I. Introducere
Iubirea-dar: iubirea care-l împinge pe un bărbat să muncească, să plănuiască şi să strîngă pentru binele viitor al familiei sale, pe care, murind, el nu va apuca nici să-l împărtăşească, nici să-l vadă.
Iubirea-necesitate: aceea care pe un copil rămas singur sau înspăimîntat îl trimite în braţele mamei sale.
Iubirea-dar seamănă cu iubirea pe care Dumnezeu, care nu are nevoie de lume, o dă lumii. Iubirea-necesitate este iubirea pe care noi o avem pentru Dumnezeu, întrucât suntem născuţi neajutoraţi.
Toţi creştinii vor fi de acord că sănătatea spirituală a unui om e direct proporţională cu iubirea lui Dumnezeu. Dar iubirea de Dumnezeu a omului, prin însăşi natura cazului, trebuie neapărat să fie întotdeauna în foarte mare măsură şi trebuie neapărat să fie adesea în întregime o iubire-necesitate. Lucrul acesta e evident atunci cînd cerem iertare pentru păcatele noastre sau sprijin în nenorocirile prin care trecem. Pe termen lung el este poate şi mai vădit în tot mai dezvoltata noastră conştiinţă — căci se cuvine să se dezvolte — că întreaga fiinţă prin însăşi natura ei ne este expresia unei unice şi vaste necesităţi : nedesăvîrşită, ezitantă, vidă, dar în acelaşi timp haotică, implorîndu-l pe cel ce poate să desfacă toate cîte sunt acum legate şi să lege toate câte încă stăruie neadunate. Nu spun că omul nu-i poate aduce niciodată lui Dumnezeu altceva decât iubire-necesitate. Sufletele elevate ne-ar putea vorbi despre un orizont aflat dincolo de ea. Dar tot ele, cred, ar fi primele care să ne spună că acele culmi ar înceta să fie adevărate haruri, ar deveni iluzii neoplatonice sau în cele din urmă diabolice de îndată ce omul ar îndrăzni să creadă că ar putea trăi doar pe seama lor şi ar elimina ca atare elementul necesităţii. „Cele mai de sus”, spune Imitaţia, „nu rezistă fără cele mai de jos.” Creatura care ar veni înaintea Creatorului ei lăudîndu-se că „Eu nu sunt cerşetor. Te iubesc dezinteresat” s-ar dovedi că nu e decât temerară şi neroadă. Cei care se apropie cel mai mult de o iubire-dar pentru Dumnezeu, în clipa imediat următoare, ba chiar în aceeaşi clipă, se vor bate cu pumnii în piept ca vameşul şi-şi vor etala mizeria absolută în faţa singurului Dăruitor real. Şi Dumnezeu o va lua ca atare. El se adresează iubirii-necesi- tate pe care i-o arătăm: „Veniţi la mine voi ce osteniţi şi duceţi poveri”, sau, în Vechiul Testament, „Deschideţi gura larg şi eu am să v-o umplu”.
Iubirea-dar: iubirea care-l împinge pe un bărbat să muncească, să plănuiască şi să strîngă pentru binele viitor al familiei sale, pe care, murind, el nu va apuca nici să-l împărtăşească, nici să-l vadă.
Iubirea-necesitate: aceea care pe un copil rămas singur sau înspăimîntat îl trimite în braţele mamei sale.
Iubirea-dar seamănă cu iubirea pe care Dumnezeu, care nu are nevoie de lume, o dă lumii. Iubirea-necesitate este iubirea pe care noi o avem pentru Dumnezeu, întrucât suntem născuţi neajutoraţi.
Toţi creştinii vor fi de acord că sănătatea spirituală a unui om e direct proporţională cu iubirea lui Dumnezeu. Dar iubirea de Dumnezeu a omului, prin însăşi natura cazului, trebuie neapărat să fie întotdeauna în foarte mare măsură şi trebuie neapărat să fie adesea în întregime o iubire-necesitate. Lucrul acesta e evident atunci cînd cerem iertare pentru păcatele noastre sau sprijin în nenorocirile prin care trecem. Pe termen lung el este poate şi mai vădit în tot mai dezvoltata noastră conştiinţă — căci se cuvine să se dezvolte — că întreaga fiinţă prin însăşi natura ei ne este expresia unei unice şi vaste necesităţi : nedesăvîrşită, ezitantă, vidă, dar în acelaşi timp haotică, implorîndu-l pe cel ce poate să desfacă toate cîte sunt acum legate şi să lege toate câte încă stăruie neadunate. Nu spun că omul nu-i poate aduce niciodată lui Dumnezeu altceva decât iubire-necesitate. Sufletele elevate ne-ar putea vorbi despre un orizont aflat dincolo de ea. Dar tot ele, cred, ar fi primele care să ne spună că acele culmi ar înceta să fie adevărate haruri, ar deveni iluzii neoplatonice sau în cele din urmă diabolice de îndată ce omul ar îndrăzni să creadă că ar putea trăi doar pe seama lor şi ar elimina ca atare elementul necesităţii. „Cele mai de sus”, spune Imitaţia, „nu rezistă fără cele mai de jos.” Creatura care ar veni înaintea Creatorului ei lăudîndu-se că „Eu nu sunt cerşetor. Te iubesc dezinteresat” s-ar dovedi că nu e decât temerară şi neroadă. Cei care se apropie cel mai mult de o iubire-dar pentru Dumnezeu, în clipa imediat următoare, ba chiar în aceeaşi clipă, se vor bate cu pumnii în piept ca vameşul şi-şi vor etala mizeria absolută în faţa singurului Dăruitor real. Şi Dumnezeu o va lua ca atare. El se adresează iubirii-necesi- tate pe care i-o arătăm: „Veniţi la mine voi ce osteniţi şi duceţi poveri”, sau, în Vechiul Testament, „Deschideţi gura larg şi eu am să v-o umplu”.
Paradox: Omul se apropie cel mai mult de Dumnezeu atunci când este într-un anume sens cel mai puţin asemănător cu Dumnezeu. Căci oare ce poate fi mai neasemenea decât belşugul şi nevoia, autoritatea şi umilinţa, rectitudinea şi penitenţa, puterea nelimitată şi strigătul de ajutor?
Există două tipuri de apropiere de Dumnezeu:
a) asemănarea cu Dumnezeu;
b) proximitatea de Dumnezeu.
Presupun că Dumnezeu a întipărit o anume asemănare cu el însuşi în tot ce el a făcut. Spaţiul şi timpul, în felul lor propriu, îi oglindesc măreţia; tot ce e viu, rodnicia lui; viaţa animală, lucrarea lui. Omul posedă o asemănare mai importantă decît acestea prin faptul că este raţional. Îngerii, credem noi, posedă asemănările care-i lipsesc omului: nemurirea şi cunoaşterea intuitivă.
Aşa cum a spus un autor mai bun, felul în care îl imităm pe Dumnezeu în viaţa aceasta — adică imitaţia noastră voluntară spre deosebire de oricare dintre asemănările imprimate de către el naturilor sau stărilor noastre — trebuie să fie o imitaţie a Dumnezeului întrupat: modelul nostru este Isus, nu numai cel al patimilor, ci acela al atelierului, al drumurilor, al mulţimilor, al cererilor zgomotoase şi al împotrivirilor posace, al lipsei totale de tihnă şi intimitate, al întreruperilor. Căci aceasta, atît de straniu neasemănătoare cu tot ceea ce putem atribui vieţii divine în sine, este în mod evident nu doar asemănătoare cu ea, ci este însăşi viaţa divină acţionând în condiţii omeneşti.
Adevărul că Dumnezeu este iubire poate ajunge pe nesimţite să însemne pentru noi contrariul, că iubirea este Dumnezeu.
Denis de Rougemont: “Iubirea încetează să fie demon doar atunci când încetează să fie zeitate.”
Iubirile noastre nu îşi pretind caracterul divin până când pretenţia lor nu devine plauzibilă. Şi ea nu devine plauzibilă atâta timp cât în ele nu există o reală asemănare cu Dumnezeu, cu Iubirea în sine.
Putem spune cu adevărat şi într-un sens inteligibil că aceia care iubesc în chip superior sunt „aproape” de Dumnezeu. E însă, desigur, o „apropiere prin asemănare”. Ea nu va produce de la sine „apropiere în aproximare”.
Le putem da iubirilor noastre omeneşti aceleaşi dovezi de supunere necondiţionată pe care o datorăm numai lui Dumnezeu. Apoi ele devin zeităţi, după care devin demoni. Pe urmă ele ne vor distruge, autodistrugându-se totodată. Căci iubirile naturale cărora li se îngăduie să devină zei nu rămân iubiri. Ele continuă să fie numite astfel, dar pot deveni în fapt forme complicate de ură. (C. S. Lewis, Cele patru iubiri - note de lectură).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu