XIII (B): Talita kum!

Fragmentul evanghelic din această duminică este format din scene care se desfăşoară într-o succesiune rapidă, în locuri diferite. Este mai întâi scena de pe malul lacului. Isus este înconjurat de multă lume, când un om se aruncă la picioarele sale şi îi adresează o rugăciune: „Fiica mea este în ultimele clipe; vino, pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască”. Isus lasă la jumătate discursul său şi se îndreaptă spre casa acelui om.

A doua scenă are loc de-a lungul drumului. O femeie care suferea de hemoragie se apropie în ascuns de Isus ca să-i atingă mantia, şi se trezeşte vindecată. În timp ce Isus vorbea cu ea, de acasă de la Iair au venit oameni să-i spună: „Fiica ta a murit. De ce-l mai deranjezi pe Învăţător?” Isus care a auzit toate îi spune şefului sinagogii: „Nu te teme, continuă doar să ai credinţă!”

Şi iată-ne la scena crucială, în casa lui Iair. Mare gălăgie, lume care plânge şi boceşte, aşa cum se întâmplă în faţa decesului care abia a avut loc al unui adolescent. „Intrând, le-a spus: de ce faceţi atâta gălăgie şi plângeţi? Copila nu este moartă, dar doarme. Aşadar, alungându-i pe toţi afară, a luat cu sine pe tatăl şi pe mama fetei şi pe cei care erau cu el, a intrat acolo unde era copila. A luat-o de mână pe fată, zicându-i: talita kum, care înseamnă: „Copilă, scoală-te!” Imediat fata s-a ridicat şi a început să umble; avea 12 ani. Isus le-a recomandat cu insistenţă ca nimeni să nu afle şi le-a poruncit să-i dea de mâncare.

Fragmentul evanghelic sugerează o observaţie. Se revine mereu discutând gradul de istoricitate al evangheliilor. Am asistat recent la o încercare de a pune pe acelaşi plan, ca şi cum ar avea aceeaşi autoritate, cele patru evanghelii canonice şi evangheliile apocrife din secolele II-III.

Această încercare este absurdă şi lasă să se vadă şi o bună doză de rea credinţă. Evangheliile apocrife, mai ales cele de origine gnostică, au fost scrise de diferite generaţii după, de persoane care au pierdut orice contact cu faptele şi care, mai mult, nu se preocupau nici în cea mai mică măsură să vadă dacă sunt istorice, dar numai să pună pe buzele lui Cristos învăţăturile propriilor lor şcoli. Evangheliile canonice, dimpotrivă, au fost scrise de martori oculari ai faptelor sau de persoane care au fost în contact cu martorii oculari. Marcu, din care citim în acest an evanghelia, a fost în legătură strânsă cu apostolul Petru despre care relatează atâtea episoade care-l au pe Petru protagonist.

Fragmentul din această duminică ne oferă un exemplu despre caracterul istoric al evangheliilor. Figura clară a lui Iair şi cererea sa plină de nelinişte după ajutor, episodul femeii întâlnite de-a lungul drumului spre casa lui, atitudinea sceptică a mesagerilor faţă de Isus, tenacitatea lui Cristos, tabloul mulţimii care plânge copila moartă, porunca lui Isus dată în limba originală aramaică, grija lui Isus de a-i da ceva de mâncare fetei înviate. Totul ne face să ne gândim la o povestire care vine de la un martori ocular al faptului.

Acum, o scurtă aplicaţie la viaţă. Nu există doar moartea trupului, există şi moartea inimii. Moartea inimii are loc atunci când se trăieşte în nelinişte, în descurajare sau într-o tristeţe cronică. Cuvintele lui Isus: Talita kum, copilă, ridică-te! Nu sunt deci adresate doar copiilor morţi, dar şi copiilor care trăiesc. Cât este de trist a vedea tineri... trişti. Şi există atât de mulţi în jurul nostru. Tristeţea, pesimismul, lipsa voinţei de a trăi sunt totdeauna lucruri atât de urâte, dar atunci când se văd sau se aud exprimate de copii te strâng parcă mai mult la inimă.

În acest sens, Isus continuă să trezească şi astăzi băieţi şi fete morţi. O face cu cuvântul său şi trimiţându-le lor pe ucenicii săi care, în numele său şi cu iubirea sa, repetă tinerilor de astăzi acel strigăt al său: Talita kum: tinere, ridică-te! Revino la viaţă. (pr. R. Cantalamessa, trad. pr. Isidor Chinez).