Audienţa generală de miercuri, 13 iunie 2012. Despre rugăciune

Iubiţi fraţi şi surori,

Întâlnirea cotidiană cu Domnul şi frecvenţa la Sacramente permit să deschidem mintea noastră şi inima noastră la prezenţa sa, la cuvintele sale, la acţiunea sa. Rugăciunea nu este numai respiraţia sufletului, ci, pentru a folosi o imagine, este şi oaza de pace în care putem lua apa care alimentează viaţa noastră spirituală şi transformă existenţa noastră. Şi Dumnezeu ne atrage spre sine, ne face să urcăm muntele sfinţeniei, pentru ca să fim tot mai aproape de el, oferindu-ne de-a lungul drumului lumini şi mângâieri. Aceasta este experienţa personală la care face referinţă sfântul Paul în capitolul 12 din Scrisoarea a doua către Corinteni, asupra căreia doresc să mă opresc astăzi. În faţa celui care contesta legitimitatea apostolatului său, el nu prezintă atât comunităţile pe care le-a întemeiat, kilometri pe care i-a parcurs; nu se limitează să amintească dificultăţile şi opoziţiile pe care le-a înfruntat pentru a vesti Evanghelia, ci indică raportul său cu Domnul, un raport aşa de intens încât este caracterizat şi de momente de extaz, de contemplaţie profundă (cf. 2Cor 12,1); deci nu se laudă cu ceea ce a făcut el, cu forţa sa, cu activităţile şi succesele sale, ci se laudă cu acţiunea pe care Dumnezeu a făcut-o în el şi prin intermediul lui. De fapt, relatează cu mare pudoare momentul în care a trăit experienţa specială de a fi fost răpit până la cerul lui Dumnezeu. El aminteşte că paisprezece ani înainte de trimiterea Scrisorii, „a fost răpit – aşa spune – până la al treilea cer” (v. 2). Cu limbajul şi modurile celui care relatează ceea ce nu se poate relata, sfântul Paul vorbeşte despre acel fapt chiar la persoana a treia; afirmă că un om a fost răpit în „grădina” lui Dumnezeu, în paradis. Contemplaţia este aşa de profundă şi intensă, încât Apostolul nu-şi mai aminteşte nici măcar conţinuturile revelaţiei primite, ci are foarte prezente data şi circumstanţele în care Domnul l-a cuprins în mod aşa de total, l-a atras la sine, aşa cum făcuse pe drumul Damascului în momentul convertirii sale (cf. Fil 3,12).

Sfântul Paul continuă spunând că tocmai pentru a nu cădea în mândrie datorită măreţiei revelaţiilor primite, el poartă în sine un „ghimpe” (2Cor 12,7), o suferinţă, şi îl imploră cu forţă pe Cel Înviat să fie eliberat de trimisul Celui Rău, de acest ghimpe dureros în trup. De trei ori – afirmă el – l-a rugat insistent pe Domnul să îndepărteze această încercare. Şi în această situaţie, în contemplarea profundă a lui Dumnezeu, în timpul căreia „a auzit cuvinte de negrăit pe care omul nu are voie să le rostească” (v. 4), primeşte răspuns la rugăciunea sa. Cel Înviat îi adresează un cuvânt clar şi asigurator: „Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune” (v. 9).

Comentariul lui Paul la aceste cuvinte poate să ne lase uimiţi, dar revelează că el a înţeles ce înseamnă a fi cu adevărat apostol al Evangheliei. De fapt, exclamă astfel: „Aşadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în necazuri, în lipsuri, în persecuţii, în lipsuri îndurate pentru Cristos, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (v. 9b-10), adică nu se laudă cu acţiunile sale, ci cu activitatea lui Cristos care acţionează tocmai în slăbiciunea sa. Să ne mai oprim un moment asupra acestui fapt petrecut în timpul anilor în care Paul a trăit în tăcere şi în contemplaţie, înainte de a începe să străbată Occidentul pentru a-l vesti pe Cristos, pentru că această atitudine de profundă umilinţă şi încredere în faţa manifestării lui Dumnezeu este fundamentală şi pentru rugăciunea noastră şi pentru viaţa noastră, pentru relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu slăbiciunile noastre.

Înainte de toate, despre care slăbiciuni vorbeşte Apostolul? Ce este acest „ghimpe” în trup? Nu ştim şi el nu ne spune, însă atitudinea sa ne face să înţelegem că orice dificultate în urmarea lui Cristos şi în mărturia Evangheliei sale poate să fie depăşită deschizându-ne cu încredere la acţiunea Domnului. Sfântul Paul e foarte conştient că este un „slujitor nefolositor” (Lc 17,10) – nu el a făcut lucrurile mari, este Domnul –, un „vas de lut” (2Cor 4,7), în care Domnul pune bogăţia şi puterea Harului său. În acest moment de intensă rugăciune contemplativă, sfântul Paul înţelege cu claritate cum să înfrunte şi să trăiască orice eveniment, mai ales suferinţa, dificultatea, persecuţia: în momentul în care se experimentează propria slăbiciune, se manifestă puterea lui Dumnezeu, care nu abandonează, nu ne lasă singuri, ci devine sprijin şi forţă. Desigur, Paul ar fi preferat să fie eliberat de acest „ghimpe”, de această suferinţă; însă Dumnezeu spune: „Nu, acest lucru este necesar pentru tine. Vei avea suficient har pentru a rezista şi pentru a face ceea ce trebuie să fie făcut”. Acest lucru este valabil şi pentru noi. Domnul nu ne eliberează de rele, dar ne ajută să ne maturizăm în suferinţe, în dificultăţi, în persecuţii. Deci, credinţa ne spune că, dacă rămânem în Dumnezeu, „dacă omul nostru exterior se destramă, există atâtea dificultăţi, cel interior în schimb se reînnoieşte, se maturizează din zi în zi tocmai în încercări” (cf. v. 16). Apostolul comunică creştinilor din Corint şi nouă că „povara momentană, uşoară a încercării noastră ne dobândeşte o cantitate nemăsurată şi veşnică de glorie” (v. 17). În realitate, omeneşte vorbind, nu era uşoară povara dificultăţilor, era foarte grea; însă în comparaţie cu iubirea lui Dumnezeu, cu măreţia faptului de a fi iubit de Dumnezeu, apare uşoară, ştiind că va fi nemăsurată cantitatea gloriei. Deci, în măsura în care creşte unirea noastră cu Domnul şi devine intensă rugăciunea noastră, mergem şi noi la esenţial şi înţelegem că nu puterea mijloacelor noastre, a virtuţilor noastre, a capacităţilor noastre realizează Împărăţia lui Dumnezeu, ci Dumnezeu este cel care săvârşeşte minunăţii tocmai prin intermediul slăbiciunii noastre, al nepotrivirii noastre la misiune. Deci, trebuie să avem umilinţa de a nu ne încrede pur şi simplu în noi înşine, ci să muncim, cu ajutorul Domnului, în via Domnului, încredinţându-ne Lui ca „vase de lut” fragile.

Sfântul Paul vorbeşte despre două revelaţii deosebite care au schimbat radical viaţa sa. Prima – o ştim – este întrebarea tulburătoare pe drumul Damascului: „Saul, Saul! De ce mă persecuţi?” (Fap 9,4), întrebare care l-a făcut să-l descopere şi să-l întâlnească pe Cristos viu şi prezent şi să simtă chemarea sa de a fi apostol al Evangheliei. A doua sunt cuvintele pe care Domnul i le-a adresat în experienţa de rugăciune contemplativă asupra căreia reflectăm: „Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune”. Numai credinţa, încrederea în acţiunea lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu care nu ne abandonează, este garanţia că nu lucrăm în zadar. Astfel, Harul Domnului a fost forţa care l-a însoţit pe sfântul Paul în trudele uriaşe pentru a răspândi Evanghelia şi inima sa a intrat în inima lui Cristos, devenind capabilă să-i conducă pe alţii spre Cel care a murit şi a înviat pentru noi.

Deci, în rugăciune noi deschidem sufletul nostru la Domnul pentru ca El să vină să locuiască în slăbiciunea noastră, transformând-o în putere pentru Evanghelie. Şi este bogat în semnificaţie şi verbul grec cu care Paul descrie această locuire a Domnului în omenitatea sa fragilă; foloseşte episkenoo, pe care l-am putea reda cu „a-şi instala propriul cort”. Domnul continuă să-şi instaleze cortul său în noi, în mijlocul nostru: este Misterul Întrupării. Acelaşi Cuvânt divin, care a venit să locuiască în omenitatea noastră, vrea să locuiască în noi, să-şi instaleze în noi cortul său, pentru a lumina şi a transforma viaţa noastră şi lumea.

Contemplarea intensă a lui Dumnezeu experimentată de sfântul Paul o aminteşte pe cea a discipolilor pe muntele Tabor, când, văzându-l pe Isus schimbându-se la faţă şi strălucind de lumină, Petru i-a spus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Mc 9,5). „De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica”, adaugă sfântul Marcu (v. 6). A-l contempla pe Domnul este, în acelaşi timp, fascinant şi cutremurător: fascinant pentru că El ne atrage la sine şi răpeşte inima noastră în sus, ducând-o la înălţimea sa unde experimentăm pacea, frumuseţea iubirii sale; cutremurător pentru că expune slăbiciunea noastră umană, nepotrivirea noastră, truda de a-l învinge pe Cel Rău care unelteşte împotriva vieţii noastre, acel ghimpe împlântat chiar şi în trupul nostru. În rugăciune, în contemplarea zilnică a Domnului, noi primim puterea iubirii lui Dumnezeu şi simţim că sunt adevărate cuvintele sfântului Paul adresate creştinilor din Roma, unde a scris: „Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39).

Într-o lume în care riscăm să ne încredem numai în eficienţa şi puterea mijloacelor umane, în această lume suntem chemaţi să redescoperim şi să mărturisim puterea lui Dumnezeu care se comunică în rugăciune, cu care creştem în fiecare zi în conformarea vieţii noastre la cea a lui Cristos, care – aşa cum afirmă – „a fost răstignit din slăbiciune, însă este viu prin puterea lui Dumnezeu. Şi noi suntem slabi într-însul, însă vom trăi împreună cu el prin puterea lui Dumnezeu faţă de voi” (2Cor 13,4).

Dragi prieteni, în secolul trecut, Albert Schweitzer, teolog protestant şi laureat al premiului Nobel pentru pace, afirma că „Paul este un mistic şi nimic altceva decât un mistic”, adică un om cu adevărat îndrăgostit de Cristos şi aşa de unit cu El, încât poate să spună: Cristos trăieşte în mine. Mistica sfântului Paul nu se întemeiază numai pe evenimentele excepţionale trăite de el, ci şi pe raportul zilnic şi intens cu Domnul care l-a susţinut mereu cu Harul său. Mistica nu l-a îndepărtat de realitate, dimpotrivă i-a dat puterea de a trăi în fiecare zi pentru Cristos şi de a construi Biserica până la capătul lumii din acea vreme. Unirea cu Dumnezeu nu îndepărtează de lume, ci ne dă puterea de a rămâne realmente în lume, de a face ceea ce trebuie să facem în lume. Deci, şi în viaţa noastră de rugăciune putem avea momente de intensitate deosebită probabil, în care simţim mai vie prezenţa Domnului, dar este importantă statornicia, fidelitatea raportului cu Dumnezeu, mai ales în situaţiile de ariditate, de dificultate, de suferinţă, de aparentă absenţă a lui Dumnezeu. Numai dacă suntem cuprinşi de iubirea lui Cristos, vom fi în măsură să înfruntăm orice adversitate asemenea lui Paul, convinşi că toate le putem în Acela care ne dă puterea (cf. Fil 4,13). Deci, cu cât dăm mai mult spaţiu rugăciunii, cu atât vom vedea mai mult că viaţa noastră se va transforma şi va fi însufleţită de puterea concretă a iubirii lui Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, pentru fericita Maica Tereza de Calcutta, care în contemplarea lui Isus şi chiar şi în timpuri de lungă ariditate găsea motivaţia ultimă şi forţa incredibilă pentru a-l recunoaşte în cei săraci şi abandonaţi, în pofida figurii sale fragile. Contemplarea lui Cristos în viaţa noastră nu ne înstrăinează – aşa cum am spus – de realitate, ci ne face şi mai părtaşi de evenimentele umane, pentru că Domnul, atrăgându-ne la sine în rugăciune, ne permite să fim prezenţi şi apropiaţi de orice frate în iubirea sa. Mulţumesc.