pentru subuman
S-a descoperit de mult că plăcerile pot fi împărţite în două categorii: cele care nu ar fi deloc plăceri decît dacă ar fi precedate de dorinţă şi cele care sunt plăceri de drept şi nu necesită o asemenea pregătire. Un exemplu din prima categorie ar fi băutul apei. E o plăcere dacă ţi-e sete şi chiar o mare plăcere dacă eşti foarte însetat. Dar probabil nimeni pe lumea asta, lăsînd la o parte reacţia la sete sau respectarea unei prescripţii medicale, nu şi-a umplut un pahar cu apă ca să-l bea doar de plăcere. Un exemplu din cealaltă categorie ar fi plăcerile necăutate şi neaşteptate de ordin olfactiv — boarea dinspre un lan de fasole sau un strat de sîngele-voinicului întîmpinîndu-te în cursul plimbării matinale. Nu aveai nici o nevoie, erai pe deplin satisfăcut înainte de întîlnirea cu ele; plăcerea, care poate fi foarte intensă, este un dar nesolicitat, suplimentar.
Plăcerea-necesitate e starea în care sfîrşesc plăcerile apreciative atunci cînd degenerează (prin viciu).
Zicală: “Dacă ar fi bolnav, Diavolul s-ar călugări.” Dacă ar fi în nevoie, Diavolul ar alerga de îndată la Dumnezeu.
Iubirea-necesitate strigă către Dumnezeu din adîncul sărăciei noastre; iubirea-dar tînjeşte să slujească sau chiar să sufere pentru Dumnezeu; iubirea apreciativă spune: „îţi aducem mulţumiri pentru marea ta slavă.” Iubirea-necesitate îi spune unei femei: „Nu pot trăi fără ea”; iubirea-dar tînjeşte să-i dăruiască fericire, sprijin, protecţie — bogăţie, dacă e cu putinţă; iubirea apreciativă contemplă, îşi ţine respiraţia în tăcere, se bucură că poate exista o asemenea minune, chiar dacă nu-i e menită lui, nu va fi total demoralizată de pierderea ei, ar prefera chiar să fie aşa decît să nu o fi văzut deloc.
Dacă iei natura drept învăţător, ea te va învăţa exact lecţiile pe care te hotărîseşi deja să le înveţi, ceea ce nu e decît alt fel de a spune că natura nu dă lecţii. Tendinţa de a o lua drept învăţător este, evident, foarte uşor de grefat pe experienţa numită de noi „dragoste pentru natură”. Dar nu e decît o grefă. Atît timp cît le suntem efectiv supuşi, „stările” şi „dispoziţiile” naturii nu indică nici o morală. Veselia debordantă, măreţia insuportabilă, dezolarea sumbră sunt propriile tale proiecţii. Fă ce poţi din ele, dacă trebuie într-adevăr să faci ceva.
Rosteşte-ţi rugăciunile într-o grădină, la primele ceasuri ale dimineţii, ignorînd statornic roua, păsările şi florile, şi vei pleca inundat de prospeţimea şi bucuria ei; du-te acolo cu scopul de a fi inundat de ele şi, după o vreme, de nouă ori din zece nu ţi se va întîmpla nimica.
Dragostea de patrie este şi ea un demon când devine un zeu.
Patriotismul are mai multe ingrediente:
a) dragostea faţă de cămin, faţă de familie, faţă de un anumit mod de viaţă ;
b) o atitudine particulară faţă de trecutul ţării noastre ;
c) credinţa fermă că naţiunea noastră continuă să fie vădit superioară tuturor celorlalte ;
d) dacă naţiunea noastră este în asemenea măsură superioară celorlalte, ea are atât datoriile cât şi drepturile unei fiinţe superioare în raport cu ele.
Istoria reală a fiecărei ţări este plină de fapte penibile şi chiar ruşinoase. Poveştile eroice, dacă sunt considerate a fi tipice, dau o falsă impresie despre el şi sunt la rîndul lor expuse unei serioase critici istorice. De aceea un patriotism bazat pe trecutul nostru glorios constituie un vînat predilect pentru denigrator. Pe măsură ce cunoştinţele sporesc, el poate claca, transformîndu-se în cinism deziluzionat, sau poate fi menţinut printr-o închidere voită a ochilor. (C. S. Lewis, Cele patru iubiri - note de lectură).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu