum care de la cine l-a împrumutat sau pur şi simplu dacă şi l-au împrumutat. Desigur, s-ar putea spune că sărutul afecţiunii se deosebeşte de sărutul erosului. Da, dar nu toate săruturile schimbate de îndrăgostiţi sunt săruturi de îndrăgostiţi. în plus, ambele iubiri tind — ceea ce îi pune în încurcătură pe numeroşi moderni — să utilizeze un limbaj de alintare sau un limbaj infantil.

Cele patru iubiri (II)

II. Predilecţii şi iubiri
pentru subuman


S-a descoperit de mult că plăcerile pot fi împărţite în două categorii: cele care nu ar fi deloc plăceri decît dacă ar fi precedate de dorinţă şi cele care sunt plăceri de drept şi nu necesită o asemenea pregătire. Un exemplu din prima categorie ar fi băutul apei. E o plăcere dacă ţi-e sete şi chiar o mare plăcere dacă eşti foarte însetat. Dar probabil nimeni pe lumea asta, lăsînd la o parte reacţia la sete sau respectarea unei prescripţii medicale, nu şi-a umplut un pahar cu apă ca să-l bea doar de plăcere. Un exemplu din cealaltă categorie ar fi plăcerile necăutate şi neaşteptate de ordin olfactiv — boarea dinspre un lan de fasole sau un strat de sîngele-voinicului întîmpinîndu-te în cursul plimbării matinale. Nu aveai nici o nevoie, erai pe deplin satisfăcut înainte de întîlnirea cu ele; plăcerea, care poate fi foarte intensă, este un dar nesolicitat, suplimentar.

Cele patru iubiri (I)

I. Introducere

Iubirea-dar: iubirea care-l împinge pe un bărbat să muncească, să plănuiască şi să strîngă pentru binele viitor al familiei sale, pe care, murind, el nu va apuca nici să-l împărtăşească, nici să-l vadă.

Iubirea-necesitate: aceea care pe un copil rămas singur sau înspăimîntat îl trimite în braţele mamei sale.

Iubirea-dar seamănă cu iubirea pe care Dumnezeu, care nu are nevoie de lume, o dă lumii. Iubirea-necesitate este iubirea pe care noi o avem pentru Dumnezeu, întrucât suntem născuţi neajutoraţi.

Toţi creştinii vor fi de acord că sănătatea spirituală a unui om e direct proporţională cu iubirea lui Dumnezeu. Dar iubirea de Dumnezeu a omului, prin însăşi natura cazului, trebuie neapărat să fie întotdeauna în foarte mare măsură şi trebuie neapărat să fie adesea în întregime o iubire-necesitate. Lucrul acesta e evident atunci cînd cerem iertare pentru păcatele noastre sau sprijin în nenorocirile prin care trecem. Pe termen lung el este poate şi mai vădit în tot mai dezvoltata noastră conştiinţă — căci se cuvine să se dezvolte — că întreaga fiinţă prin însăşi natura ei ne este expresia unei unice şi vaste necesităţi : nedesăvîrşită, ezitantă, vidă, dar în acelaşi timp haotică, implorîndu-l pe cel ce poate să desfacă toate cîte sunt acum legate şi să lege toate câte încă stăruie neadunate. Nu spun că omul nu-i poate aduce niciodată lui Dumnezeu altceva decât iubire-necesitate. Sufletele elevate ne-ar putea vorbi despre un orizont aflat dincolo de ea. Dar tot ele, cred, ar fi primele care să ne spună că acele culmi ar înceta să fie adevărate haruri, ar deveni iluzii neoplatonice sau în cele din urmă diabolice de îndată ce omul ar îndrăzni să creadă că ar putea trăi doar pe seama lor şi ar elimina ca atare elementul necesităţii. „Cele mai de sus”, spune Imitaţia, „nu rezistă fără cele mai de jos.” Creatura care ar veni înaintea Creatorului ei lăudîndu-se că „Eu nu sunt cerşetor. Te iubesc dezinteresat” s-ar dovedi că nu e decât temerară şi neroadă. Cei care se apropie cel mai mult de o iubire-dar pentru Dumnezeu, în clipa imediat următoare, ba chiar în aceeaşi clipă, se vor bate cu pumnii în piept ca vameşul şi-şi vor etala mizeria absolută în faţa singurului Dăruitor real. Şi Dumnezeu o va lua ca atare. El se adresează iubirii-necesi- tate pe care i-o arătăm: „Veniţi la mine voi ce osteniţi şi duceţi poveri”, sau, în Vechiul Testament, „Deschideţi gura larg şi eu am să v-o umplu”.

XI (B): Există o mică sămânţă în brazda istoriei

Prima lectură are un cadru istoric impresionant. Trebuie să facem referinţă la acesta pe scurt pentru a surprinde credinţa ascunsă în cuvintele profetului. Ezechiel îşi desfăşoară activitatea de profet de la anul 593 la 571 î.C.: este o perioadă dramatică pentru regatul lui Iuda şi pentru dinastia davidică, păstrătoare a promisiunilor mesianice. În 609 faraonul Egiptului, Necao, pune pe tronul lui Iuda pe tânărul Ioachim; între timp apare un alt imperiu, cel babilonian. Ioachim se opune tentativelor Babilonului şi astfel începe războiul. Ierusalimul este asediat şi regele moare în timpul asediului. Îi urmează fiul său, Ioakin, dar după trei luni, cetatea este cucerită şi regele este făcut prizonier. Nabucodonosor pune pe tron pe Sedecia: suntem în anul 597. Dar Sedecia este un om slab: după câţiva ani trece de partea Egiptului. Nabucodonosor, împăratul din Babilon, care l-a făcut rege pe Sedecia, distruge Ierusalimul, ucide toţi fiii regelui şi apoi pune să i se scoată ochii regelui şi îl duce prizonier în Babilon. Astfel stând lucrurile, totul pare că se sfârşeşte, aşa cum se întâmplă adesea în istoria oamenilor.

Inima Neprihănită a Mariei

Is 61,10-11; 1Sam 2,1. 4-5.6-7.8abcd; Lc 2,41-51

Evanghelia este deosebit de mişcătoare atunci când este considerată ca un simplu episod al vieţii publice a lui Isus, o intervenţie de bunătate şi de putere pentru a salva din necaz persoane care nu fuseseră capabile să prevadă bine totul. „Nu mai au vin”: Isus, care este pus la curent cu problema existentă, intervine cu un dar îmbelşugat.

Dar trebuie să înţelegem bine că această evanghelie ne prezintă un „semn”, cum spune Ioan, ba chiar este începutul însuşi al semnelor: nu este vorba doar de o mică şi plăcută anecdotă, ci de revelarea planului lui Dumnezeu, a proiectului lui Dumnezeu.

Din relatarea de la Cana se poate spune ceea ce scrie sfântul Paul despre unirea bărbatului şi a femeii: „Acest mister este mare, o spun în raport cu Cristos şi cu Biserica”. Episodul de la Cana este mare deoarece este semnul misterului lui Isus şi al Bisericii sale, el ne spune că intenţia divină este întotdeauna o intenţie de iubire. Isus a venit între noi pentru a ne transmite iubirea şi pentru a trezi în noi iubirea. A venit să stabilească noua alianţă.

Cel mai frumos documentar despre România

Preasfinta Inimă a lui Isus

Os 11,3,4.8c-9, Is 12,2-3.4b-6, Ef 3,8-12, In 19,31-37

Din inima lui Isus va ieşi sânge şi apă: trebuie, deci, să mergem la el, dacă ne este sete. „Cui îi este sete să vină la mine şi să bea. Cine crede în mine, cum spune Scriptura, râuri de apă vie vor ţâşni din inima sa”, spune Evanghelia după Ioan (7,37-38). Acest cuvânt s-a împlinit simbolic după moartea lui Isus, când din coasta sa străpunsă au ieşit sânge şi apă.

Ce înseamnă această apă care ţâşneşte din inima lui Cristos?

Părinţii Bisericii au văzut multe simboluri semnificative. Dacă ne bazăm pe Evanghelia după Ioan, lucrul cel mai bun de făcut pentru a înţelege sensul simbolurilor folosite chiar de evanghelia însăşi, ne dăm seama că apa desemnează Spiritul. Sfântul Ioan spune aceasta literalmente în versetul din cap. 7 care urmează celor abia pomenite: „Aceasta a spus-o referindu-se la Duhul pe care l-au primit cei ce cred în el” (7,39). Sângele şi apa care ies din inima lui Cristos arată că sacrificiul lui Isus ne oferă Duhul lui Dumnezeu, Duhul adevărului, Duhul iubirii. Sângele exprimă sacrificiul lui Isus, care şi-a vărsat sângele său, care a acceptat să moară pentru noi; apa, care a ieşit într-un mod neaşteptat împreună cu sângele, a fost şi ea pentru Ioan un „semn” al lui Dumnezeu. Nu este un miracol faptul că alături de sânge a ieşit şi apă: medicii au explicaţii pentru acest fenomen; dar pentru Ioan apa exprimă fecunditatea spirituală a sângelui lui Cristos, exprimă tocmai Duhul care ne-a fost dăruit.

Audienţa generală de miercuri, 13 iunie 2012. Despre rugăciune

Iubiţi fraţi şi surori,

Întâlnirea cotidiană cu Domnul şi frecvenţa la Sacramente permit să deschidem mintea noastră şi inima noastră la prezenţa sa, la cuvintele sale, la acţiunea sa. Rugăciunea nu este numai respiraţia sufletului, ci, pentru a folosi o imagine, este şi oaza de pace în care putem lua apa care alimentează viaţa noastră spirituală şi transformă existenţa noastră. Şi Dumnezeu ne atrage spre sine, ne face să urcăm muntele sfinţeniei, pentru ca să fim tot mai aproape de el, oferindu-ne de-a lungul drumului lumini şi mângâieri. Aceasta este experienţa personală la care face referinţă sfântul Paul în capitolul 12 din Scrisoarea a doua către Corinteni, asupra căreia doresc să mă opresc astăzi. În faţa celui care contesta legitimitatea apostolatului său, el nu prezintă atât comunităţile pe care le-a întemeiat, kilometri pe care i-a parcurs; nu se limitează să amintească dificultăţile şi opoziţiile pe care le-a înfruntat pentru a vesti Evanghelia, ci indică raportul său cu Domnul, un raport aşa de intens încât este caracterizat şi de momente de extaz, de contemplaţie profundă (cf. 2Cor 12,1); deci nu se laudă cu ceea ce a făcut el, cu forţa sa, cu activităţile şi succesele sale, ci se laudă cu acţiunea pe care Dumnezeu a făcut-o în el şi prin intermediul lui. De fapt, relatează cu mare pudoare momentul în care a trăit experienţa specială de a fi fost răpit până la cerul lui Dumnezeu. El aminteşte că paisprezece ani înainte de trimiterea Scrisorii, „a fost răpit – aşa spune – până la al treilea cer” (v. 2). Cu limbajul şi modurile celui care relatează ceea ce nu se poate relata, sfântul Paul vorbeşte despre acel fapt chiar la persoana a treia; afirmă că un om a fost răpit în „grădina” lui Dumnezeu, în paradis. Contemplaţia este aşa de profundă şi intensă, încât Apostolul nu-şi mai aminteşte nici măcar conţinuturile revelaţiei primite, ci are foarte prezente data şi circumstanţele în care Domnul l-a cuprins în mod aşa de total, l-a atras la sine, aşa cum făcuse pe drumul Damascului în momentul convertirii sale (cf. Fil 3,12).

Gândul zilei

Scandalul universului nu este suferinţa, este libertatea.

Dumnezeu a făcut liberă creaţia sa,

iată scandalul scandalurilor,

căci toate celelalte scandaluri pornesc de aici.

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1379).

Sfântul Anton de Padova

Sfântul Francisc de Assisi, care l-a întâlnit pe tânărul frate Anton cu ocazia adunării generale deschisă la Rusaliile din anul 1221, îl numea în mod confidenţial "episcopul meu". Anton, al cărui nume la starea civilă este Fernando de Bulloes y Taveira de Azevedo, s-a născut la Lisabona în jurul anului 1195. A intrat la vârsta de 15 ani în colegiul canonicilor regulari ai sfântului Augustin şi, în numai nouă luni, a aprofundat în aşa măsură studiul Sfintei Scripturi, încât a fost numit mai târziu de către papa Grigore al IX-lea "arca Testamentului". Culturii teologice i-a adăugat-o pe cea filozofică şi ştiinţifică, foarte vie datorită influenţei filozofiei arabe.

 

Despre această vastă formaţie culturală a sa a dat dovadă în ultimii ani ai vieţii, predicând în Italia de nord şi în Franţa. Aici, a primit titlul de "apărător al provinciei Limousin" pentru doctrina abundentă în lupta contra ereziei. Pius al XII-lea, în anul 1946, l-a declarat învăţător al Bisericii cu apelativul de doctor evangelicus. Tocmai atunci, cinci franciscani obţinuseră victoria martiriului în Maroc, unde ajunseseră pentru evanghelizarea păgânilor. Fernando le-a văzut trupurile neînsufleţite, transportate în Portugalia în anul 1220, şi s-a decis să meargă pe urmele lor, intrând la fraţii cerşetori de la Coimbra, cu numele de Antonio Olivares.

"Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" (André Frossard) (IV)



Macon Mur, Ucenicii din Emaus



Sfârşit

După

Publicarea acestei cărţi mi-a adus multe confidenţe, multe întrebări - şi câteva reproşuri.

Un săptămânal creştin, fără a contesta - susţine el - autenticitatea experienţei mele spirituale, a declarat-o marginală, prea personală pentru a fi utilă tuturor; şi mi-a adus la cunoştinţă că n-aş fi un convertit de Conciliu, în sensul că povestea mea n-ar răspunde întrebărilor care se pun omului de azi. Nu văd cum o experienţă interioară ar putea să nu fie personală, dacă este cu adevărat o experienţă, nici pentru ce acest fapt i-ar diminua semnificaţia. Ceea ce poate să i se întâmple unui om prezintă interes, oricât de puţin, pentru toţi ceilalţi - de altfel, mi se pare că religia creştină se bazează pe o serie de aserţiuni experimentale tot atât de personale. Isus a înviat, mormântul lui este gol, eu l-am văzut. Aceasta se numeşte o mărturie şi tot ceea ce se poate spune este ceea ce am spus eu însumi la început: o mărturie valorează cât valorează martorul. Ştiu bine aceasta. Pot fi recuzaţi împreună. Dar nu se poate simultan valida martorul, recunoscându-se că relatarea sa este fidelă (cum o face cu curtoazie publicaţia la care mă refer) şi invalida mărturia, declarând-o inadecvată, ca şi cum întrebarea-orice s-ar spune - fundamentală la care răspunde titlul acestei lucrări nu I-ar interesa pe omul de azi în aceeaşi măsură că pe cel de ieri sau alaltăieri.

Mi-e teamă, mai ales,, că publicaţiile creştine îşi fac o idee cam ciudată despre întrebările pe care şi le pun contemporanii noştri, într-o zi, la Mons, în Belgia, la sfârşitul unei conferinţe urmate de o lungă dezbatere, trei tineri, doi băieţi şi o fată, mă aşteptau la ieşirea din sală. Cel mai îndrăzneţ a făcut câţiva paşi spre mine şi mi-a spus numele însoţitorilor lui. Apoi: Domnule, noi n-am îndrăznit să luăm cuvântul în public, am preferat să aşteptăm să plece lumea. Ţinem foarte mult să vă punem o întrebare. O întrebare gravă - iat-o "Pentru ce să trăim?"... 

"Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" (André Frossard) (III)

André Frossard

Nikolai Berdiaev a fost o inteligenţă strălucită, un spirit supraîncărcat de gânduri a căror greutate făcea adeseori să i se poticnească limba. Am învăţat încă de pe atunci să-l admir; dar el avea pe vremea aceea în ochii mei un foarte grav defect: credea în Dumnezeu şi vorbea de El nu ca de o ipoteză ştiinţifică, lucru demn de toată stima, ci ca şi cum ar exista cu adevărat, ceea ce după mine rămânea de demonstrat. A recurge la Dumnezeu pentru a explica lumea şi istoria mi se părea un subterfugiu nedemn de un filozof. Cum ni s-ar înfăţişa un roman poliţist în care enigma clasică aasasinatului într-un spaţiu închis ar fi artificial elucidată prin inventarea unei fiinţe supranaturale, capabile să treacă prin zid? Astfel raţionam pe atunci şi de aceea lectura cărţii Un nou ev mediu nu m-a impresionat deloc. Autorul era un scriitor religios. Concluziile pe care le desprindea din credinţă în ceea ce priveşte marxismul, Revoluţia rusă sau Revoluţia franceză nu mă interesau, nu puteau să mă atingă, în acest spirit i-am răspuns lui Willemin, atunci când s-a arătat dornic să-mi cunoască impresiile, că această carte " nu se discută". Dumnezeu fiind în ea un dat, restul urma de la sine; nici o discuţie nu rămânea posibilă.

El a înţeles, exact pe dos, că Berdiaev mă convinsese. S-a bucurat şi a vrut să sărbătorim evenimentul cinând împreună, propunere care mă găsea întotdeauna dispus s-o accept. Iubeam tovărăşia lui, agerimea lui de spirit, capacitatea de a excela când era vorba de flaut, de medicină, de bucătăria specifică ţinutului Lorraine sau de imitaţii comice; eram fericit -dacă nu-i împărtăşeam ideile - să râd de aceleaşi lucruri în acelaşi timp cu el. Slaba mea vocaţie pentru situaţiile clare sau frica de a-i strica buna dispoziţie m-au făcut să n-am curajul să-i corectez eroarea; I-am lăsat să se bucure. Şi apoi, mergeam să cinăm, aveam tot timpul, mă gândeam eu, să-l deziluzionez la desert. Aceasta a fost memorabila neînţelegere despre care afirmam, cu câteva pagini mai înainte, că se află la originea convertirii mele.

X TPA (B): “A fi împreună cu Isus”

A fi ”împreună cu el” este alegerea adevărată. Isus, rotindu-și privirea, ne invită să fim cu adevărat ”ai săi”, să fim ”în casă”, să îndeplinim voința Tatălui și să devenim astfel frații săi, surorile sale, mama sa. Aceasta înseamnă a asculta Cuvântul divin. Aceasta însemnă a primi noutatea sa totală. Aceasta înseamnă a împărtăși logica lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a aparține adevăratei familii a lui Isus.

Contextul: discursul lui Isus în casa lui Petru, la Cafarnaum

Fiind “în casă”, Isus invită mulțimea să nu mai rămână afară, ci să intre și să asculte cuvântul său și astfel să devină poporul lui Dumnezeu.

Nu toți sunt dispuși să primească învățăturile lui Isus. Culmea, chiar ”ai săi” gândesc că ”și-a ieșit din minți”, iar cărturarii îl acuză că este posedat de diavol.

”Rotindu-și privirea peste cei care ședeau în jurul lui”, Isus condamnă păcatul împotriva lui Dumnezeu și prezintă criteriul pentru ca cineva să facă parte din familia sa.

Liturgia Cuvântului.Tema acestei duminici evidențiază rudenia nouă pe care suntem invitați să o stabilim cu Isus.

Prima lectură prezintă promisiunea unui nou legământ prin învingerea răului cu ajutorul unei femei: ”Voi pune dușmănie între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei. Aceasta îți va strivi capul, și tu îi vei pândi călcâiul”.

A doua lectură îndeamnă să fim împreună cu Isus: ”și noi credem, și de aceea vorbim, convinși că cel care l-a înviat pe Domnul Isus ne va învia și pe noi cu Isus și ne va așeza, împreună cu voi, alături de el”.

Evanghelia prezintă noutatea surprinzătoare a situației de a fi cu Isus: ”Cine face voința lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră și mamă”.

Perspectiva: într-o casă, Isus în centru, familia sa adevărată.

Putem fi spiritual uniţi cu Cristos în Trupul său

Conştienţi de a fi în deplină comuniune cu Biserica chiar şi fără a primi sacramental Sf. Împărtăşanie: la prima vedere, potrivit unei simţiri comune, aceasta pare o contradicţie. Nu este astfel şi Benedict XVI a explicat de ce acum câteva zile, la Întâlnirea Mondială a Familiilor, desfăşurată la Milano, abordând cu atenţie chestiunea delicată a celor divorţaţi şi recăsătoriţi civil.

În editorialul său pentru săptămânalul informativ "Octava Dies", a Centrului de Televiziune Vatican, pr. Federico Lombardi ne oferă această reflecţie:

• "Cu ocazia sărbătorii 'Corpus Domini', Papa a reluat o temă caracteristică magisteriului său despre cultul euharistic: aspectul complementar al celebrării Liturghiei şi al adoraţiei euharistice. O accentuare excesivă, pentru a nu spune exclusivă, a Celebrării Euharistice în detrimentul dimensiunii şi a timpului efectiv dedicat adoraţiei, duce la a nu mai înţelege şi a nu percepe prezenţa vie a Domnului în Sacramentul Euharistic şi în afara Sfintei Liturghii, şi, probabil, nici semnificaţia spirituală şi bogăţia însăşi a celebrării Liturghiei.

A percepe această prezenţă în adevărul său şi în realitatea sa, este fundamental pentru viaţa creştină. Mi-au revenit spontan în minte cuvintele intense pe care Papa le-a spus acum câteva zile la vigilia festivă cu familiile la Milano, vorbind persoanelor care nu pot primi Împărtăşania pentru că se află într-o situaţie matrimonială iregulară. Benedict XVI spunea: "este foarte important să simtă că Euharistia este adevărată şi participată dacă într-adevăr intră în comuniune cu Trupul lui Cristos. Chiar şi fără primirea "corporală" a Sacramentului, putem fi spiritual uniţi cu Cristos în Trupul său". Da, pentru că Trupul său nu este numai hostia consacrată, ci comunitatea Bisericii. Invitaţia de a primi împărtăşania 'spirituală' când nu este posibilă cea 'corporală', nu înseamnă a da o mângâiere înşelătoare, ci a lărgi şi aprofunda dimensiunile vieţii în credinţa şi comunitatea de credinţă. Numai în acest fel, şi celelalte cuvinte ale Papei de la Milano – la prima vedere, greu de înţeles – îşi pot găsi semnificaţia: suferinţa celui care este lipsit de împărtăşania sacramentală, dacă este acceptată lăuntric ca preţ al mărturiei comune pe care credincioşii trebuie să o dea la valoarea stabilităţii iubirii căsătoreşti sacramentale, "este – spunea Papa - un dar pentru Biserică". Da, pentru că nu este 'în afara' comunităţii, ci 'pe deplin în interiorul ei', în inima ei, cu dorinţa probabil chiar mai aprinsă de experienţa lipsei". (Radio Vatican, 09 iun 2012).

"Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" (André Frossard) (II)

André Frossard

"Iată faptele.

Satul tatălui meu era singurul sat din Franţa unde exista o sinagogă şi nici o biserică.

Se află, după Belfort, un ţinut al ierbii mărunte şi al negurii, unul din acele pământuri din est greu accesibile soarelui, unde vagi amintiri ale invaziilor plutesc în spatele dumbrăvilor. Casele îşi înfundă până la ochi bonetele lor de ţiglă în stil alsacian şi se proptesc de câte o coastă pentru a rezista vântului.

Din loc în loc - bucăţi de piatră cenuşie înfipte în pământ: sunt rămăşiţe ale vechii frontiere germane sau ale vreunui mormânt de ostaş; aici, un ofiţer austriac cu casca fixată în granit, dincolo, Pegoud, aviatorul, libelulă de fier sfărâmată la marginea pădurii după o scurtă demonstraţie de glorie şi flăcări.

Foussemagne, patru sute de locuitori, halebardele negre ale unei patrule de brazi la orizont, o groapă de argilă şi o ţiglărie, ale cărei coşuri inegale, loc de întâlnire pentru berze, trasează două linii roşii pe o pânză de Brueghel, spălăcită.

Atrasă de spiritul liberal al seniorilor locului, conţii de Reinach-Foussemagne, o colonie de evrei destul de numeroasă se stabilise în mijlocul satului la sfârşitul Evului Mediu.

Aşa a apărut, nu departe de primărie, sinagoga de gresie roşie, la drept vorbind destul de puţin frecventată între marile sărbători, vastă construcţie în stil impersonal, străpunsă în zona boitei de ferestre cu sticlărie ieftină, populată de silueta şifonată a rabinului, personaj discret şi sărac, căsătorit cu întârziere cu o domnişoară aflată în şi mai mare întârziere, a cărui sărăcie îi făcea pe smeriţii purtători de sfeşnice cu voci tânguitoare să spună coreligionarilor lor, surâzând compătimitor: "Rabin, aceasta nu este o meserie pentru un evreu!"

"Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" (André Frossard) (I)



André Frossard



André Frossard (1915-1995), membru al Academiei Franceze, autor al unor remarcabile cărţi cu caracter istoric, memorialistic şi eseistic.

Volumul Dumnezeu există, eu L-am întâlnit (Dieu existe, je L'ai recontré)   are   un răsunător succes de public (în prezent [anul publicarii in Romania,1993] a ajuns la a 27-a ediţie).

Scriitorul, descendentul unei familii cu vederi de stânga (tatăl său a fost primul - în ordine cronologică -secretar general al Partidului Comunist Francez) mărturiseşte că la vârsta de douăzeci de ani a trăit, într-o capelă din Cartierul Latin, o revelaţie, în urma căreia s-a convertit la catolicism. Cartea care apare acum şi în versiune românească este istoria acestei revelaţii.

***

"Convertiţii sunt incomozi", spune Bernanos.

Din acest motiv şi din altele am amânat multă vreme să scriu această carte. Este, într-adevăr, greu să vorbeşti despre convertirea ta fără să vorbeşti despre tine şi încă şi mai greu să vorbeşti despre tine fără să cazi în complezenţă sau în ceea ce înaintaşii noştri numeau într-un mod foarte nimerit "ironie", manieră abilă de a induce în eroare judecata altora atribuindu-ţi mai multe defecte decât ai în realitate. Şi aceasta încă ar fi fără importanţă dacă mărturia n-ar fi legată de martor, susţinându-se reciproc, astfel încât şi mărturie, şi martor înfruntă riscul de a fi recuzaţi împreună.

Şi totuşi, am sfârşit prin a mă convinge că un martor, chiar şi nedemn, care ajunge să ştie adevărul necesar într-un proces, trebuie să-l spună, sperând ca acest adevăr să câştige prin propria sa valoare o audienţă pe care el n-o poate aştepta de la semeni.

Or, se întâmplă ca eu să ştiu, printr-un noroc extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui mai vechi dintre procese: Dumnezeu există.

Eu l-am întâlnit.

L-am întâlnit pe neaşteptate - aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen de aventură - cu uimirea trecătorului care, la capătul unei străzi din Paris, ar descoperi în locul pieţei ori intersecţiei familiare o mare, îmbrăţişând partea de jos a caselor şi întinzându-se la nesfârşit înaintea lui.

A fost un moment de stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui Dumnezeu.

Întrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece însoţit de o prietenie nepământească.

Întrând acolo sceptic şi ateu de extremă stângă, ceea ce înseamnă mai mult decât sceptic şi mai mult decât ateu, indiferent şi preocupat de cu totul altceva decât de un Dumnezeu pe care nu mă mai gândeam nici măcar să-l neg, atât de mult timp mi se părea a fi  trecut de când se încheiase bilanţul câştigurilor şi pierderilor neliniştii şi ignoranţei omeneşti, am ieşit cu câteva minute mai târziu: "catolic, apostolic şi roman", dus, ridicat, luat din nou şi rostogolit de valul unei bucurii inepuizabile.

Aveam douăzeci de ani în momentul intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi gusturile mele se schimbaseră.

Trupul şi Sângele Domnului

Joi, 7 iunie 2012, Biserica Romano-Catolică celebrează solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului, o zi cunoscută ca fiind Joia Verde. Papa Paul al VI-lea, în enciclica „Mysterium fidei”, din 3 septembrie 1965, notează: „Biserica Catolică îşi arată cultul de adoraţie faţă de Sacramentul Euharistic nu numai în cursul Liturghiei, dar şi în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă Ostiile consacrate, prezentându-le venerării solemne a credincioşilor, purtându-le în procesiune spre bucuria mulţimii creştine... Din această credinţă deosebită s-a născut şi sărbătoarea «Trupul şi Sângele Domnului», care, în special, prin strădania slujitoarei lui Dumnezeu, fericita Iuliana de Mont Cornillon, a fost celebrată pentru prima dată în dieceza de Liege, iar înaintaşul nostru Urban al IV-lea a extins-o la întreaga Biserică”.

Originile îndepărtate ale acestei sărbători trebuie căutate în acea înflorire excepţională a evlaviei euharistice care se constată după anul 1100. Mai aproape în timp, aceste origini le găsim în revelaţiile fericitei Iuliana, superioara mănăstirii Mont Cornillon, de lângă Liege, în Belgia (1193-1258). Prima revelaţie a avut-o în anul 1208. Fiind în extaz în timpul rugăciunii, a văzut luna strălucind de o lumină candidă, cu excepţia unei porţiuni, unde o linie întunecoasă părea că o deformează; Dumnezeu i-a dat de înţeles ce înseamnă această vedenie: în Biserică lipsea o solemnitate în cinstea Preasfântului Sacrament. Preotul Ioan de Lausanne, duhovnicul fericitei Iuliana, a consultat mai mulţi teologi renumiţi, în special pe doi: pe Hugo de Sancto Caro şi pe Iacob Pantaleon, arhidiacon de Liege, cu privire la această vedenie, de la care a primit o judecată favorabilă. Apoi a insistat pe lângă episcopul de Liege să introducă în dieceza sa o sărbătoare în cinstea Sfântului Sacrament. Episcopul a căzut de acord: a fixat această sărbătoare în joia de după duminica Sfintei Treimi, în acel an 1246 celebrând-o el însuşi pentru prima dată. Între timp, arhidiaconul Hugo a ajuns cardinal şi delegat papal pentru Flandra; a confirmat sărbătoarea şi a prescris-o clerului şi episcopilor din teritoriul de jurisdicţie.

Puncte de reflecţie pentru creştinii activi în „viaţa cetăţii” înainte de alegeri

Într-o societate fragmentată, post-modernă, după ce s-au prăbuşit marile mituri, mai există un proiect comun la care merită să te mai angajezi? Au creştinii soluţia magică pentru a ieşi din crizele care brăzdează astăzi fiinţa şi societatea umană? Care ar fi valorile de promovat, calea de urmat, ţinta de atins, pentru a o lume demnă de om? Sunt doar câteva dintre întrebările care ne vin în minte, mai ales atunci când suntem chemaţi la urne să votăm. Pe cine şi ce program?

Pr. dr. Lucian Farcaş, profesor de teologie morală la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, plecând de la recomandările făcute de Conferinţa Episcopilor din Franţa pentru alegerile politice din 2012, propune o dezbatere pe această temă şi în ţara noastră. Suntem îndreptăţiţi să sperăm că „sămânţa” învăţăturii sociale a Bisericii va prinde rădăcini în inima creştinilor votanţi, şi cu atât mai mult în inima creştinilor activi în viaţa publică!

 Elemente de discernământ

Din contemplarea lui Cristos, Biserica dobândeşte o viziune coerentă privind persoana în toate dimensiunile sale, inseparabile unele de altele. Această viziune poate servi drept ghid şi măsură la proiectele pe care trebuie să le aibă o societate.

Viaţa care se naşte

Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Angajarea aleasă de creştini nu este dictată înainte de toate de o anumită morală, ci de iubirea faţă de viaţă care nu poate fi redusă nici de boală şi nici de bătrâneţe. Se impune imperativul ca autorităţile publice să refuze instrumentalizarea embrionului. La fel, avortul nu poate fi prezentat în nici un caz ca o soluţie pentru mamele aflate în dificultate. Creştinii trebuie să fie atenţi faţă de ceea ce societatea pune la dispoziţie cu mari eforturi pentru primirea vieţii.

Joia Verde - Preasfântul Trup şi Sânge

1. „A luat pâinea şi, spunând binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o lor zicând: luaţi, acesta este trupul meu”.

În aceste cuvinte este cuprins tot misterul euharistic şi întreaga istorie a mântuirii îşi află în ele împlinirea, aşa cum toată viaţa Bisericii îşi are începutul său aici. Ele ne descoperă că Euharistia este Trupul lui Cristos dăruit („le-a dat-o lor”); este Sângele lui Cristos vărsat („vărsat pentru mulţi”). Mai precis, Euharistia este persoana lui Cristos care se dă pe sine însuşi ca jertfă: este sacramentul jertfei lui Cristos. În ce sens? Nu pentru că este doar o amintire a dăruirii lui Cristos pe cruce; nu pentru că este doar laudă şi mulţumire aduse lui Cristos prin jertfa sa. Dar prin semnele sacre ale pâinii şi vinului consacrate, nouă ne este dat să fim prezenţi la ceea ce a avut loc pe cruce. Celebrând Euharistia, devenim contemporanei lui Cristos pe cruce.

Cum este posibilă această prezenţă a noastră la un eveniment trecut? Este posibil aşa ceva pentru că Duhul Sfânt, prin cuvintele preotului, transformă pâinea şi vinul, prezentate Dumnezeului cerului şi al pământului, în Trupul oferit şi în Sângele vărsat al lui Cristos. După acele cuvinte, ceea ce contemplăm este doar aparent pâine; este doar aparent vin: în realitate sunt Trupul şi Sângele lui Cristos: sunt Cristos care se oferă pe sine însuşi. Scrie un Părinte al Bisericii: „Nu le considera ca simple şi naturale pe acea pâine şi acel vin: ele sunt în schimb, după cum afirmă Domnul, trupul şi sângele său. Chiar dacă simţurile te poartă aici, credinţa sfântă să-ţi fie puternică. Nu judeca acest lucru după gust, ci prin credinţă să ai deplina convingere că eşti vrednic de trupul şi sângele lui Cristos” (Ciril şi Ioan din Ierusalim, Catechesi ai misteri, Citta Nuova, Roma 1983, 75). Căci atunci când noi celebrăm Euharistia, noi vestim moartea lui Cristos: nu ca o vestire seacă a unui eveniment trecut, ci ca predicare obiectivă a morţii Domnului, pâinea şi vinul devenind – cu adevărat, în mod real, substanţial – Trupul şi Sângele lui Cristos.

Teologia Morală Fundamentală – Lege – conştiinţă – păcat (II)

http://isichi.wordpress.com/2012/06/01/teologia-morala-fundamentala-lege-constiinta-pacat/

„Sunt mulţi orbi,

dar câţi dintre ei au orbit de lumină?”

(L. Blaga, Zări şi etape, 26).

Sfinţenia la Bernanos

„Sfântul este într-adevăr posedat, abandonat puterii Satanei; sufletul său, sentimentele sale, gândurile sale sunt chinuite de demon. În marea scenă a halucinaţiei nocturne, pe câmpie, demonul a luat realmente în stăpânire ceea ce are mai intim Donissan. Cu condiţia de a pune între paranteze – aşa cum trebuie făcut mereu cu Bernanos – aspectul erotic aşa de important în vechile procese de vrăjitorie, exact până la ele trebuie urcat pentru a înţelege scenele mistice din Sous le soleil de Satan. Satana, de fapt, este peste tot prezent, până în „experienţele cele mai sublime”. Cum ar fi altfel dacă mistica este înainte de toate o experienţă „substitutivă” a condamnării, a Infernului? Este sigur că istoria misticii prezintă exemple de abandonare pasivă diavolului şi că adevăraţii mistici, adevăratele creaturi ale lui Dumnezeu, (...) au cunoscut adevărate stări de posedare. Ar trebui totuşi de amintit toată noaptea mistică de acest tip excepţional, chiar dacă o acordăm lui Bernanos – aşa cum trebuie făcut – că noaptea mistică nu trebuie să fie mai întâi interpretată după schema „purificării” neoplatoniciene, precedând „iluminarea” şi „unirea”, dar ca o imitare a lui Cristos în această Pătimire prin care Mântuitorul s-a substituit păcătosului, în Grădina Măslinilor, pe Crucea de pe Calvar, şi prin coborârea sa în Iad. Nu uităm, de fapt, că dacă demonul a apărut în scena Ispitirii în pustiu, el rămâne absent de-a lungul Pătimirii Domnului – care nu este în cele din urmă decât o asumare a păcatului sub privirea acestui Dumnezeu al dreptăţii care este Tatăl, asumare mai teribilă decât toată lupta împotriva Satanei. Să nu uităm de asemenea că experienţele mistice numite „nopţi” şi care prezintă poate anumite analogii îndepărtate cu stările pe care le descrie Bernanos în prima sa carte, sunt departe de a-i da loc mereu diavolului. Infernul pe care îl suferă misticii este adesea un infern fără demon; este simpla confruntare trăită cu acest imens păcat al lumii care apasă cu toată greutatea sa şi de care este imposibil să facem abstracţie.

Alexander Rybak - "Roll With The Wind" (Official Music Video)

Papa la Milano - Întâlnire Mondială a Familiilor: Omilie după Ora Medie

Iubiţi fraţi şi surori! Ne-am adunat în rugăciune, răspunzând invitaţiei Imnului ambrozian de la Ora a Treia: „Este ora a treia. Domnul Isus urcă batjocorit pe cruce”. Este o referire clară la ascultarea iubitoare a lui Isus faţă de voinţa Tatălui. Misterul pascal a dat început unui timp nou: moartea şi învierea lui Cristos recreează nevinovăţia omenirii şi-i face să izvorască bucuria. Continuă, de fapt, imnul: „De aici începe timpul mântuirii lui Cristos - Hinc iam beata tempora coepere Christi gratia”. Ne-am adunat în Bazilica Catedrală, în acest Dom care este cu adevărat inima oraşului Milano. De aici gândul se extinde la foarte întinsa Arhidieceză ambroziană, care de-a lungul secolelor şi chiar în timpurile noastre a dat Bisericii oameni vestiţi în sfinţenia vieţii şi în învăţătură, precum sfântul Ambroziu şi sfântul Carol, şi câţiva Pontifi de o neobişnuită statură, ca Pius al XI-lea şi Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, şi Fericiţii Cardinali Andrea Carlo Ferrari e Alfredo Ildefonso Schuster.

Înţelepciune veşnică

Înţelepciune veşnică, Înălţime inaccesibilă,
Domn al sufletului meu,
nu te supăra dacă inima mea, care-şi uită nimicnicia ei,
astăzi ar dori să-ţi înalţe un dulce imn de iubire:
Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!

M-am născut pentru Tine,
pentru tine e inima mea:
Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!

Ce doreşti, o Domnul meu, să facă
pentru Tine acest suflet al meu,
atât de incapabil să opereze, atât de mizerabil
păcătos şi rău?

Iată-mă aici la picioarele tale,
singura mea Dragoste:
Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!

Viaţa mea, inima mea, corpul şi sufletul,
tot ceea ce eu sunt, Doamne,
totul la picioarele tale, dulcele meu Mire,
totul depun şi dăruiesc,
Ca jertfă de iubire mă consacru Ţie.
Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!

(Sf. Tereza de Avila)