III. Afecţiunea
Storge (gr.) - afecţiune, în special cea a părinţilor pentru copiii lor.
Dar chiar şi în viaţa animală, ba încă mai mult în propria noastră viaţă, afecţiunea se extinde mult dincolo de relaţia dintre mamă şi copil. Acest confort plin de căldură, această satisfacţie de a fi împreună cuprinde tot felul de obiecte. Este de fapt cea mai puţin discriminatoare formă de iubire. Există femei despre care putem prevedea că vor fi puţin curtate şi bărbaţi pasibili să aibă puţini prieteni. Ei nu au nimic de oferit. Aproape oricine însă poate deveni obiect al afecţiunii, pînă şi urîtul, şi prostul, şi enervantul. Nu trebuie să fie nici o potrivire evidentă între cei uniţi de ea. Am văzut afecţiunea nutrită pentru un imbecil nu numai de părinţii, ci şi de fraţii săi. Ea ignoră barierele de vîrstă, sex, clasă şi educaţie. Ea poate exista între un tânăr inteligent de la universitate şi o infirmieră bătrînă, deşi minţile lor trăiesc în lumi diferite. Ea ignoră chiar şi barierele de specie. O vedem nu numai între cîine şi om, ci şi, mai surprinzător, între cîine şi pisică.
Afecţiunea este cea mai umilă dintre iubiri.
Amestecul şi suprapunerea iubirilor ne sunt limpede demonstrate de faptul că mai totdeauna şi pretutindeni toate trei au în comun, ca expresie proprie, sărutul. În Anglia modernă prietenia nu-l mai foloseşte, dar afecţiunea şi erosul, da. El le este atît de caracteristic, încît nu putem preciza acum care de la cine l-a împrumutat sau pur şi simplu dacă şi l-au împrumutat. Desigur, s-ar putea spune că sărutul afecţiunii se deosebeşte de sărutul erosului. Da, dar nu toate săruturile schimbate de îndrăgostiţi sunt săruturi de îndrăgostiţi. în plus, ambele iubiri tind — ceea ce îi pune în încurcătură pe numeroşi moderni — să utilizeze un limbaj de alintare sau un limbaj infantil.
Auzim multe comentarii despre grosolănia noii generaţii. Cum şi eu sunt o persoană în vîrstă, ar fi de aşteptat să iau partea celor în vîrstă, dar în realitate sunt cu mult mai impresionat de lipsa de maniere a părinţilor faţă de copii decît de cea a copiilor faţă de părinţi.
Există haine potrivite pentru o petrecere în aer liber, dar şi hainele pe care le porţi în casă trebuie să fie potrivite în felul lor. De asemenea, există o deosebire între politeţea publică şi cea domestică. Principiul fundamental al amîndurora este acelaşi: „Nimeni şi sub nici o formă să nu-şi acorde preferinţă sieşi”. Cu cît însă este mai publică împrejurarea, cu atît este mai strictă şi mai codificată obedienţa noastră faţă de acest principiu. Există „reguli” de bună purtare. Cu cît e mai intimă împrejurarea, cu atît e şi codificarea mai redusă, ceea ce nu înseamnă însă că e mai puţin nevoie de politeţe. Dimpotrivă, afecţiunea în momentul ei cel mai bun practică o politeţe incomparabil mai subtilă, mai sensibilă şi mai profundă decît varianta publică. În public este suficient un ritual. Acasă trebuie să posezi realitatea pe care o reprezenta acel ritual, căci dacă nu, îi iau locul manifestările asurzitoare ale celui mai mare egoist. Aici cu adevărat nu trebuie să-ţi acorzi nici un fel de preferinţă; la o petrecere e suficient să-ţi ascunzi preferinţa. De aici vechiul proverb „Vino să trăieşti cu mine şi o să mă cunoşti bine”.
Presupun că nimeni nu crede acum că gelozia e în special legată de dragostea erotică. Dacă cineva o mai face, comportarea copiilor, a servitorilor şi a animalelor domestice ar trebui să-i spulbere în scurt timp această convingere greşită. Orice tip de iubire, aproape orice tip de asociere, este pasibil de gelozie. Gelozia afecţiunii e strîns legată de încrederea acesteia în ceea ce este vechi şi familiar. La fel stau lucrurile şi cu lipsa de însemnătate, totală sau relativă, din punctul de vedere al afecţiunii, a ceea ce numesc iubire apreciativă. Nu vrem ca „vechile chipuri familiare” să devină mai strălucitoare sau mai frumoase, ca vechile obiceiuri să fie înlocuite fie şi de unele mai bune, ca vechile glume şi interese să dispară în favoarea unor noutăţi palpitante. Schimbarea reprezintă o ameninţare la adresa afecţiunii.
„Băiete, băiete, cu asemenea purtări nesăbuite o să-i frîngi inima maică-ti”. Acest apel prin excelenţă victorian se şi poate să fi fost deseori întemeiat. Afecţiunea este profund rănită atunci cînd un membru al familiei cade sub nivelul etosului casei în tot ce poate fi mai rău — joc de cărţi, băutură, concubinaj cu o dansatoare de la operă. Din nefericire, e aproape tot atît de posibil să-i frîngi inima mamei tale ridicîndu-te deasupra etosului casei. Tenacitatea conservatoare a afecţiunii acţionează în ambele sensuri. Ea poate fi un corespondent domestic al acelui tip de educaţie suicidar din punct de vedere naţional care îl ţine în loc pe copilul promiţător doar din cauză că leneşii şi ignoranţii s-ar putea considera jigniţi dacă el ar fi strămutat nedemocratic într-o clasă superioară lor înşişi.
Dar veritabilul scop al dăruirii este să-l pună pe primitor într-o asemenea stare, încît să nu mai aibă nevoie de darul nostru. Pe copii îi hrănim pentru ca să fie cît mai curînd capabili să se hrănească singuri; îi învăţăm pentru ca să poată cît mai curînd să nu mai aibă nevoie de învăţătura noastră. Aşa încît asupra acestei iubiri-dar apasă o sarcină foarte grea. Ea trebuie să acţioneze în sensul propriei abdicări. Trebuie să tindem să devenim de prisos. Ceasul cînd vom putea spune „Nu mai au nevoie de mine” ar trebui să fie adevărata noastră recompensă.
Iubirea, dacă devine zeu, devine demon. (C. S. Lewis, Cele patru iubiri - note de lectură).
Storge (gr.) - afecţiune, în special cea a părinţilor pentru copiii lor.
Dar chiar şi în viaţa animală, ba încă mai mult în propria noastră viaţă, afecţiunea se extinde mult dincolo de relaţia dintre mamă şi copil. Acest confort plin de căldură, această satisfacţie de a fi împreună cuprinde tot felul de obiecte. Este de fapt cea mai puţin discriminatoare formă de iubire. Există femei despre care putem prevedea că vor fi puţin curtate şi bărbaţi pasibili să aibă puţini prieteni. Ei nu au nimic de oferit. Aproape oricine însă poate deveni obiect al afecţiunii, pînă şi urîtul, şi prostul, şi enervantul. Nu trebuie să fie nici o potrivire evidentă între cei uniţi de ea. Am văzut afecţiunea nutrită pentru un imbecil nu numai de părinţii, ci şi de fraţii săi. Ea ignoră barierele de vîrstă, sex, clasă şi educaţie. Ea poate exista între un tânăr inteligent de la universitate şi o infirmieră bătrînă, deşi minţile lor trăiesc în lumi diferite. Ea ignoră chiar şi barierele de specie. O vedem nu numai între cîine şi om, ci şi, mai surprinzător, între cîine şi pisică.
Afecţiunea este cea mai umilă dintre iubiri.
Amestecul şi suprapunerea iubirilor ne sunt limpede demonstrate de faptul că mai totdeauna şi pretutindeni toate trei au în comun, ca expresie proprie, sărutul. În Anglia modernă prietenia nu-l mai foloseşte, dar afecţiunea şi erosul, da. El le este atît de caracteristic, încît nu putem preciza acum care de la cine l-a împrumutat sau pur şi simplu dacă şi l-au împrumutat. Desigur, s-ar putea spune că sărutul afecţiunii se deosebeşte de sărutul erosului. Da, dar nu toate săruturile schimbate de îndrăgostiţi sunt săruturi de îndrăgostiţi. în plus, ambele iubiri tind — ceea ce îi pune în încurcătură pe numeroşi moderni — să utilizeze un limbaj de alintare sau un limbaj infantil.
Auzim multe comentarii despre grosolănia noii generaţii. Cum şi eu sunt o persoană în vîrstă, ar fi de aşteptat să iau partea celor în vîrstă, dar în realitate sunt cu mult mai impresionat de lipsa de maniere a părinţilor faţă de copii decît de cea a copiilor faţă de părinţi.
Există haine potrivite pentru o petrecere în aer liber, dar şi hainele pe care le porţi în casă trebuie să fie potrivite în felul lor. De asemenea, există o deosebire între politeţea publică şi cea domestică. Principiul fundamental al amîndurora este acelaşi: „Nimeni şi sub nici o formă să nu-şi acorde preferinţă sieşi”. Cu cît însă este mai publică împrejurarea, cu atît este mai strictă şi mai codificată obedienţa noastră faţă de acest principiu. Există „reguli” de bună purtare. Cu cît e mai intimă împrejurarea, cu atît e şi codificarea mai redusă, ceea ce nu înseamnă însă că e mai puţin nevoie de politeţe. Dimpotrivă, afecţiunea în momentul ei cel mai bun practică o politeţe incomparabil mai subtilă, mai sensibilă şi mai profundă decît varianta publică. În public este suficient un ritual. Acasă trebuie să posezi realitatea pe care o reprezenta acel ritual, căci dacă nu, îi iau locul manifestările asurzitoare ale celui mai mare egoist. Aici cu adevărat nu trebuie să-ţi acorzi nici un fel de preferinţă; la o petrecere e suficient să-ţi ascunzi preferinţa. De aici vechiul proverb „Vino să trăieşti cu mine şi o să mă cunoşti bine”.
Presupun că nimeni nu crede acum că gelozia e în special legată de dragostea erotică. Dacă cineva o mai face, comportarea copiilor, a servitorilor şi a animalelor domestice ar trebui să-i spulbere în scurt timp această convingere greşită. Orice tip de iubire, aproape orice tip de asociere, este pasibil de gelozie. Gelozia afecţiunii e strîns legată de încrederea acesteia în ceea ce este vechi şi familiar. La fel stau lucrurile şi cu lipsa de însemnătate, totală sau relativă, din punctul de vedere al afecţiunii, a ceea ce numesc iubire apreciativă. Nu vrem ca „vechile chipuri familiare” să devină mai strălucitoare sau mai frumoase, ca vechile obiceiuri să fie înlocuite fie şi de unele mai bune, ca vechile glume şi interese să dispară în favoarea unor noutăţi palpitante. Schimbarea reprezintă o ameninţare la adresa afecţiunii.
„Băiete, băiete, cu asemenea purtări nesăbuite o să-i frîngi inima maică-ti”. Acest apel prin excelenţă victorian se şi poate să fi fost deseori întemeiat. Afecţiunea este profund rănită atunci cînd un membru al familiei cade sub nivelul etosului casei în tot ce poate fi mai rău — joc de cărţi, băutură, concubinaj cu o dansatoare de la operă. Din nefericire, e aproape tot atît de posibil să-i frîngi inima mamei tale ridicîndu-te deasupra etosului casei. Tenacitatea conservatoare a afecţiunii acţionează în ambele sensuri. Ea poate fi un corespondent domestic al acelui tip de educaţie suicidar din punct de vedere naţional care îl ţine în loc pe copilul promiţător doar din cauză că leneşii şi ignoranţii s-ar putea considera jigniţi dacă el ar fi strămutat nedemocratic într-o clasă superioară lor înşişi.
Dar veritabilul scop al dăruirii este să-l pună pe primitor într-o asemenea stare, încît să nu mai aibă nevoie de darul nostru. Pe copii îi hrănim pentru ca să fie cît mai curînd capabili să se hrănească singuri; îi învăţăm pentru ca să poată cît mai curînd să nu mai aibă nevoie de învăţătura noastră. Aşa încît asupra acestei iubiri-dar apasă o sarcină foarte grea. Ea trebuie să acţioneze în sensul propriei abdicări. Trebuie să tindem să devenim de prisos. Ceasul cînd vom putea spune „Nu mai au nevoie de mine” ar trebui să fie adevărata noastră recompensă.
Iubirea, dacă devine zeu, devine demon. (C. S. Lewis, Cele patru iubiri - note de lectură).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu