În opinia curentă, alimentată din belşug de acţiunea unui turism religios-cultural rău înţeles, cultul sfinţilor Petru şi Paul este destul de mult legat de cele două situri "istorice" care, cele dintâi, au primit comemorarea lor funerară: cele două locuri de înmormântare în Vatican şi pe via Ostiense, rămase aproape ascunse timp de trei secole şi apoi, în primii treizeci de ani ai secolului al IV-lea, "semnalate" şi făcute vizibile de iniţiativa generoasă a lui Constantin prin construirea a două bazilici monumentale, care au îndeplinit dubla funcţie de comemorare şi de morminte.
Însă, în raport cu un obicei răspândit şi participat, istoria devoţiunii martirilor de la 29 iunie, îşi are fără îndoială punctul său de referinţă cel mai relevant, în termeni de importanţă documentară şi definire cronologică, în complexul de la memoria apostolorum pe via Appia: o simplă şi aproape neluată în seamă curte cu porticuri în trei laturi (triclia), care, din anii 250-260 şi până la circa primele două decenii ale secolului al IV-lea (adică până la construirea bazilicii constantiniene care a fost suprapusă), a fost frecventată de multe mii de vizitatori chemaţi acolo de o tradiţie care în acel loc fixase un loc de comemorare a celor doi apostoli.
Că această tradiţie s-ar fi format dintr-o prezenţă reală sau presupusă a rămăşiţelor pământeşti sau că ar fi întemeiată pe imaginarul devoţional al unei opriri temporare a apostolilor la sosirea lor în Roma, este o temă care foarte greu poate fi descifrată, asupra căreia de altfel în trecut s-au trudit minţile multor cercetători fără a ajunge la rezultate pe deplin plauzibile: după ipoteze au urmat alte ipoteze şi aşa mai departe, timp de aproape un secol.
Dincolo de poziţiile divergente ale criticii, există o realitate istorică obiectivă şi incontestabilă: infrastructurile acelei triclia (fântână, canalizare, bănci în zidărie) şi mai ales cele circa cinci sute de inscripţii zgâriate pe tencuiala pereţilor indică în acest loc un centru de cult funerar, în care vizitatorii consumau hrana rituală refrigerium, lăsând mărturie scrisă a unui act devoţional făcut în cinstea lui Petru şi Paul.
Vizitatorii, cei mai mulţi provenind chiar din oraş sau din regiunile vecine înconjurătoare, se dovedesc în ansamblu mai puţin îndeletniciţi cu scrisul: trasează "cu greu", cu instrumente ocazionale (cuie sau ace) nu întotdeauna potrivite pentru a scrie, litere capitale neşlefuite şi adesea deformate (specifice analfabeţilor) uneori alternate cu caractere minuscule: rezultate grafice tipice ale celui care a rămas la nivelul minimal al aşa-numitelor competenţe "elementare de bază", învăţate în cele mai dintâi trepte ale instruirii elementare; în mod asemănător pe planul lingvistic - deşi e vorba de texte cu extindere în medie foarte redusă - ies în evidenţă fenomene grafo-fonetice multiple şi caracteristice, care reflectă limba cotidianităţii folosită în straturile sociale cu nivel cultural mediu-scăzut.
Cea mai mare parte a acestor scrieri, latineşti şi în măsură mică greceşti, conţine rugăciuni şi invocaţii adresate lui Petru şi Paul, exprimate în general în locuţiuni "amintiţi-vă de cutare" (in mente habete, eis mneían échete), "ocrotiţi-l pe cutare" (synterésate, terésate), "rugaţi-vă pentru cutare" (petite, orate, rogate pro), "ajutaţi-l pe cutare" (subvenite, adiutate) fie cu referinţă la cei vii fie în amintirea rudelor răposate. Structurile de formulare, deşi stereotipe şi repetitive, lasă oricum să transpară obiceiul spontan şi aproape confidenţial al unui raport interpersonal cu cei doi apostoli, care, de peste două sute de ori, sunt evocaţi în mod direct pe nume, fără - cu puţine excepţii (Inscriptiones christianae, V, 12955, 13002, 13600) - titulatura de martyres, sacti, beati, care va deveni oficială în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi fără locuţiunile fixate în practica liturgică, care, în aclimatizare culturală diferită, ar avea ca exemplu sugerat dacă nu obligat normativul Petre et Paule mementote ("Petru şi Paul amintiţi-vă de") în locul "popularului" Petre et Paule in mente habete, care este formula de început de bază care introduce cea mai mare parte a inscripţiilor devoţionale ale memoria apostolorum: nu întâmplător printre vizitatori există o prezenţă foarte mică de ecleziastici care, faţă de laici, aproape în mod natural ar fi putut să vehiculeze lexic şi formule de extracţie liturgică.
Viatores - aşa se autodefinesc frecventatorii evlavioşi (Inscriptiones christianae, V, 12988, 12963) - mergeau în acest loc de pe via Appia în general în grupuri de familie, dar nu lipsesc grupuri mai mari şi articulate care se pot defini comunitare. Apostolilor li se cere să "mijlocească" pentru cel care era prezent fizic sau pentru prietenii şi rudele absenţi: "Petru şi Paul mijlociţi (petite) pentru Victor"; "Petru şi Paul mijlociţi (petite) şi rugaţi-vă (rogate) pentru Eros"; "Petru şi Paul mijlociţi pentru F... şi Quinta ca să poată ajunge la voi (ut possimus ad vos venire)" (Inscriptiones christianae, V, 12989, 12937, 12970). În intenţiile celor care scriu iese în evidenţă şi o intenţie devoţională-comemorativă, acolo unde mijlocirii apostolilor sunt încredinţaţi credincioşii răposaţi, definiţi - cu expresie tipic populară - spirita sancta, "suflete sfinte": "Petru şi Paul amintiţi-vă de sufletele sfinte, Marcu şi..." (Inscriptiones christianae, V, 12954).
Cererile de ocrotire sunt uneori motivate cu referinţe explicite la cotidianitate: un anume Restitutus cere să poată spera într-o bună navigare (nabiga - adică naviga - felix) şi un vizitator, rămas pentru noi anonim, şi în numele însoţitorilor de călătorie, cere ocrotire pentru o traversare iminentă: rogo vos ut bene navigent (Inscriptiones christianae, V, 12973, 12959). În acest domeniu nu ne-am aştepta să găsim un număr consistent de desene figurate care reprezintă imaginile de cai înveşmântaţi cu mantie şi cu capul desenat cu frunze de palmier (Inscriptiones christianae, V, 13088 a-c, 13089 a-d): traduc cu toată claritatea - chiar dacă şi cu o oarecare reticenţă - speranţa favorului celor doi apostoli pentru victoria calului sau a trăsurii preferate în cursele din circ sau o formă naivă de gratiarum actio pentru o cerere ascultată.
Într-un domeniu ca acela al memoria apostolorum, funcţional în structurile sale pentru desfăşurarea mesei funerare, există desigur referinţe explicite la ospăţul funerar - refrigerium - consumat în cinstea lui Petru şi Paul. O practică atavică ce se inserează din ambientul familiar şi colegial în specificul devoţional legat de cultul martirilor unde capătă o dimensiune comunitară, care tocmai în memoria apostolorum de pe via Appia are cea mai veche exemplificare a sa, în formă de module epigrafice specifice: Tomius Coelius refrigerium fecit; Dalmatius / votum eis (adică apostolilor) promisit / refrigerium; xiiii kal(endas) apriles / refrigeravi / Parthenius, acolo unde trebuie notată inserarea zilei din lună - 19 martie - în care Parteniu a consumat mâncare în cinstea apostolilor (Inscriptiones christianae, V, 12981). Însă aici refrigerium este folosit şi în sens figurat (o tipică deviere semantică), adică nu cu referinţă la ospăţul real, ci la cel din lumea de dincolo a fericirii veşnice: "Petru şi Paul luaţi cu voi în ospăţul veşnic (ad se adugant et in aeterno refrigerio) sufletele voastre sfinte; Petre et Paule / in mente abete / Ursinum in refrigerium", care şi aici este cel veşnic din lumea de dincolo (Inscriptiones christianae, V, 12975, 12993).
Caracterul fără îndoială "popular" şi în acelaşi timp de folosire vastă şi publică ce reiese în această documentaţie epigrafică, constituie cifra care caracterizează originea şi prima dezvoltare a cultului lui Petru şi Paul la Roma. Ceea ce se mai observă încă pe pereţii curţii cu porticuri la mila a treia de pe via Appia, este semnul explicit al unei practici devoţionale venită şi gestionată de "jos", care numai după circa cincizeci de ani este în mod oficial legitimată şi apoi monumentalizată cu intervenţiile mai întâi ale lui Constantin şi apoi ale lui Damasus. Geneza şi prima dezvoltare a acestei realităţi devoţionale care se află la mila a treia de pe via Appia scapă total reţelei modelului interpretativ - în mod presupus atotcuprinzător - schiţat de Peter Brown (Il culto dei santi. L'origine e la diffusione di una nuova religiositŕ, Torino, 2002), care vede în naşterea cultului martirilor şi al sfinţilor un fenomen de "reaşezare socială" (repropunerea raportului patronus - clientes), voit, promovat şi gestionat de autoritatea ecleziastică şi în mod specific de episcop. Şi în acest caz n-ar rezista nici vechea teorie iluministă a celor "două planuri" (David Hume, Edward Gibbon), adică a tensiunii dintre exigenţele simple şi banale ale "vulgului" şi acelea mai înalte şi exigente ale elitelor, laice şi ecleziastice. (De Carlo Carletti, după L'Osservatore romano, 28-29 iunie 2010; trad. de pr. Mihai Pătraşcu) (http://www.ercis.ro/).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu