Se întâmplă uneori ca sărbătoarea Sfântului Ioan să cadă într-o zi de duminică. Chiar şi atunci este celebrată. Este singura sărbătoare a unui „sfânt” care, la fel cu cea a lui Isus, este celebrată în ziua naşterii sale umane. Pentru ceilalţi se alege ziua „morţii” lor, care este ziua „naşterii lor pentru cer”. De la originile sale, din secolul IV, naşterea lui Ioan Botezătorul este sărbătoare foarte populară, este „Sfântul Ioan de vară” cu ale sale „focuri de Sfântul Ioan”… Ca şi sărbătoarea Crăciunului, plasată la solstiţiul de iarnă, sărbătoarea Sfântului Ioan este plasată la solstiţiul de vară, cu şase luni mai înainte. Începând cu 24 iunie, ziua cea mai lungă a anului, zilele se micşorează progresiv până la 25 decembrie, ziua cea mai scurtă. Astfel se verifică, în marile mituri inconştiente ale Occidentului, cuvântul lui Ioan Botezătorul: „El trebuie să crească, iar eu, să mă micşorez”. Adevărata lumină este copilul-Dumnezeu, singurul soare al lumii.
Când s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu.
Luca a construit relatările copilăriei aşa ca să pună în paralel pe cei doi copii:
- vestirea preotului Zaharia în Templul din Ierusalim…;
vestirea tinerei Maria în casa ei privată la Nazaret…;
- naşterea lui Ioan Botezătorul la Ain Karim… dintr-o mamă sterilă…;
naşterea lui Isus la Betleem… dintr-o fecioară…;
- Ioan Botezătorul se retrage în deşert…;
Isus este prezentat la Templu…
„Fiu de preot”, Ioan Botezătorul este destinat să fie preot automat, căci preoţia era pe atunci ereditară; preotul era preot din tată în fiu, consacrat în slujba lui Dumnezeu. Zaharia şi Elisabeta, părinţii, erau „drepţi înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1,6). Erau şi dintre cei „săraci”: nu aveau copii… grea încercare în aceste popoare sărace în care o numeroasă descendenţă este o binecuvântare a lui Dumnezeu, şi singura adevărată bogăţie!
Auzind vecinii şi rudele că Domnul şi-a arătat mila faţă de dânsa, se bucurau împreună cu ea.
Bucuria, marea bucurie, este una din caracteristicile venirii timpurilor mesianice (Luca 1,4; 1,28; 1,44; 1,47; 2,10).
Când sunt văzut cum trăiesc, este evident că bucuria este caracteristică a celor care cred în Dumnezeu?
O bucurie cu atât mai vie cu cât ajunsese să fie considerată imposibilă, şi cu cât fusese amânată multă vreme. Bucuria creştină nu este numaidecât bucuria uşoară! Este şi o bucurie cucerită pe tot ceea ce ne agresează echilibrul. O bucurie împărtăşită de cei apropiaţi şi de prieteni.
Ştim noi „să ne bucurăm” cu ceilalţi? Ştim să împărtăşim bucuriile noastre?
O bucurie care vine „de la Dumnezeu”, pentru că „Domnul şi-a arătat marea îndurare” faţă de această mamă. Este o dovadă de iubire, un har, un act de bunăvoinţă a lui Dumnezeu, când un om vine pe lume. Este acest lucru chiar atât de evident? Occidentul nostru ghiftuit nu a pierdut cumva câteva valori vitale esenţiale? Avem sentimentul, realmente, că „a trăi” este o şansă? Suntem, în fond, fericiţi că am fost chemaţi la existenţă? la o existenţă veşnică? Milostivirea lui Dumnezeu: însăşi aceste cuvinte, au ele sens pentru noi? Am putea să nu fim: am prefera acest vid, acest neant?
Numai viaţa veşnică este adevărată, şi este un „dar” al lui Dumnezeu, o „milostivire” a lui Dumnezeu care ne iubeşte. Tot ceea ce pune în cauză existenţa noastră, orice încercare, nu este decât ceva provizoriu, trecător: ceea ce ne este dat când un om vine pe lume, este iubirea lui Dumnezeu, o iubire veşnică. La Ain Karim, în munţii Iudeii, în acel timp, la acei săraci, se trăia bucuria vieţii cu totul noi a acestui nou născut aşteptat, dorit, nesperat…
Voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama a zis: „Nu, ci se va chema Ioan”.
În gândirea mai multor popoare, „numele” este mult mai mult decât o desemnare a stării civile, ori o supunere superficială unor nume la modă. În Biblie, părinţii, dând un nume copiilor, indică o vocaţie, un „sens”. Toate numele din această pagină de evanghelie sunt o „veste bună”. „Zaharia” înseamnă „Dumnezeu îşi aminteşte”…, „Elisabeta” înseamnă „Dumnezeu a promis”…, „Ioan” înseamnă „Dumnezeu se îndură”… Fiecare din aceste personaje poartă un nume de verb de acţiune, al cărui subiect este Dumnezeu, cel care acţionează!
Am eu convingerea că nu sunt rodul întâmplării, ci al unei iubiri? Am eu convingerea că am importanţă, pentru că am fost voit de Dumnezeu şi iubit cu o iubire veşnică? Lumea este absurdă, spun ateii. Lumea merge spre fericirea însăşi a lui Dumnezeu, spun „oamenii de credinţă”.
Ei au zis: „Nimeni din rudele tale nu poartă numele acesta”.
Ei da! Este noutatea. Se iese din cărările bătătorite ale tradiţiilor, oricât de venerabile ar fi ele. Începe un timp nou. Şi aceasta li se pare ciudat celor care sunt fixaţi în timpurile trecute. În tinereţea Bisericii, Duhul a răvăşit nişte „obiceiuri”! Spiritul dejoacă planurile prea înţelepte ale oamenilor. Da, el se va numi Ioan-Dumnezeu-se-îndură! „Atunci credincioşii proveniţi din iudaism care îl însoţeau pe Petru rămaseră uimiţi că darul Spiritului Sfânt s-a revărsat şi asupra păgânilor” (Fapte 10,45).
Atunci l-au întrebat, prin semne, pe tatăl copilului, ce nume ar fi voit să-i pună. Zaharia a cerut o tăbliţă, pe care a scris: „Ioan este numele lui”. Şi toţi s-au mirat. În acel moment lui Zaharia i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba şi vorbea binecuvântând pe Dumnezeu.
Primele cuvinte ce le pronunţă gura care amuţise sunt cuvinte de laudă. Este timpul nou, timpul mântuirii. Această naştere începe o eliberare care permite să se vestească faptele minunate ale lui Dumnezeu. Ar trebui să citim aici „Benedictus”, acest cântec de mulţumire pus pe buzele lui Zaharia: „Binecuvântat să fie Domnul… El ne-a înălţat putere de mântuire… izbăvire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor care ne urăsc, ca să-şi arate îndurarea faţă de părinţii noştri… ca izbăviţi din mâna duşmanului nostru, să-i slujim fără teamă în sfinţenie şi dreptate, sub privirea lui, în toate zilele vieţii noastre… Iar tu, copile, vei merge înaintea Domnului pentru a da poporului său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor, prin iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru…” Dumnezeu începe să se „îndure”: sărmanul tată în vârstă care nu voise să creadă în imposibil („căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă!”) se vede iertat, şi vindecat.
Pe toţi vecinii i-a cuprins frica şi în tot ţinutul muntos al Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri.
Această frică nu este o fobie, o angoasă servilă şi plină de panică, acea frică de care cel care crede trebuie să fie eliberat (I Ioan 4,18)… este vorba de „frica” în sensul biblic, adică de atitudinea omului care se apropie de divin. Asupra tuturor acestor evenimente planează un mister. Planurile tainice ale lui Dumnezeu sunt de nepătruns. Noi însă, preferăm adesea banalitatea goală şi monotonă a ceea ce este controlabil, raţional. Găsim că este mai comod şi mai liniştit să nu fim cuprinşi de această frică plină de respect pe care o provoacă, de la sine, misterul infinit al lui Dumnezeu.
Toţi care le auzeau erau uimiţi în inima lor şi spuneau: „Ce va fi oare acest copil?”
Atunci, nimeni nu ştia! Trebuia să aibă încredere, să accepte să-şi asume „frumosul risc al credinţei”, să se lase conduşi în aventură.
Dar când Luca transcrie această întrebare a oamenilor din Ain Karim, el însă, ştie ce a devenit acest copil! Omul care se retrage în pustiu, departe de oameni, aproape de Dumnezeu.
Glasul care strigă în pustiu că Mesia este aproape. Înfruntarea cu atotputernicul Irod (Luca 3,19). Arestarea şi trimiterea în închisoare în fortăreaţa de la Macheronte, de unde Ioan Botezătorul nu va ieşi decât pentru a i se tăia si a i se da capul pe o tipsie în cursul unei orgii… Nu va avea, atunci, decât ceva mai mult de treizeci de ani! Iată „ce va fi acest copil”.
O viaţă ratată?
Căci într-adevăr, mâna Domnului era cu el. Copilul creştea şi duhul lui se întărea.
Da, Luca, ştiind tot ce ştie, îndrăzneşte să scrie aceasta.
Adevărata reuşită a unei vieţi nu este numaidecât acolo unde suntem noi tentaţi să o plasăm. A-şi rata viaţa, înseamnă a nu face voinţa lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul, însă, curajos şi tare, a reuşit perfect în viaţa lui: a realizat ceea ce Dumnezeu aştepta de la el.
„Iată sărbătoarea sfântului Ioan, ziua cea frumoasă în care îndrăgostiţii merg la adunare”. Aşa cântau strămoşii noştri, în vremurile când credinţa şi viaţa erau legate împreună. Trăiască Sfântul Ioan de vară! Să aprindem focurile de bucurie. Sfinte Ioane Botezătorule, roagă-te pentru noi! Copilaş care te naşti astăzi, tu vei fi numit profetul Celui Preaînalt, tu vei pregăti căile lui, prin iubirea îndurătoare, prin iubirea Dumnezeului nostru, pentru a-i lumina pe cei care locuiesc în întuneric şi în umbra morţii, când ne vizitează răsăritul cel de sus. „Haidem, frumoasă inimă, răsare luna!”
Ştiţi că notele gamei - ut (do), re, mi, fa, sol, la, si - sunt primele silabe din fiecare vers al imnului latin în cinstea sfântului Ioan Botezătorul? Vedeţi, o sărbătoare de bucurie şi de muzică! (Noël Quesson, trad. Fraţii Scolilor Creştine, Iaşi).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu