miercuri, 31 august 2016

Căsătoria, drum de sfinţenie


Căsătoria este un autentic drum de sfinţenie, motiv pentru care Institutul Pontifical „Ioan Paul al II-lea” pentru Studii despre Căsătorie şi Familie a organizat începând din ianuarie 2011 un ciclu de conferinţe despre „Profiluri de sfinţenie conjugală”.
 
În acest ciclu de conferinţe vor fi tratate teme cum ar fi forţa care vine din iubire, fidelitatea faţă de iubire sau demonstraţii de iubire, însoţite de mărturii de perechi aflate în drum spre sfinţenie.
 
Ciclul de conferinţe a fost inaugurat la 13 ianuarie 2011 despre tema „un drum de iubire şi de credinţă în cuplu”, luând ca exemplu pe Raisa şi Jacques Maritain, doi tineri intelectuali convertiţi care s-au cunoscut în anul 1900 şi din acel moment au început o viaţă împreună, descoperind calea credinţei şi cu singurul obiectiv de a sfinţi căsătoria lor.
 
Convertirea perechii Maritain nu a fost uşoară, aşa cum a recunoscut coordonatoarea ciclului al II-lea, Ludmila Grygiel: „În general mi se pare o regulă că este mai dificilă convertirea unui intelectual decât a unui meşteşugar sau a unui agricultor, pentru că bagajul cultural al lumii ştiinţifice pentru a explica şi a cunoaşte realitatea face mai complicată unirea cu mesajul evanghelic simplu şi acceptarea misterelor lui Dumnezeu; pe de altă parte, misiunea unui intelectual onest este să caute adevărul”.
 
Este ceea ce au făcut Raissa şi Jacques la începutul studiilor lor, dar atunci când căutau sensul vieţii şi adevărul în filozofie au fost în pericol să cadă în disperare, gândindu-se chiar să se sinucidă.
 
De fiecare dată când începeau să studieze gândirea unui filozof creştea înţelepciunea lor culturală, uneori îi absorbea entuziasmul discursului, care puţin după aceea devenea un fel de opiu metafizic, aşa cum amintea Raissa.
 
Soţii Maritain au decis să se boteze numai după ce au renunţat la ideea de a găsi adevărul şi fericirea intelectuală în filozofia propusă epocii. Graţie lecturii misticilor, au înţeles că ceea ce se ştie despre Dumnezeu este nimic faţă de ceea ce nu se cunoaşte despre el.
 
Setea de adevăr a soţilor Maritain a fost săturată nu de studiu, ci de iubirea faţă de adevărul care dăruieşte înţelepciunea, faţă de iubirea perfectă care dăruieşte libertatea perfectă.
 
Grygiel a subliniat că pentru soţii Maritain momentul Botezului, începutul vieţii ca şi creştini, a însemnat „începerea realizării vocaţiei lor la sfinţenie”.
 
Raissa a scris în jurnalul ei cu privire la convertire: „Fiecare convertit experimentează căderea lui Paul pe drumul Damascului. Convertitul se desparte de lume cu o lovitură dură care îi smulge legătura cu el însuşi şi cu alţii. Într-o clipă, în momentul de har, toate valorile se înclină spre el”.
 
Profesoarea Giulia Paola Di Nicola şi soţul ei, profesorul Attilio Danese, au prezentat istoria drumului parcurs de Raissa şi Jacques Maritain spre Dumnezeu.
 
La rândul său, cardinalul Georges Cottier, OP, teolog al lui Ioan Paul al II-lea şi al începutului pontificatului lui Benedict al XVI-lea, a prezidat conferinţa aducând experienţa sa cu privire la temă, el cunoscându-l personal pe Jacques Maritain la Roma în anii 1946-1952.
 
Cardinalul a tratat tema despre perechea în criza familiei care se trăieşte actualmente. „Suntem în faţa unei mari crize a căsătoriei”, a recunoscut el. „Recent, ideea că o căsătorie durează toată viaţa pare un lucru aproape imposibil. Iubirea lui Jacques şi Raissa este un alt lucru. Până în ultimul moment continuă să fie aceeaşi iubire de când aveau 18 ani, şi acest lucru pare o monstruozitate. O persoană se întreabă: «Cum pot fi sigur că peste zece ani voi avea aceleaşi sentimente de acum?»”.
 
„Trăim în lumea momentului, a clipei, a provizoriului, şi acest lucru ar fi pozitiv pentru a reflecta împreună asupra sacramentului ca atare. Unde este coloana care susţine totul dacă nu există Dumnezeu?”, s-a întrebat Cardinalul.
 
„Nu trebuie uitat timpul, care trece şi prin trupul care îmbătrâneşte. Ne schimbăm şi din acest punct de vedere. Tânăra pe care am cunoscut-o la douăzeci de ani nu este aceeaşi la optzeci de ani. Există şi bolile... însă lumea actuală nu vrea ca să vedem asta. Toţi sunt tineri, oameni frumoşi, fără boli. Este contrar experienţei umane zilnice. În momentul adevărului trebuie numai traversat drumul pentru a vedea că realitatea este alta. Asta se întâmplă pentru că există un materialism de fond care desfigurează timpul”.
 
„Dacă nu există interioritatea şi relaţia cu Dumnezeu, se întâmplă asta. Tinereţea şi obsesia faţă de trup vor să fie la acelaşi nivel al aspectului spiritual. Dacă trupul marchează regulile trăirii, totul se schimbă. La asta se adaugă enormele dificultăţi economice pe care le îndură familiile, problema locului de muncă, şomajul sau şi faptul că perechile ajung acasă foarte obosite după serviciu. La sfârşitul zilei, fiecare a trăit o experienţă diferită şi nu este posibil să fie pusă în comun deoarece societatea nu permite asta. Toate acestea le plăteşte familia. Ar trebui reflectat asupra condiţionărilor sociale ale vieţii în familie pentru că oamenii sunt victime ale aceste situaţii”, a încheiat cardinalul elveţian.
 
Di Nicola şi Danese, ca punct final, au adăugat că „iertarea este o problemă fundamentală în relaţia de cuplu. Dacă se iubeşte se fecundează, pentru că iubirea este rodnică. Doi care se iubesc vor face în aşa fel încât iubirea lor să treacă la toţi cei care îi înconjoară”.
 
Cu privire la faptul că Raissa Maritain a recunoscut că la moartea soţului nu cunoştea totul despre el, profesoara Di Nicola a afirmat că „în ziua de astăzi se apără faptul de a-şi spune totul în cuplu. Vedem tineri logodiţi care se sună la telefon de milioane de ori pentru a-şi povesti totul, pentru a-şi explica totul”. „A-şi dărui totul este una, a-şi spune totul este altceva”.
 
 „Este un domeniu delicat pentru că uneori a sta numai cu Dumnezeu poate să fie o fugă de propriile responsabilităţi şi de celălalt. În acelaşi timp, a sta mereu împreună devine o dependenţă, un a nu creşte. Tăcerea, la rândul ei, nu înseamnă a lua ceva de la celălalt, ci a-l venera. A venera misterul pe care îl conţine celălalt şi a-l contempla în frumuseţea sa. Pur şi simplu a admira misterul conţinut în sufletul său. Şi nu este nepotrivit a propune valabilitatea pudorii, atât de dispersată în societatea actuală, formată numai din exhibiţionism. În fond, vălul pudorii lipseşte în societatea noastră şi ne-ar ajuta să descoperim cu discreţie misterul celuilalt”.
 
A doua conferinţă din ciclul de conferinţe va avea loc la 3 martie 2011, la ora 17.00, despre „Gianna Beretta Molla şi Pietro Milla. Forţa care vine din iubire”.


(Maria de la Torre, „Căsătoria, drum de sfinţenie”, după Zenit, 27 ianuarie 2011; traducere de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.ercis.ro/).

marți, 30 august 2016

Ai ostenit




Ai ostenit de truda
urcuşului curat.
Sau de-al ispitei umblet
ţi-e trupul ruinat?


De gânduri înţelepte
ai păru-ncărunţit.
Sau urma stricăciunii
pe chip ţi s-a lăţit?


Cu cei buni spre răsplată
îţi cheltui anii tăi?
Sau pierzi a ta viaţă
de-a valma cu cei răi?


De la o zi la alta
mai de Cristos te ţii.
Sau dintr-un ceas în altul
mai cu Satan devii?


Încearcă-te, încearcă-ţi
trăirea vieţii azi.
Mai tare creşti în Domnul,
sau tot mai tare scazi?


de Costache Ioanid

 

sâmbătă, 27 august 2016

† Duminica a 22-a de peste an (C): „Nu căutați primele locuri!” [28 august 2016]


„Când dai un prânz sau un ospăţ...
invită-i pe cei săraci, infirmi, şchiopi, orbi...”

Evanghelia Luca 14,1.7-14: Într-o sâmbătă, Isus a venit în casa unuia dintre conducătorii fariseilor, ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. Văzând cum îşi alegeau locurile dintâi, le-a spus celor invitaţi această parabolă: „Când eşti invitat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc, pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus!»; şi acolo vei avea glorie în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine! Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. Iar celui care l-a invitat i-a spus: „Când dai un prânz sau un ospăţ, nu-i invita pe prieteni, nici pe fraţi, nici rudele, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi asta să-ţi fie răsplata! Dimpotrivă, când dai o masă, invită-i pe cei săraci, infirmi, şchiopi, orbi şi vei fi fericit, pentru că ei nu au cu ce să te răsplătească, dar vei fi răsplătit la învierea celor drepţi!”

 
Omilie
 

 
Lecturile biblice din această duminică ne invită să repunem lucrurile la nivelul just. Pentru a înțelege textul lui Ben Sirach din lectură întâia, trebuie să ştiţi că în epoca sa, moda este comerţul internaţional. Suntem sub influenţa modernității grecești care inundă Orientul Mijlociu în detrimentul înţelepciunii tradiţionale evreiești. Ben Sirach spune „da” celor mai bune avantaje de la cultura greacă. Dar nu abandonează achiziţiile culturii religioase a lui Israel.

Una dintre principalele valori pe care noi trebuie s-o protejăm este umilința, modestia. Este important într-o lume care se scufundă în orgoliu şi într-o competiție fără a ține seama de cei mici. Ben Sirach insistă asupra importanţei umilinţei. Poporul detestă pe cei care sunt plin de ei înşişi. Să fim modești, mai ales înaintea lui Dumnezeu care este mai important decât noi. Ia modelul celor umili. Ei înţeleg mai bine decât noi puterea lui Dumnezeu. Știu că nu au nici un merit pentru a pretinde.

Mândria ne face incurabili căci prinde rădăcinile în noi în toate celelalte păcate, mai ales egoismul. Din contra, celor umili, Dumnezeu le poate face lucruri mărețe. Îi face slujitorii proiectului său. În cele din urmă, umilința este mai mult decât o virtute, este minimum vital, este o condiţie prealabilă.

Este o fărâmă din acest mesaj pe care îl găsim în Scrisoarea către Evrei din lectură a doua. Autorul vorbeşte despre modul în care Dumnezeu se manifestă în el însuşi. O dată, pe muntele Sinai, aceste manifestări erau vizibile: exista foc, întuneric, vânt foarte puternic, sunete de trâmbiţe... Când Cristos a venit, nici una din toate acestea nu mai exista. Totul s-a întâmplat cu umilință. Această umilă venire a lui Cristos este punctul de plecare al unei noi alianțe, o nouă relaţie cu Dumnezeu. În el vom găsi izvorul de fericire în cer şi pe pământ. Suntem introduși în cetatea sfântă cu sfinţii şi îngerii. Aceasta este învățătura Scrisorii către Evrei.

Darul lui Dumnezeu ne este oferit gratuit şi fără vreun merit din partea noastră. În Evanghelie vedem că Isus este invitat la masă de un conducător al fariseilor. El constată că se bat pentru a avea locurile de onoare. Știm aceasta din multe circumstanțe. Cine ar trebui să stea în primul rând? Cel care are o personalitate marcantă? Este ceva ridicol şi penibil în aceste prezențe: să fie observat de către toți, să sosească în așa fel că ochii tuturor se îndreaptă spre el…

Şi pentru a reuși acest lucru, face totul pentru a trece înaintea altora. Dar cu Isus, nu merge așa. Învăţătura sa este umilința: să nu te face important! Nu te pune înainte!  Rămâi modest! Trăim într-o lume unde dăm din coate până facem carieră, până a crește în grad. Apreciem de a fi recunoscuți de către alţii, de a fi stimați pentru calitatea aptitudinilor noastre.

Dar Evanghelia ne dă răspunsul lui Isus. Dar nu trebuie să-l primim ca o listă de sfaturi bune nici ca simple reguli de politeţe. În învăţăturile sale, Isus ne vorbeşte despre Dumnezeu şi de practicile sale în ceea ce ne priveşte. El ne vindecă pentru a avea acces la masa sa; ne invită cu larghețe, ştiind că nu vom putea niciodată să-i dăm curs la invitaţie. El ne ridică dar numai dacă vom rămâne umili înaintea lui. Deci trebuie să luăm modelul lui Dumnezeu şi să acţionăm faţă de alţii cum el a acţionat față de noi. „Oricine se coboară va fi înălțat”.  Este ceea ce s-a întâmplat cu Isus. Adversarii săi l-au zdrobit, l-au nimicit, dar el a fost înălțat de către Tatăl său în dimineaţa zilei de Paşti.

Această evanghelie ne invită deci să devenim conştienţi de vanitatea onorurilor acestei lume. Şi acest mesaj se întâlnește în perioada de redeschidere a școlii. Toţi bunii părinţii doresc de la copiii lor „să reușească ceva”. Atunci, apare întrebarea: ce să reușească, ce vrei să spui? Să câștige o grămadă de bani? Să devină foarte puternic? Fără îndoială, dar Evanghelia din această duminică vrea să ne reamintească un lucru mai important. Bine să-ți ridici copilul, dar ajută-l să devină o persoană bună, să dea prioritate calităţilor inimii.

Isus ne-a dat cel mai frumos exemplu de umilință. El este Dumnezeu făcut om. S-a născut în condițiile cele mai obişnuite. A trăit printre pescarii din lacul Galileei. A primit pe oamenii disprețuiți de toți, pe vameşi, pe păcătoşii notorii, pe leproşi. În toate situațiile, el a fost un model de umilinţă. Nu a permis discipolilor săi să-l numească „Învățător şi Domn”, mai târziu le-a spălat picioarele. Noi, ucenicii lui Cristos, suntem invitaţi să-l urmăm pe aceeaşi drum ca și Învățătorul.

În această zi, ne întoarcem spre tine, Doamne: tu ai venit nu pentru a fi slujit dar pentru a servi. Tu care cunoști mândria noastră şi dorinţele noastre de măreţie, te rugăm: arată-ne nouă fericirea de a ne da viaţa pentru cei care ne iubesc; astfel, vom ajunge cu toții la bucuria Împărăţiei tale. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6262-homelie-du-22eme-dimanche-du-temps-ordinaire-4/).

vineri, 26 august 2016

Supranaturalul şi realitatea totală


Supranaturalul... (foto: shutterstock.com)

Georges Bernanos a fost „sedus” de chipul lui Isus în agonie: plin de tristeţe, sfâşiat de durere, devastat de părăsire. Într-adevăr, părăsirea pe care a experimentat-o Fiul veşnic al lui Dumnezeu a atins o aşa dimensiune că nici un muritor nu va putea să cunoască una la fel. Divina Agonie ne aminteşte că „Dumnezeu doreşte creatura sa cu o dorinţă a cărei minimă reprezentare ne-ar face praf. Exact pentru aceasta a ascuns o astfel de dorinţă în cea mai mare profunzime a Inimii dulci suferinde a lui Isus Cristos” (ultima agendă, 18 ianuarie 1948. Textul este în Beguin A., Bernanos, Seuil, Paris 1954, 146).
 
Un chip, aşadar, care reflectă o iubire care poartă până la martiriu.
 
Şi Mauriac a văzut pe faţa lui Isus iubirea pentru om. Această faţă însă, care poartă, semnele viitoare ale pătimiri, se oferă privirii noastre acoperită de blândeţe, de farmec, de amabilitate. Isus din Bernanos este desfigurat, încordat, în agonie. De la el ne vin în minte mai ales cuvintele: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46); despre Isus din Mauriac ne amintim în schimb, ca element caracteristic, ceea ce spune adulterei: „Nici eu nu te condamn; mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti” (In 8,11). Varietate şi bogăţie de lumini într-un tablou policrom.
 
În rest, între cei doi scriitori există o mare diferenţă de inspiraţie, chiar în domeniul aceluiaşi crez. Mauriac plasează personajele sale într-un univers condus de legi pur psihologice; doar într-un al doilea moment face să intervină supranaturalul, din exterior, dând uneori impresia unui deus ex machina. Dimpotrivă, Bernanos ne poartă imediat în sfera supranaturalului, considerat ca realitate a acestei lumi. Mauriac descrie personaje devorate de păcatul cărnii, înţeles ca rătăcire şi degradare a Iubirii, refuz al carităţii şi lipire a inimii de creaturi: însă lasă posibilitatea unei mântuirii întrucât nu este lansată nici o provocare împotriva Fiinţei nici împotriva Iubirii. Bernanos, în schimb, prezintă personaje devorate de păcatul spiritului: refuzul fiinţei, opţiunea pentru nimic, decizia împotriva lui Dumnezeu (în acest sens, cf. Simon P. H., La letteratura del peccatto e della grazia, Paoline, Catania 1959, 101-104).
 
Spre deosebire de Mauriac – rafinat, elegant, fascinant – Bernanos cunoaşte mânia şi furia profetică. Încolţeşte şi tulbură; este temerar şi fără prejudecăţi. Într-un timp în care febra plăcerii şi a vrajei lui Gide puneau în umbră morala creştină şi goleau de semnificaţie adevărurile credinţei, apariţia romanelor Sous le soleil de Satan, La joie, Journal d'un Curé de campagne, Monsieur Ouine a reprezentat un scandal şi o provocare: ca apariţia unui schelet în mijlocul unei mulţimi care dansează. De fapt, a fost un act de curaj şi mai ales de iubire. Autorul lor vrea să amintească oamenilor, fraţilor săi, sensul dramatic al existenţei şi sacralitatea suferinţei, pe fondalul Răstignitului.
 
Bernanos este o furtună de credinţă catolică. Aşa încât, fără ea, opera sa încetează să mai existe, reducându-se la un non-sens, la un joc uşuratic, lipsit şi de gustul mitologic. Cu îndrăzneala tipică profeţilor, transferă în viaţa concretă şi în limbajul comun teme teologice care depăşesc graniţele misticii. Pentru el nu existău două lumi, cea reală şi cea supranaturală: există una singură, disputată de Cristos şi de Satana. În viaţa noastră supranaturalul nu este o realitate trecătoare, ci terenul pe care umblăm, norma. În el Bernanos se aruncă cu violenţă.
 
După scriitorul nostru, adevăratul realism trebuie căutat numai în perspectiva catolică întrucât aceasta este singura totală, din moment ce cuprinde realitatea în integritatea sa. Dacă este adevărat că Cel Rău umblă căutând pe cine să sfâşie, că se strecoară în noi pentru a ne incocula spiritul său, este necesar ca scriitorul „realist” (iar un adevărat povestitor trebuie să fie totdeauna realist) să facă din el o prezenţă şi, dacă-i reuşeşte, un personaj. Altfel psihologia sa ar rămâne mioapă; ar descrie episoade fără a le cunoaşte cauzele. Viaţa sa adesea ne pare absurdă pentru că ne chinuim să scoatem dintr-însa pe Cristos şi Antagonistul său (cf. Blanchet A., Le prêtre dans le roman d'aujourd'hui, Desclée de Brouwer, Bruges 1954, 31).
 
(Castelli F., „Georges Bernanos, Il Cristo della Santa Agonia” în Volti di Gesù nella letteratura moderna. 1. Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 19913, 149-151; trad. Isidor Chinez).

joi, 25 august 2016

Actul de a muri reflectă marea demnitate a omului


Moartea în ea însăşi nu este bună, dar actul de a muri reflectă marea demnitate a omului; este dinamism (starea morţii reflectă nemişcarea infernului), este plină de speranţă, se realizează într-o despuiere completă, şi de aici îşi are „începutul bucuriei sale” şi este la bunul plac al „dulcii milostiviri a Bunului Dumnezeu”, intră în cele din urmă, fără mască, în viaţa „adevărată”.
 
„De ce oare vremea copilăriei noastre ni se înfăţişează atât de suavă, atât de radioasă? Un copil are suferinţele lui ca toată lumea, şi, în fond, el e atât de dezarmat în faţa durerii, a bolilor! Anii copilăriei şi cei ai bătrâneţelor adânci ar trebui să fie cele două mari încercări ale omului. Dar din sentimentul propriei sale neputinţe copilul scoate, cu umilinţă, principiul însuşi al bucuriei sale”. (Bernanos Georges, Journal d'un curé de campagne, p. 1045 în Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961).

miercuri, 24 august 2016

Sfântul Bartolomeu, apostol (sec. I) [24 august]



„Filozofii, regii, putem spune, chiar lumea întreagă, care se pierde în mii de probleme, nu pot nici măcar să-şi imagineze ceea ce au putut face păcătoşii publici şi pescarii cu harul lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii 4, 4: PG 61, 36).


Chiar dacă istoria oamenilor nu ne oferă informaţii importante în ceea ce priveşte majoritatea apostolilor, veneraţia Bisericii pentru fiecare dintre ei a fost întotdeauna mare. Ei, în realitate, prin asentimentul liber şi plin de iubire, i-au permis mai întâi lui Isus să retrăiască şi să transplanteze în colegiul apostolic viaţa Treimii şi apoi să o răspândească în lume.

Bartolomeu înseamnă fiul lui Tolmai, în timp ce adevăratul său nume era Natanael. Era originar din Cana Galileii.

Întâlnirea sa cu Isus este relatată în Evanghelia după Ioan (In 1,45-51). La invitaţia lui Filip de a-l urma pe Isus din Nazaret, în care el l-a recunoscut pe Mesia cel mult aşteptat, Natanael a răspuns că din Nazaret nu se putea aştepta nimic bun. Prietenul, însă, nu l-a lăsat în pace, lansându-i sfidarea de a merge să-l vadă cu proprii săi ochi. Natanael s-a hotărât să facă acest lucru mai mult pentru a-i face plăcere lui Filip decât în speranţa că va descoperi ceva important, dar, o dată aflat în faţa Maestrului, s-a simţit apostrofat: “Iată un adevărat izraelit în care nu este prefăcătorie”.

Relatarea evanghelică continuă: „Natanael l-a întrebat: «De unde mă cunoşti?» Şi Isus i-a răspuns: «Mai înainte ca Filip să te cheme, eu te-am văzut pe când erai sub smochin». I-a replicat Natanael: «Învăţătorule, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel!» I-a răspuns atunci Isus: «Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub un smochin, crezi? Vei vedea lucruri şi mai mari!» Apoi, i-a spus: «Adevăr, adevăr îţi spun: vei vedea cerurile deschise şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând deasupra Fiului Omului»”.

Din acea zi, Natanael a fost credincios Învăţătorului şi a fost ales să facă parte din rândul celor doisprezece. După Rusalii, unele tradiţii îl prezintă ca apostol al Nordului Indiei şi până în Arabia Felix, actualul Emen; altele situează apostolatul său în Mesopotamia, în Licaonia, în Frigia şi, în fine, în Armenia, unde l-ar fi convertit pe regele Polimiu şi ar fi fost apoi jupuit de viu, conform unei legende persane.

Rămăşiţele sale pământeşti vor călători mult: din Armenia în insula Lipari, la Benevento şi, în sfârşit, la Roma, în timp ce capul său este venerat la Frankfurt pe Main.

Liturgia ambroziană îl celebrează cu aceste cuvinte: „Apostolul Bartolomeu, urmând exemplul glorios al lui Cristos, nu a ezitat, din iubire, să-şi verse propriul sânge. Prin triumful admirabil al martiriului său, ne transmite mare speranţă în biruinţa noastră”
(MA II, 1244).
 

marți, 23 august 2016

Misterul creştinismului constituie un tot indivizibil


 
„Cel cu sufletul şi inima sensibilă,
nu poate să stea aproape de victima sfântă
fără să devină el însuşi disponibil pentru sacrificiu,
fără a-şi dori ca însăşi mica sa viaţă
să se înscrie în marea operă a mântuitorului.
Misterul creştinismului constituie un tot indivizibil.
Când ai pătruns unul dintre mistere,
le înţelegi pe toate celelalte”.
(Edith Stein).

luni, 22 august 2016

Sfânta Fecioară Maria, Regină (22 august)


Sărbătoarea sfintei Fecioare Maria Regină, corespunzătoare aceleia a lui Cristos Rege, a fost instituită de papa Pius al XII-lea în 1955. Până la reforma calendarului liturgic, sărbătoarea se ţinea la 31 mai, ca o încoronare a lunii mariane dedicate Maicii Domnului. Ziua de 22 august era rezervată pentru cinstirea Inimii Neprihănite a Mariei, dar acum este dedicată Sfintei Maria Regină, pentru a sublinia legătura între regalitate şi glorioasa ridicare a ei la cer. Acest loc singular şi suprem alături de Regele Cristos i se cuvine Mariei pentru multe motive, pe care papa Pius al XII-lea le prezintă pe larg în scrisoarea enciclică Ad Coreli Reginam („Spre Regina Cerului”), din 11 octombrie 1954; prin calitatea ei de Mamă a Capului şi a membrelor corpului mistic, precum şi prin aceea de augustă suverană a Bisericii, ea participă nu numai la demnitatea regală a lui Cristos, dar şi la influxul său vital şi sfinţilor asupra membrelor Corpului mistic.

Cuvântul latinesc regina, ca şi rex = „rege”, derivă de la regere, adică „a conduce”, „a domina”, „a stăpâni”. Din punct de vedere uman este greu să-i atribuim Mariei titlul de „stăpânitoare”, ei, care s-a proclamat „roaba Domnului” şi a trăit umilă şi necunoscută. Sfântul Luca, în cartea Faptele Apostolilor, o arată pe Maria în mijlocul apostolilor, după înălţare, rugându-se împreună cu ei; dar nu ea este aceea care dă ordine, ci Petru. Şi tocmai în această împrejurare, ea formează inelul de legătură care îi ţine uniţi cu Cel înviat pe apostolii lipsiţi de harul Duhului Sfânt. Maria este regină pentru că îi este mamă lui Cristos, regele; este regină pentru că întrece toate făpturile în sfinţenie: „În ea este adunat tot ce este bun în toate făpturile”, spune Dante în Divina Comedie.

Toţi creştinii văd şi cinstesc în Maria dărnicia nemărginită a iubirii divine, care a revărsat cu îmbelşugare în mâinile ei orice bine. Şi ea, ca regină şi mamă, împarte tot ce a primit de la Rege; îi protejează cu puterea sa pe fiii doborâţi prin participarea la răscumpărare şi le face bucurie cu darurile sale, deoarece Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină mărinimoasă. Pentru acest motiv, Biserica îi invită pe credincioşi să i se adreseze nu numai cu numele dulce de mamă, dar şi cu acela respectuos de regină, aşa cum în cer o salută, plini de fericire şi iubire, îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii, fecioarele. Maria a fost încoronată cu diadema fecioriei şi aceea a maternităţii divine: „Duhul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta, Cel Sfânt care se va naşte din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”.

(sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3012/Sf-Fecioara-Maria-Regina-.aspx).

miercuri, 10 august 2016

† Duminica a 21-a de peste an (C): „Apelul urgent a lui Isus la convertire” [21 august 2016]

„Poatra cea strâmtă!”

Evanghelia Luca 13,22-30: În acel timp, călătorind către Ierusalim, Isus trecea prin cetăţi şi sate învăţând. Dar cineva i-a spus: „Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?” El le-a spus: „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea! După ce stăpânul casei se va scula şi va închide poarta, stând afară, veţi începe să bateţi la poartă, spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el, răspunzând, vă va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi». Atunci veţi începe să spuneţi: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre». Însă el va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi fărădelegea!» Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor când îi veţi vedea pe Abraham, pe Isaac, pe Iacob şi pe toţi profeţii în împărăţia lui Dumnezeu; voi însă veţi fi alungaţi afară. Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi aşezaţi la masă în împărăţia lui Dumnezeu. Şi, iată, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii!”
 
Omilie
 
„Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?” (Lc 13,22-30).
 
Problema era actuală într-o epoca în care anumiți rabinii afirmau că toţi israeliţii vor avea parte de lumea viitoare (Mișna, Sanhedrinul X,1); alți rabini, că acei care pier sunt mai numeroși decât cei salvați (IV Esdras IX,15).
 
Ca de obicei, Isus nu răspunde la întrebări sau mai degrabă el provoacă în continuare. Care este de fapt adevărata întrebare? Nu este: „Eu voi fi salvat? Și cum? Cine poate să-îmi spună?”
 
Nimeni, dar iată condițiile. „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă”. Unde se găsește această poartă îngustă? Ea este în viaţa mea de fiecare zi. Dar, mai întâi, o remarcă de bun simt: cu cât mai mult sunt încărcat, împovărat, cu atât mai mult poarta îmi va părea strâmtă! Am nevoie de a reduce, de a mă detașa de unele lucruri nu necesare, banale şi probabil de „îmbulzeala persoanei care sunt eu” cum spunea cu umor sfântul Thomas Morus: în traducere, ego-ul meu predominant.
 
Dar Isus vorbeşte de un efort care trebuie făcut pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceste eforturi se prezintă în noi în modul cel mai natural din lume. Astfel, cel mai mic gestul de atenţie la alții, cele mai mici cuvinte binevoitoare, fiecare tentativă de a mă domina, pentru a nu ceda propriei mele plăceri sau a face haz de mine, dar și opusul pentru a merge spre unul care are nevoie de mine, este întotdeauna un pas care mă face să avansez și chiar să trec de poarta cea strâmtă. De fiecare dată când îmi dau seama că lovituri nedrepte mi-a fost aplicate, de fiecare dată când spun „da” la o cruce pe care eu am purtat-o, sunt pe drumul cel bun spre poarta strâmtă care duce la Împărăţie. Prin această imagine de poartă strâmtă, Isus ne repetă grave şi chiar dificultăţile conduitei umane şi în acelaşi timp, necesitatea absolută de a ne converti fără încetare la valorile Evangheliei; ceea ce nu fără eforturi dar mai ales dispozițiile de primire și de umilă cerere a acestor daruri de convertire.
 
Isus continuă cu imaginea porții de data asta închise. Există un risc real de a sta afară, în exteriorul Împărăției, pentru că am făcut rău şi viaţa noastră va fi incompatibilă cu aceea a Împărăției Iubirii.
 
Isus se adresează celor care îl cunosc, pentru noi, un apel de urgenţă şi insistând să se angajeze într-o atitudine reală de convertire. Alţii, venind din cele patru vânturi, unde nu l-au cunoscut nici nu l-au frecventat, va fi deschis poarta căci viaţa lor va fi făcută din toate aceste treceri prin porțile înguste care sunt evocate și care îi sunt cunoscute „stăpânului casei”, pentru că a trăit după Duhul său.

Nu ne mirăm de a vedea pe Cristos anunțând Împărăția ca o răsturnare de situaţii umane: „Da, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii!” așa ca la „Magnificat”. Încă o dată, toată familiaritate superficială cu Cristos, toate pietatea fără convertire va găsi poarta închisă.
 
Suntem invitați cu insistenţă de „stăpânul casei”, Isus însuși, a intra pe poarta cea  strâmtă, pentru a ne introduce în compania „lui Abraham, Isaac şi Iacob şi a tuturor profeților” şi, desigur, în compania mai mult decât prietenoasă, divină! Să nu ezitam; să mergem fără frică cu el prin aceste porți înguste, care se prezintă nouă: nu vine să ne acompanieze? Amin.
 
(pr. Guy Lecourt [2010]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
 
 

† Adormirea Maicii Domnului: „Sufletul meu tresaltă în Domnul” [luni, 15 august 2016]


 
Evanghelia Luca 1,39-56: În zilele acelea, ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” Maria a spus: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi numele lui e sfânt! Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el. A arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor. I-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale. L-a sprijinit pe Israel, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa, după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci”. Maria a rămas cu ea cam trei luni, apoi s-a întors la casa ei.


Omilie


Când citim evangheliile şi diferite cărţi ale Noului Testament, găsi texte care ne vorbesc de Crăciun, Paşti, Înălţarea lui Isus, Rusalii. Dar nici unul nu este făcut despre de Adormirea Maicii Domnului. Prin urmare, această sărbătoare nu s-a născut din Biblia nici din cercetarea teologilor. Sunt creştinii care au început să o celebreze. Ei nu puteau admite că Cristos cel înviat ar fi putut lăsa trupul mamei sale pe acest pământ fără să-l fi înviat din morți.

Astfel această sărbătoare a fost celebrată în secolul al cincilea. Şi atunci când papa Pius al XII-lea a promulgat dogma Adormirii Maicii Domnului, a făcut să ratifice această tradiţie: Maria a intrat cu trupul şi sufletul în gloria lui Dumnezeu. Este sărbătoarea excepțională la care toţi creştinii sunt invitaţi. Ca răspuns la această invitaţie, se adună bărbaţi, femei şi copii în multe sanctuare dedicate Mariei, la Lourdes, Fatima, La Salette şi în diferite alte locuri de pelerinaj. Împreună, ne întoarcem spre Maria pentru a-i implora protecţia sa.

Textele biblice de această zi ne aduce o învăţătură de cea mai mare importanţă. Mai întâi am citit lectura din Apocalips. Acesta este un text un pic derutant, care a fost scris într-o perioadă de persecuţie. Pentru aceasta a fost scris într-un limbaj codat şi simbolic pe care numai creştini puteau să-l înţeleagă. Această femeie, care intervine în istorie reprezentată de comunitatea ebraică este rămasă fidelă aşteptărilor lui Mesia. Ea este aceea care dă naștere copilului promis, cel care va salva poporul său. Forţele răului nu vor avea nici o putere asupra lui. Isus cel înviat este biruitor asupra răului şi a morții.

În această sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, viziunea autorului se aplică desigur spre Maria. Scăpând de violenţă, ea dă lumii pe Mesia lui Dumnezeu. Apoi, ea este promisă în mod misterios pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Astfel regăsim mesajul sfântului Paul adresat creştinilor din Corint. El insistă asupra consecinţe nemaiauzite  a învierii lui Isus. Este un eveniment important pentru noi toţi. Cristos nu a înviat pentru el singur, dar pentru toţi. Prin moartea şi învierea sa, ne-a deschis trecere spre această lume nouă, cheamă de Împărăţia lui Dumnezeu. Marie participă desăvârșit la învierea fiului său. Toţi credincioşii pot să se bucure.

În Evanghelia, am citit relatarea vizitei Mariei la Elisabeta. Acest text a fost ales din cauza lui „Magnificat” cântat de Maria și pe care noi putem să-l cântăm și noi cu ea. Ca și Elisabeta şi cu ea, putem să proclamăm: „Fericită ești, tu care ai crezut!” Marie ne învață că a avea credinţă nu este doar a avea idei, convingeri; este pentru a începe drumul. Ea însăși a demonstrat o încredere totală în Dumnezeu. Ea s-a abandonat total la voința sa.

Ceea ce remarcăm în special la ea este graba sa atunci când își vizitează verișoara sa. În Biblie, există un cuvânt care apare frecvent: „imediat”. Avem un alt aspect al credinţei. Răspuns la chemarea lui Dumnezeu nu suportă lungi așteptări. Ea pleacă imediat şi în grabă. Vestea cea bună este că Marie nu s-a schimbat. Noi putem apela și „imediat” ea ne conduce spre Isus sau aproape de ea. Da, desigur, Marie nu este verișoara noastră; este mult mai mult: este Mama noastră. Isus însuşi a voit-o când i-a spus lui Ioan: „Iată, mama ta” şi Mariei: „Iată, fiul tău”. Prin el, Isus i-a încredinţat toată omenirea mamei sale. Atunci, nu ezitaţi, să-o luăm cu noi, indiferent de situaţia noastră.

În această zi, noi ne încredem ei cu toate familiile de pe pământ, în special acele care sunt în grea suferinţă. Ne gândim la victime terorismului, la foamete, la şomaj şi la nesiguranță în toate formele sale. Nu uităm că Maria a fost la picioarele crucii fiului său. Ea este asemenea cu toţi cei care suferă. Cu ea şi cu Isus, vizitele noastre vor deveni vizitări. Prin noi, Isus este acela care îi întâlnește.

Vom celebra împreună Euharistiei. Cu Maria, Isus este acela care vine să ne viziteze. El vrea să facă din noi casa sa, să ne împărtășească din Trupul şi Sângele său. Această întâlnire să ne umple de fericire și pace așa cum a umplut de bucurie pe Maria şi pe verișoara sa Elisabeta! Amin.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6200-homelie-de-lassomption/).

† Duminica a 20-a de peste an (C): „Curaj pentru luptă” [14 august 2016]




„Foc am venit să arunc pe pământ...”
Evanghelia Luca 12,49-53: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă! Am să fiu botezat cu un botez şi cât sunt de preocupat până se va împlini! Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. Căci, de acum înainte, cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei”.
 
Omilie
 
La început, lecturi biblice din această duminică, sunt destul de derutante. Şi mai presus de toate, riscăm să le interpretăm greşit. Pentru a le înţelege, trebuie amintit că este se referă la perioade de persecuţie. Profetul Ieremia a suferit foarte mult ura adversarilor săi, chiar în satul natal. A fost acuzat că demoralizează poporului său. Dar profetul vorbeşte în numele lui Dumnezeu. În el cuvântul lui Dumnezeu este un foc ce nu poate fi oprit. Au încercat să-l omoare. Dar printr-un străin, un etiopian, va fi salvat.
 
Această relatare ne trimite înapoi la moarte în timpuri străvechi. Dar vedem în mod clar astăzi nu e mai bine. Mulţi creştini suferă cele mai grave orori din cauza credinţei lor în Isus Cristos. Dar ca Ieremia şi mulți alții, nimic nu poate să-i abată de la această credinţă care locuiește în ei. Ei au înţeles că Cristos este „calea, adevărul şi viaţa”. Numai el are „cuvintele vieţii veşnice”.
 
Scrisoare către Evrei (din a doua lectură) este adresată creștinilor persecutaţi. Această scrisoare prezintă marile mărturii ale credinţei găsite de-a lungul întregului Vechi Testament. O spune autorul acestei scrisori: „o mare mulţime de martori ce ne înconjoară”. Dar cel mai important pentru noi, creştinii, este să fixăm privirile noastre spre pe Isus. El este martorul totdeauna prezent, cel care a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul timpurilor” (Mt 28,20). Ne precede pe drumul pe care trebuie să-l urmăm. Cu el, putem fi siguri că vom atinge scopul. Prin ascultarea sa până la moartea pe cruce, el ne-a obținut victorie peste toate forţele răului. Acum este triumful iubirii lui Dumnezeu. Această veste bună este un mesaj de speranţă pentru creştinii persecutaţi din toate timpurile. Din nou iubirea va triumfa.
 
În Evanghelie, sfântul Luca ne vorbește despre focul pe care Isus a venit să-l aducă pe pământ. Nu este vorba despre un foc distrugător. Este focul iubirii afective care este în Dumnezeu. Când sfântul Luca a scris Evanghelia sa, măsoară consecințele după anunţul vestei bune, atât în lumea ebraică cât și în lumea păgână. Începând de la focul Rusaliilor, acest anunţ este ca o flacără ce se răspândește cu toată viteză. În lumea ebraică, părea că distruge edificiul religios. În lumea păgână, este considerat ca o contagiune nesăbuită.
 
Incendiul este așa încât cei care devin ucenicii lui Cristos sunt respinși chiar de membrii familiilor lor. „Fiecare are un dușman printre cei din casa sa”. Acest lucru este încă adevărat și astăzi. Oamenii care se convertesc la Cristos sunt obligați să fugă departe de casă. Anunţând aceasta, Isus vorbeşte din experienţă proprie. El însuşi a fost respins de către prieteni din copilăria de la Nazaret. Adesea, ei au încercat să-l omoare. Anunţul despre Împărăţia lui Dumnezeu poate să atragă după sine sfâșiere dureroasă. Focul aprins de Isus conduce discipolii săi la alegeri radicale.
 
Este important pentru noi. Dacă credinţa noastră se limitează la participarea la sfânta liturghie duminica, noi nu vom prinde riscuri mari. Pot exista bătăi de joc în unele mijloace de muncă, în timp liber şi uneori în familie. Dar în Orientul Mijlociu, în Coreea de Nord şi în multe ţări, cei care se convertesc la Evanghelia lui Cristos sunt urmăriți, închişi şi duși la moarte. Avem în toate zilele numeroși mărturisitori.
 
Toți acești oameni, aceste femei şi chiar copii care au murit din cauza credinţei lor în Cristos ne interpelează: ce ați făcut voi cu botezul vostru? Pentru ce vă stabiliți în pasivitate şi să nu faceți eforturi? În fața lui Isus, nu există nici un compromis posibil: sau întorcându-se către el și se străduieşte să-l urmeze, sau se privește spre el însuși, spre profitul său... şi atunci focul se stinge.
 
Pentru a îndeplini misiunea Bisericii este nevoie de creștini cu adevărat pasionați de această iubire care este în Dumnezeu. François Mauriac a spus: „Dacă sunteţi un ucenic al lui Cristos, mulţi se vor încălzi la acest foc. Dar în zile când voi nu ardeți de iubire, alții vor muri de frig”. Atunci, da, lăsăm aici jos inimile noastre ca să se aprindă din această iubire care este în Dumnezeu pentru a comunica tuturor celor care ne înconjoară.


(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6187-homelie-du-20eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

luni, 8 august 2016

Sfântul Dominic (1175-1221), preot, fondatorul Ordinului Fraţilor Predicatori [8 august]

Sfântul Dominic (1435) - de Fra Angelico;
Perugia, Altarpiece.

Dominic, numit atletul, omul faptelor mărețe,
Lupta vieții, luptă sfântă, vine astăzi să ne-nvețe.
Azi, Biserica întreagă, cuvenit respect cântând dă
Celui care e în stare să ne ducă la izbândă.

Dominic, rămas în viață neînvins de vreo ispită,
Neatins de duhul lumii, de suflarea-i otrăvită,
De copil, ca o făclie, a-nceput să se consume
La vederea răutății și-a păcatului în lume.

Ce putea această viață trecătoare să-i ofere?
Doar regret și remușcare și iluzii efemere;
Lasă lumea și la luptă! Tot ce-i rău în cale sfarmă;
Harul Domnului din ceruri este singura lui armă.

Cad cuvintele-nfocate ca din nori potop de grindeni.
Ucenici zeloși în lume el trimite pretutindeni.
Aliați fideli el are plânsul, lacrimile-amare,
Rugăciunile, la dânsul nici minunile nu-s rare.

Sus, în cer, și sfinți și îngeri preamăresc Treimea Sfântă,
Pe pământ, de-asemeni, toată firea bine o cuvântă.
Iar pe noi, drumeții vieții, Dominic în cer ne poarte,
Unde nu e plâns, nici jale, ci e viață fără moarte. Amin.
 
 

Cântec – Dominic [Dominique]

Dominique, nique, nique

Dominique, nique, nique
S'en allait tout simplement
Routier, pauvre et chantant
En tous chemins, en tous lieux
Il ne parle que du Bon Dieu
Il ne parle que du Bon Dieu.


A l'époque où Jean Sans Terre, d'Angleterre était le roi
Dominique notre père, combattit les albigeois.


Dominique, nique, nique
S'en allait tout simplement
Routier, pauvre et chantant
En tous chemins, en tous lieux
Il ne parle que du Bon Dieu
Il ne parle que du Bon Dieu.


Certains jours un hérétique, par des ronces le conduit
Mais notre Père Dominique, par sa joie le convertit.


Dominique, nique, nique
S'en allait tout simplement
Routier, pauvre et chantant
En tous chemins, en tous lieux
Il ne parle que du Bon Dieu
Il ne parle que du Bon Dieu.


Ni chameau, ni diligence, il parcourt l'Europe à pied
Scandinavie ou Provence, dans la sainte pauvreté.


Dominique, nique, nique
S'en allait tout simplement
Routier, pauvre et chantant
En tous chemins, en tous lieux
Il ne parle que du Bon Dieu
Il ne parle que du Bon Dieu.


Enflamma de toute école filles et garçons pleins d'ardeur
Et pour semer la parole, inventa les Frères-Precheurs.


Dominique, nique, nique
S'en allait tout simplement
Routier, pauvre et chantant
En tous chemins, en tous lieux
Il ne parle que du Bon Dieu
Il ne parle que du Bon Dieu.


Chez Dominique et ses frères, le pain s'en vint à manquer
Et deux anges se présentèrent, portant de grands pains dorés.


Dominique, nique, nique
S'en allait tout simplement
Routier, pauvre et chantant
En tous chemins, en tous lieux
Il ne parle que du Bon Dieu
Il ne parle que du Bon Dieu.


Dominique vit en reve, les precheurs du monde entier
Sous le manteau de la Vierge, en grand nombre rassemblés.


Dominique, nique, nique
S'en allait tout simplement
Routier, pauvre et chantant
En tous chemins, en tous lieux
Il ne parle que du Bon Dieu
Il ne parle que du Bon Dieu.


Dominique, mon bon Père, garde-nous simples et gais
Pour annoncer à nos frères, la vie et la vérité.


Dominique, nique, nique
S'en allait tout simplement
Routier, pauvre et chantant
En tous chemins, en tous lieux
Il ne parle que du Bon Dieu
Il ne parle que du Bon Dieu.


Dominic [Dominique] este un cântec de limba franceză a artistei belgiene soeur Sourire ieșit în 1962. I-a fost dedicat lui sfântului Dominique de Guzmán, fondator al Ordinul Dominican din care făcea parte și sora Luc-Gabrielle [Sourire] din anul 1960.


Acest cântec a fost un mare succes în Europa, în America de Nord, în America de Sud, în Oceania şi în Africa de Sud. Este singura melodie de limba franceză care este numărul 1 în vânzarea discurilor înregistrate din Statele Unite în timpul lunii decembrie a anului 1963. Este prima dată când o artistă belgiană reuşeşte să ajungă numărul 1 din vânzări de discuri în această ţară.


Jeanine Deckers (1933-1985), mai bine cunoscută ca sœur Sourire (sister Smile), a fost o cântăreață belgiană şi un membru al Ordinului Dominican din Belgia ca sora Luc-Gabrielle. A dobândit faima mondială în 1963 cu cântecul de limba franceză „Dominique”.