XI (B): Există o mică sămânţă în brazda istoriei

Prima lectură are un cadru istoric impresionant. Trebuie să facem referinţă la acesta pe scurt pentru a surprinde credinţa ascunsă în cuvintele profetului. Ezechiel îşi desfăşoară activitatea de profet de la anul 593 la 571 î.C.: este o perioadă dramatică pentru regatul lui Iuda şi pentru dinastia davidică, păstrătoare a promisiunilor mesianice. În 609 faraonul Egiptului, Necao, pune pe tronul lui Iuda pe tânărul Ioachim; între timp apare un alt imperiu, cel babilonian. Ioachim se opune tentativelor Babilonului şi astfel începe războiul. Ierusalimul este asediat şi regele moare în timpul asediului. Îi urmează fiul său, Ioakin, dar după trei luni, cetatea este cucerită şi regele este făcut prizonier. Nabucodonosor pune pe tron pe Sedecia: suntem în anul 597. Dar Sedecia este un om slab: după câţiva ani trece de partea Egiptului. Nabucodonosor, împăratul din Babilon, care l-a făcut rege pe Sedecia, distruge Ierusalimul, ucide toţi fiii regelui şi apoi pune să i se scoată ochii regelui şi îl duce prizonier în Babilon. Astfel stând lucrurile, totul pare că se sfârşeşte, aşa cum se întâmplă adesea în istoria oamenilor.

Ezechiel trăieşte în aceşti ani întunecaţi şi cântă speranţa, bazându-se pe credinţa de nezdruncinat în Dumnezeu. Ezechiel este convins că nici o răutate umană nu poate să pună capăt planului lui Dumnezeu. El spune: „Nu vă preocupaţi. Lui Dumnezeu îi este de ajuns o rămurică fragedă pentru a face să se nască un copac mai mare decât cel căzut. Cei puternici de astăzi vor sfârşi iar umila rămurică va da roadele pe care Dumnezeu le-a promis”.

Cuvintele lui Ezechiel au fost adevărate. Unde sunt faraonii Egiptului? Avem numai mormintele lor. Unde sunt puternicii Babilonului? Au rămas doar în cărţile de istorie. Rămurica lui Israel a dat rodul său: Isus Cristos. Iar Isus Cristos a pus în lume un „ferment” care va purta la maturitate timpul fixat de Dumnezeu.

Evanghelia vorbeşte despre acest „timp de aşteptare” şi de stilul în care Dumnezeu lucrează în lume. Isus spune: „Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un om care aruncă sămânţă pe ogorul său; zi şi noapte, fie că doarme, fie că e treaz, sămânţa încolţeşte şi creşte” (Mc 4,26-27). Este o parabolă scurtă, dar explozivă: revine acelaşi mesaj din Ezechiel, aceeaşi certitudine, acelaşi optimism. Această parabolă subliniază că stilul lui Dumnezeu este un stil de răbdare. Dumnezeu – spune Isus – se aseamănă cu un ţăran care, după ce a aruncat sămânţa pe ogor, aşteaptă răbdător momentul rodirii. Ţăranul nu poate să scurteze anotimpului: el îl înţelege şi ştie să aştepte.

Şi Dumnezeu ştie să aştepte. Răbdarea nu este slăbiciune, dar iubire, bunătate, înţelepciune. Uneori noi considerăm răbdarea lui Dumnezeu drept părăsire sau îndepărtare sau o tăcere care ne irită. Dar nu este aşa. Explicaţia tuturor stă în faptul că Dumnezeu aşteaptă: aşteaptă cu răbdare răspunsul nostru, până când noi ne maturizăm în caritate. Aceasta îl interesează pe Dumnezeu, pentru că este adevăratul nostru bine.

Însă bunătatea, şi bunătatea lui Dumnezeu, riscă să fie greşit înţeleasă. De fapt răbdarea lui Dumnezeu se poate înţelege doar în umilinţa credinţei. Papa Ioan XXIII a înţeles răbdarea lui Dumnezeu, a primit-o şi a făcut să devină punct de sprijin pentru seninătatea sa. Aşa scria bătrânul papă: „Umilul succesor al sfântului Petru nu simte nici o tentaţie de spaimă. Mă simt puternic în credinţă şi, alături de Isus, pot să traversez nu numai micul lac al Galileei, dar şi toate mările lumii. Cuvântul lui Isus ajunge pentru a salva şi a purta victoria”.

Cei umili îl înţeleg pe Dumnezeu şi intră, aproape în mod natural, în brazda infinitei sale răbdări. Noi suntem răbdători? Ştim să aşteptăm învingând tentaţia grabei? Avem credinţă? Am înţeles că Dumnezeu este atât de răbdător cu noi şi aşteaptă roadele carităţii noastre?

A doua parabolă arată o altă realitate: micimea şi aparenta fragilitate a fermentului binelui, pe care Dumnezeu l-a pus în lume. Nu din întâmplare Isus vorbeşte nu despre o sămânţă oarecare, ci de un grăunte de muştar, care este cel mai mic dintre toate seminţele. Este o imagine care să ne amintească faptul că prezenţa lui Dumnezeu este umilă şi uitată, pentru că umilinţa este calea lui Dumnezeu: şi umilinţa învinge, în timp ce calea orgoliului este totdeauna în pierdere pentru că Dumnezeu se împotriveşte celor mândri.

„Este cel mai mic dintre toate seminţele din lume – observă Isus – dar după ce l-ai semănat, el creşte şi depăşeşte toate plantele; face ramuri aşa de mari, încât păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui” (Mc 4,31-32).

Isus vorbeşte cu siguranţa celui care ţine în mână istoria. El afirmă că istoria umană scăldată în sânge traversată de nebunii de păcat, va avea un sfârşit de mântuire pentru cel care crede în Dumnezeu şi trăieşte credinţa în Dumnezeu. Mântuirea depinde de forţa seminţei, care este Cristos însuşi. Nu sunt şi nu vor fi puterile umane capabile să schimbe lumea.

De fapt astăzi vedem că orgoliul progresului, gândit împotriva lui Dumnezeu şi fără Dumnezeu, ne oferă în dar o societate obosită de a mai trăi, violentă şi ameninţată de chiar produsele tehnicii sale. Mântuirea vine doar de la Dumnezeu.

În lumina acestei parabole să corijăm criteriul foarte obişnuit de a defini succesul unei vieţi sau al unei persoane. Ce este succesul în faţa lui Dumnezeu? Nu este puterea, nu este banul, nu este faima, nu este sănătate: acestea sunt lucruri care trec. Pentru Dumnezeu succesul este iubirea: calea celui mai mare succes este viaţa aceluia sau a aceleia care a iubit şi a dăruit mai mult.

Să nu ne lăsăm înşelaţi: orice alt succes este ca paiele care ard pe timp de secetă. Iar faptele dau dreptate lui Dumnezeu: încă de aici de pe pământ. (cf. A. Comastri, trad. pr. Isidor Chinez).