Inima Neprihănită a Mariei

Is 61,10-11; 1Sam 2,1. 4-5.6-7.8abcd; Lc 2,41-51

Evanghelia este deosebit de mişcătoare atunci când este considerată ca un simplu episod al vieţii publice a lui Isus, o intervenţie de bunătate şi de putere pentru a salva din necaz persoane care nu fuseseră capabile să prevadă bine totul. „Nu mai au vin”: Isus, care este pus la curent cu problema existentă, intervine cu un dar îmbelşugat.

Dar trebuie să înţelegem bine că această evanghelie ne prezintă un „semn”, cum spune Ioan, ba chiar este începutul însuşi al semnelor: nu este vorba doar de o mică şi plăcută anecdotă, ci de revelarea planului lui Dumnezeu, a proiectului lui Dumnezeu.

Din relatarea de la Cana se poate spune ceea ce scrie sfântul Paul despre unirea bărbatului şi a femeii: „Acest mister este mare, o spun în raport cu Cristos şi cu Biserica”. Episodul de la Cana este mare deoarece este semnul misterului lui Isus şi al Bisericii sale, el ne spune că intenţia divină este întotdeauna o intenţie de iubire. Isus a venit între noi pentru a ne transmite iubirea şi pentru a trezi în noi iubirea. A venit să stabilească noua alianţă.

Tema alianţei în Vechiul Testament avea o importanţă din ce în ce mai mare: Dumnezeu vrea să aleagă un popor şi să-l introducă încetul cu încetul într-o relaţie tot mai profundă cu el. Deja Legea îl pusese într-un raport particular, dar apoi profeţii vor aprofunda sensul raportului cu Dumnezeu, făcând să se înţeleagă că „lipsea vinul”: trebuia aşteptată o nouă intervenţie a lui Dumnezeu, care ar fi realizat o alianţă perfectă. Şi profeţii folosesc în mod voit comparaţia logodnei, pentru a constata infidelitatea poporului. Israelul, iubit de Dumnezeu, nu a fost la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu, unirea nu a putut să se realizeze, pactul a fost rupt de multe ori. Ieremia reproşează poporului lui Dumnezeu permanenta sa rezistenţă, refuzurile sale repetate: căsătoria nu ţine, unirea nu ajunge niciodată la perfecţiune. Dar există un plan al lui Dumnezeu, şi Dumnezeu nu-l abandonează: promite o nouă alianţă. Şi pentru aceasta, Noul Testament revelează ceea ce era necesar: nu ajunge apa activităţii umane, trebuia un vin nou şi abundent: vinul noii şi veşnicei alianţe.

Episodul de la Cana anunţă în mod misterios această nouă alianţă. Isus va celebra adevărata căsătorie între Dumnezeu şi umanitate, el va da vinul necesar pentru ca banchetul nupţial să nu fie întrerupt, ci să-şi afle împlinirea. Şi acest vin nu va fi doar simpla apă transformată în vin, va fi transformarea naturii umane a lui Isus. Sângele lui va curge cum curge vinul la nuntă, adică îşi va arăta dragostea sa până la capăt, acceptând o moarte violentă şi transformând-o în mijloc de unire definitivă între el şi oameni, între oameni şi Dumnezeu.

Sfânta Fecioară a fost întotdeauna prezentă în acest mister. La început, pentru alianţa între Dumnezeu şi oameni, a pronunţat al ei „Fiat!” şi s-a numit pe sine Servitoare a Domnului. La Cana, din nou se prezintă ca o Servitoare a Domnului, ca aceea care solicită şi altora „să facă tot ceea ce el va spune”. Şi sub cruce va fi din nou prezentă, pentru ca alianţa să aibă toate dimensiunile sale şi Isus să poată dărui o mamă pentru discipolii săi.

Chiar şi cuvintele stolnicului sunt expresive pentru noi: „Toţi dau mai întâi vinul cel bun şi apoi la sfârşit pe cel mai puţin bun; tu, în schimb, ai păstrat până acum vinul cel bun”.

Chiar şi în viaţă există impresia că momentele cele mai frumoase sunt cele de început: ziua cea mai frumoasă a unei căsătorii este aceea a nunţii: apoi vin preocupările, dezamăgirile, dificultăţile şi de multe ori este greu de rezistat. Isus, în schimb, păstrează vinul cel mai bun pentru sfârşit; de multe ori el ne dă har, ne ajută, dacă îi suntem credincioşi, ne revelează în mod progresiv iubirea sa. Să ne menţinem în această perspectivă de speranţă: Isus ne va elibera tot mai mult de obstacolele care ne separă de el, ne va ajuta să trăim dificultăţile inevitabile ca ocazii de progres în iubire, şi nu în dezamăgire.

Misterul de la Cana, începutul semnelor, trebuie, cum a fost şi în cazul discipolilor, să ne stimuleze credinţa în Isus şi, în acelaşi timp, să ne dea încrederea filială în Maria, mama sa şi a noastră, ea, care ne conduce, ne încurajează şi ne ajută cu puterea ei.