Trupul şi Sângele Domnului

Joi, 7 iunie 2012, Biserica Romano-Catolică celebrează solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului, o zi cunoscută ca fiind Joia Verde. Papa Paul al VI-lea, în enciclica „Mysterium fidei”, din 3 septembrie 1965, notează: „Biserica Catolică îşi arată cultul de adoraţie faţă de Sacramentul Euharistic nu numai în cursul Liturghiei, dar şi în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă Ostiile consacrate, prezentându-le venerării solemne a credincioşilor, purtându-le în procesiune spre bucuria mulţimii creştine... Din această credinţă deosebită s-a născut şi sărbătoarea «Trupul şi Sângele Domnului», care, în special, prin strădania slujitoarei lui Dumnezeu, fericita Iuliana de Mont Cornillon, a fost celebrată pentru prima dată în dieceza de Liege, iar înaintaşul nostru Urban al IV-lea a extins-o la întreaga Biserică”.

Originile îndepărtate ale acestei sărbători trebuie căutate în acea înflorire excepţională a evlaviei euharistice care se constată după anul 1100. Mai aproape în timp, aceste origini le găsim în revelaţiile fericitei Iuliana, superioara mănăstirii Mont Cornillon, de lângă Liege, în Belgia (1193-1258). Prima revelaţie a avut-o în anul 1208. Fiind în extaz în timpul rugăciunii, a văzut luna strălucind de o lumină candidă, cu excepţia unei porţiuni, unde o linie întunecoasă părea că o deformează; Dumnezeu i-a dat de înţeles ce înseamnă această vedenie: în Biserică lipsea o solemnitate în cinstea Preasfântului Sacrament. Preotul Ioan de Lausanne, duhovnicul fericitei Iuliana, a consultat mai mulţi teologi renumiţi, în special pe doi: pe Hugo de Sancto Caro şi pe Iacob Pantaleon, arhidiacon de Liege, cu privire la această vedenie, de la care a primit o judecată favorabilă. Apoi a insistat pe lângă episcopul de Liege să introducă în dieceza sa o sărbătoare în cinstea Sfântului Sacrament. Episcopul a căzut de acord: a fixat această sărbătoare în joia de după duminica Sfintei Treimi, în acel an 1246 celebrând-o el însuşi pentru prima dată. Între timp, arhidiaconul Hugo a ajuns cardinal şi delegat papal pentru Flandra; a confirmat sărbătoarea şi a prescris-o clerului şi episcopilor din teritoriul de jurisdicţie.

La puţin timp, Iacob de Pantaleon, arhidiacon de Liege şi confident al fericitei Iuliana, urcă pe tronul pontifical sub numele de Urban al IV-lea (1261-1264). Desigur că nu a uitat de „festum Eucharistiae”, sărbătoarea pe care el o susţine cu căldură, dar se părea că momentul potrivit pentru a o extinde la întreaga Biserică întârzia să sosească. Ceea ce l-a determinat în cele din urmă să o facă, se pare că a fost o veste pe care a aflat-o pe când se afla la Orvieto: o minune petrecută într-o localitate vecină, la Bolsena. Un preot în călătorie care era ispitit de îndoieli cu privire la prezenţa reală a lui Cristos în Sfânta Euharistie, celebrând într-o zi Sfânta Liturghie în biserica „Sfânta Cristina” din localitatea amintită, a văzut Ostia consacrată prefăcându-se în carne, din care curgea sânge viu; sângele a pătat corporalul, altarul şi câteva pietre din pardoseală. Papa a voit să vadă acest corporal. I s-a adus cu mare solemnitate la 19 iunie 1264 şi a hotărât ca acest corporal să rămână la Orvieto, ceea ce i-a determinat pe orvietani să construiască admirabila catedrală în care este păstrat şi astăzi. Peste puţină vreme, impresionat de această minune, la 11 august 1264, pe când se afla la Orvieto, papa a publicat scrisoarea „Transiturus de hoc mundo”, prin care stabilea pentru întreaga Biserică Catolică sărbătoarea „Corpus Domini”. Însuşi papa a celebrat cel dintâi sărbătoarea acolo la Orvieto, cu o solemnitate ieşită din comun. Sărbătoarea s-a răspândit rapid în întreaga Biserică, fiind primită pretutindeni cu entuziasm.

Ca o paranteză în această evocare istorico-teologică, consemnez faptul că am avut bucuria ca, în ziua de 13 august 2000, să fiu ales din rândul sutelor de preoţi care participam în domul din Orvieto la slujba religioasă şi la procesiunea în cinstea „Trupului şi Sângelui Domnului” să port pe umeri tronul pe care era postat corporalul din anul 1264.

Documentul Papei Urban al IV-lea, prin care se instituia sărbătoarea „Corpus Domini” nu stabilea şi o procesiune cu Sfântul Sacrament pentru această zi. Totuşi, documentul o sugera sau chiar o presupunea. Nu a fost nici o intervenţie pontificală care să prescrie procesiunea; cu toate acestea, ea a fost introdusă în Germania, Franţa, Italia şi celelalte ţări creştine dintr-un impuls spontan al pietăţii poporului. Fervoarea cu care poporul lua parte la ea era impresionantă. Era punctul cel mai strălucitor al sărbătorii. Zelul clerului, credinţa înflăcărată a poporului şi dărnicia conducătorilor au pus peste tot ceea ce au avut, la dispoziţia regelui măririi, spre a-i face cât mai triumfală trecerea pe străzile oraşelor şi satelor. La acest cortegiu triumfal, în rândurile maselor compacte de credincioşi se aflau nobilii, principii, regii. La început, Sfântul Sacrament era purtat în procesiune în pixide de argint sau în relicviare împreună cu relicvele pentru care fuseseră confecţionate, dar adaptate în aşa fel încât să se poată vedea Sfânta Ostie. După ce s-a interzis ca Sfântul Sacrament să fie purtat împreună cu moaştele, s-au confecţionat monstranţe special din aur, pietre preţioase şi cristal. Aceste monstranţe prin formele variate, arta şi bogăţia materialelor sunt monumente de o frumuseţe şi valoare excepţională. Monumentale erau uneori şi dimensiunile lor; astfel cea din Genova folosită şi azi e purtată pe rând de opt preoţi.

De regulă procesiunea începea dimineaţa după Liturghie şi dura foarte mult. Pe traseu se făceau mai multe opriri la diferite biserici sau altare construite în acest scop. Uneori la aceste opriri aveau loc mici montaje: recitări de poezii sau reprezentaţii ale unor texte biblice. În Germania unde era dinainte obiceiul de a se face procesiuni la câmp cu Sfântul Sacrament, noua procesiune a îmbrăcat un caracter de binecuvântare a câmpiilor şi a holdelor, cântându-se, la patru staţiuni diferite, începutul celor patru Evanghelii.

Actualele norme liturgice referitoare la această solemnitate prevăd următoarele: „În Joia Sfântă şi în solemnitatea Trupului şi Sângelui Domnului, poporul creştin este chemat să cinstească în mod deosebit, prin adoraţie, Sacramentul minunat al Euharistiei”. Iar cu privire la procesiunea euharistică: „Printre procesiunile euharistice iese în evidenţă, prin importanţă şi semnificaţie în viaţa pastorală a parohiei sau a oraşului, cea anuală din solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos, sau din altă zi mai potrivită din preajma acestei sărbători. Se cuvine, prin urmare, ca acolo unde împrejurările actuale o permit, iar procesiunea poate să fie cu adevărat un semn al credinţei şi al adoraţiei poporului, ea să fie menţinută conform dispoziţiei dreptului”.

Denumirea de Joia Verde, este o denumirea populară care s-a născut datorită unei celebrări care constă în construirea de altare în căsuţe din crengi verzi, sau împodobirea altarelor cu multă verdeaţă, acolo unde urmează să se facă o procesiune cu Preasfântul Sacrament. În mod deosebit în localităţile rurale, credincioşi se adună cu o zi înainte pentru a construi altare adăpostite de construcţii din lemn acoperite cu multă verdeaţă şi flori. Femeile creează podoabele care presupun covoare, icoane, mese şi ţesături artizanale. În localităţile mai mari, fiecare parte a localităţii se străduieşte să împodobească cel mai frumos locul unde va trece procesiunea cu Preasfântul Sacrament. În faţa preotului care poartă Ostensorul cu Preasfântul Sacrament, copiii, care în acel an au primit Prima Sfântă Împărtăşanie, aruncă flori, îmbrăcaţi fiind în hăinuţe albe. (Autor: pr. Alois Moraru http://www.facebook.com/).