Puterea universală a Domnului
Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 1,1-11; Efeseni 1,17-23; Evanghelia Matei 28,16-20; lecturi biblice
Omilie
Tema „înălțării” Domnului este cea a puterii universale a lui Isus: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt 28,18). E aspectul fundamental al misterului pascal: Cristos a învins păcatul și l-a supus puterii sale. Odată cu înălțarea la cer a lui Isus, se împlinește ceea ce este scris în psalm: „Aşa vorbeşte Domnul către Domnul meu: «Şezi la dreapta mea, până voi pune pe duşmanii tăi aşternut picioarelor tale»” (Ps 110,1). E o formulă de întronare şi exprimă o poziţie de prestigiu: participă la aceeaşi demnitate ca a persoanei la dreapta căreia se aşază. Înălțare este trecerea lui Isus de pe pământ la cer și a avut loc în dimineața zilei de Paști, fără spectatori sau martori: e intrarea „definitivă” în „locuința cerească”. Înălțarea este raza de lumină ce strălucește în mister ce are o semnificație exact ca cel al învierii: întoarcerea lui Isus în cer; din sărac și umil, umanitatea sa devine glorioasă, puternică, divină. Sfântul Ioan vorbește frecvent despre „înălțare” [„iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32; cf. In 3,14], „exaltare” sau „glorificare” [„a venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat” (In 12,23)]. În prima lectură, Luca, în Faptele Apostolilor, ne spune că Isus se înalță la cer de pe muntele Măslinilor [„atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor” (Fap 1,12)]: „sub privirile lor, el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor” (Fap 1,9). În a doua lectură, Paul, în Scrisoarea către Efeseni, își revarsă a lui cântare într-un imn de binecuvântare și de mulțumire adus lui Dumnezeu, care „ne-a binecuvântat” „pe care a înfăptuit-o în Cristos, înviindu-l din morţi şi aşezându-l la dreapta sa în ceruri” (Ef 1,20). În Evanghelia după Matei, Domnul, înainte de a se înălța la cer, le încredințează discipolilor săi și întregii Biserici, misiunea de a duce mesajul mântuirii la toate popoarele: „Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: «Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-i […]; eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!»” (Mt 28,18-20). Această misiune i-a lăsat pe apostoli puțin consternați, căci se simțeau nepregătiți. Le dă lor, ca și nouă creștinilor din toate timpurile, o siguranță și o tărie pe care nici o putere umană din lume nu le poate da. Să ne concentra asupra evenimentului „înălțării” Domnului.
Prima lectură din Faptele Apostolilor (Fap 1,1-11) dă impresia că credința a fost însoțită de semne precise, sigure și inconfundabile. Apostolii au o imagine a lui Isus cu ochii credinței: și-au întins mâinile spre Domnul care trăiește în ceruri. Cristos nu va mai fi prezent cu trupul său vizibil, în limita spațiului și timpului. El va fi prezent cu Duhul său care ajunge la întreg universul: „însă când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului” (v. 8). Semnul înălțării era necesar pentru a documenta sfârșitul acțiunii umane, tangibile a lui Cristos pe acest pământ: „și spunând acestea, sub privirile lor, el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor” (v. 9). Norul e simbolul biblic ce evidențiază și ascunde prezența lui Dumnezeu. Sfântul Luca nu vrea să ofere un spectacol, un fenomen mediatic, ci o lectură a credinței cu scopul călătoriei lui Isus de pe acest pământ. Cei doi oameni în haine albe îi instruiesc pe apostoli uimiți de acest episod: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer?” (v. 11). În fața mormântului gol, au întrebat: „De ce îl căutați pe cel viu printre morți?” Întrebarea este de a distrage privirea asupra „altei” realități: „Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer” (v. 11). Cerul este lumea lui Dumnezeu; e „casa” Tatălui, la care Isus a avut întotdeauna o dorință profundă; e plinătatea gloriei cu trupul său de carne glorificat și cu natura umană „apropiindu-se” de Dumnezeu.
În lectura a doua (Ef 1,17-23), sfântul Paul pune totul picioarelor lui Isus: e un imn de mulțumire adus lui Dumnezeu: în Cristos și-a manifestat viața sa, s-a revelat ca „Tatăl gloriei”, nu numai ca un Tată al măririi, ci cel care este la originea radiației divine care pătrunde întreaga creație, acționează în istoria mântuirii, își manifestă pe deplin puterea în învierea lui Isus: „înfăptuit-o în Cristos, înviindu-l din morţi şi aşezându-l la dreapta sa în ceruri” (v. 20). Odată cu biruința pascală, noi, trupul său care este Biserica, suntem proiectați într-un viitor minunat. Cel Înviat este acum „Domnul” istoriei [Kyrios, în greacă]: „pe toate le-a pus sub picioarele lui, iar pe el l-a stabilit cap peste Biserica întreagă, care este trupul său, plinătatea aceluia care împlineşte toate în toţi” (v. 22-23). A recunoaște supremația lui Cristos înseamnă a reda lumii adevăratul „chip” al „creației” orientat la un scop: libertatea omului. Este proclamarea că Isus cel înviat este așezat la dreapta lui Dumnezeu. Glorificarea sa, se răsfrânge asupra noastră, așa cum viața înviorează omul întreg.
Evanghelia după Matei (Mt 28,16-20), nu vorbește direct despre înălțare. Evenimentul are loc în Galileea pe un munte: „cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus” (v. 16). Fiecare revelație a lui Isus se situează pe munte: „predica de pe munte” cu „fericirile” (cf. Mt 5,3-12), ispitirile (cf. Mt 4,8-10) sau „schimbarea la față” (cf. Mt 17,1-8). Apostolii „cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau” (v. 17). Întâlnirea se deschide cu un gest de adorație. Isus este perceput ca o persoană divină, ca „Fiului Omului” înălțat în glorie (cf. Dan 7,14). Este recunoscut prin credință. Domnul le-a dat întâlnire celor Unsprezece pe muntele revelației pentru a se manifesta lor cu o noua existență – ca „Domn” al tuturor: „mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ” (v. 18). Este o declarație a autorității universale și un imperativ dat apostolilor: „aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit!” (v. 10-20). Este supremația lui Cristos: Isus se prezintă ca cel care a primit toată puterea de la Tatăl și, imediat, lansează apostolilor misiunea care cuprinde întreaga lume. Domnul vrea ca discipolii săi să fie „învățători” pentru toate neamurile, creând prin cuvânt o legătură personală cu unicul „învățător” care este Cristos. Mijloacele pentru a realiza acest contact sunt Botezul și Cuvântul lui Dumnezeu, ce trebuie ascultat și trăit.
„Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (v. 20). Este o promisiune absolut nouă, ce face din Biserică o comunitate vie. Isus este Emanuel, adică „Dumnezeu-cu-noi”, până la sfârșitul lumii, până la recolta finală sau escatologică. Domnul a primit puterea universală de la Dumnezeu Tatăl (cf. Mt 28,18) asupra oricărui păcat care îl domină pe om și îl face sclav. Dar, a primit această putere pentru a o transmite mai departe. Înălțându-se la cer, a împărțit „daruri oamenilor”: „Te-ai urcat în înălţimi, ai dus captivă captivitatea, ai primit în dar oameni” (Ps 68,19; cf. Ef 4,8-10), confirmă psalmul.
Înălțarea este misterul prezenței reale: e Cristos printre noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu