Cele patru iubiri (V)

V. Erosul

Mai toţi strămoşii noştri au fost căsătoriţi încă din prima tinereţe cu parteneri aleşi de părinţii lor pe temeiuri ce nu aveau cîtuşi de puţin a face cu erosul. Ei s-au angajat în acest act fără alt „combustibil”, ca să spunem aşa, decît dorinţa pur biologică. Şi au procedat corect: soţii creştini cinstiţi, care şi-au ascultat taţii şi mamele, îşi îndeplineau reciproc „datoria conjugală” şi-şi creşteau familiile în frica lui Dumnezeu. Dimpotrivă, acelaşi act, săvîrşit sub influenţa unui eros sublim şi irizat, care reduce rolul simţurilor la nivelul unui considerent minor, poate însemna adulter curat, poate presupune zdrobirea sufletească a unei soţii, dezamăgirea unui soţ, trădarea unui prieten, terfelirea ospitalităţii şi abandonarea propriilor copii. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut ca distincţia dintre păcat şi datorie să graviteze în jurul unor sentimente nobile. Acest act, ca oricare altul, este justificat (sau nu) cu ajutorul unor criterii mult mai prozaice şi mai uşor de definit, cum ar fi respectarea sau încălcarea promisiunilor, dreptatea sau nedreptatea, mila sau egoismul, ascultarea sau neascultarea.

Folosim o expresie total nefericită cînd spunem, despre un bărbat lubric plecat pe străzi în căutarea prăzii, că „vrea o femeie”. Strict vorbind, o femeie este tocmai ceea ce el nu vrea. El vrea o plăcere pentru satisfacerea căreia se întîmplă ca femeia să fie instrumentul necesar. Cît de mult îi pasă de femeia ca atare se poate aprecia după atitudinea lui faţă de ea la cinci minute după posesie (nu păstrezi cutia după ce ai fumat ţigările). Or, erosul face ca bărbatul să dorească în fapt nu o femeie în genere, ci o anumită femeie, într-un mod misterios, dar indiscutabil, îndrăgostitul o doreşte pe iubita însăşi, nu plăcerea pe care i-o poate furniza ea. Nici un îndrăgostit din lume nu a căutat vreodată îmbrăţişările femeii iubite ca rezultat al unui calcul, fie şi inconştient, potrivit căruia ele ar fi mai plăcute decît cele ale oricărei alte femei. Dacă şi-ar fi pus această problemă, s-ar fi aşteptat, fără îndoială, ca asta să fie realitatea. Dar dacă şi-ar fi pus-o, ar fi însemnat să iasă cu totul din lumea erosului.

Erosul transformă astfel în chip miraculos ceea ce este prin excelenţă o plăcere-necesitate în cea mai apreciativă dintre toate plăcerile. Natura unei plăceri-necesitate este să ne arate obiectul exclusiv în relaţie cu necesitatea noastră, chiar cu necesitatea noastră de moment. Dar în eros, necesitatea, în faza ei cea mai intensă, îşi vede obiectul în chipul cel mai intens ca pe o fiinţă admirabilă în sine, importantă mult dincolo de relaţia sa cu necesitatea îndrăgostitului.

Căsătoria în sine, nu patul conjugal, e cea mai aptă să ne împiedice de la a-l sluji necontenit pe Dumnezeu. Oare Sfîntul Pavel are într-adevăr dreptate? Dacă m-aş bizui pe propria mea experienţă, aş spune că (în căsătorie sau în afara ei) marea deturnare a atenţiei o reprezintă grijile practice şi prudenţiale ale lumii acesteia, ba chiar cele mai mărunte şi cele mai prozaice dintre aceste griji. Norul ca de ţînţari al neliniştilor şi deciziilor meschine privitoare la comportarea ce trebuie adoptată în ora imediat următoare mi-a stînjenit mult mai des rugăciunile decît orice altă pasiune sau poftă. Marea, permanenta tentaţie a căsniciei nu este senzualitatea, ci (brutal spus) avariţia. Cu tot respectul cuvenit îndrumătorilor medievali, nu pot să nu-mi amintesc că ei au fost cu toţii celibatari şi nu au ştiut probabil ce rol joacă erosul în sexualitatea noastră, cum, departe de a ni-l agrava, el diminuează caracterul tracasant sau vicios al apetitului pur. Şi asta nu doar satisfăcîndu-l. Erosul, fără a micşora dorinţa, face abstinenţa mai uşoară. El tinde, desigur, către o preocupare faţă de fiinţa iubită, care poate fi, într-adevăr, un obstacol în calea vieţii spirituale, dar nu o preocupare în primul rînd senzuală.

Omul are trei concepţii despre corpul său. Mai întîi e concepţia acelor păgîni ascetici care îl numeau temniţa sau „mormăitul” sufletului, şi a creştinilor ca Fisher pentru care el este un „sac de bălegar”, hrană pentru viermi, scîrbos, odios, sursă exclusiv de ispite pentru oamenii răi şi de umilire pentru cei buni. Sunt apoi neopăgînii (adesea ştiutori de greacă), nudiştii şi închinătorii Zeilor întunecaţi, pentru care corpul e preaslăvit. Dar în al treilea rînd avem concepţia pe care a formulat-o Sfîntul Francisc numindu-şi trupul „fratele asin”. Toate trei pot fi - deşi nu sunt sigur — susţinute, dar eu unul nu investesc decît în Sfîntul Francisc. Asin este încîntător de adecvat deoarece nici un om în deplinătatea facultăţilor mintale nu poate nici adora, nici urî un măgar. Acesta e un dobitoc folositor, rezistent, leneş, încăpăţînat, răbdător, simpatic şi năbădăios, meritînd ba un ciomag, ba un morcov, frumos într-o manieră deopotrivă patetică şi absurdă. Tot aşa şi Trupul. Convieţuirea cu el e imposibilă pînă cînd nu recunoaştem că una din funcţiile lui în vieţile noastre este de a juca rolul bufonului. Atîta vreme cît nu au fost pervertiţi de vreo teorie, orice bărbat, femeie şi copil ştiu asta. Faptul că avem trupuri e cea mai veche glumă din toate.

Şi totuşi, aşa cum se prezintă, nu poate fi glasul lui Dumnezeu. Căci erosul, vorbind cu aceeaşi măreţie şi etalînd aceeaşi depăşire a preocupării de sine, poate îndemna atît la rău, cît şi la bine. Nimica nu e mai superficial decît convingerea că o iubire care duce la păcat e totdeauna calitativ inferioară — mai animalică sau mai trivială — în comparaţie cu una care duce la căsătoria creştină fidelă şi rodnică. Iubirea ce duce la uniri întemeiate pe cruzime şi sperjur sau chiar la înţelegeri suicidare şi asasinat nu poate fi concupiscenţă întîmplătoare sau sentiment de suprafaţă. Se prea poate să fie erosul în toată splendoarea sa, sfîşietor de sincer, gata de orice sacrificiu cu excepţia renunţării.

Teologii s-au temut adeseori, în această iubire, de pericolul idolatriei. Vor să spună, cred, prin aceasta că îndrăgostiţii s-ar putea idolatriza reciproc. Nu acesta mi se pare a fi pericolul real, oricum nu în căsătorie. Intimitatea delicios de prozaică şi de practică a vieţii conjugale îl face absurd. La fel şi afecţiunea în care erosul este aproape invariabil înveşmîntat. Atunci cînd un bărbat face curte unei femei, mă întreb dacă cineva care a simţit setea după Increat sau măcar a visat că o simte a putut presupune vreodată că fiinţa iubită i-ar putea-o satisface. Ca tovarăş de pelerinaj pătruns de aceeaşi dorinţă, cu alte cuvinte ca prieten, fiinţa iubită poate fi în mod glorios şi salutar semnificativă; dar ca obiect al ei — ei bine (nu aş vrea să fiu brutal), ridicolă. Adevăratul pericol nu mi se pare că îndrăgostiţii ar putea să se idolatrizeze unul pe altul, ci că ar putea idolatriza amîndoi erosul însuşi. (C. S. Lewis, Cele patru iubiri - note de lectură).