 | |
| Semănat pe drum, pe petriș, în spini sau pe pământ bun... (sursă: foto: https://www.paoline.it). |
Ascultă, înțelege și dă rod
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (12 iulie 2020)
Lecturi: Isaia 55,10-11; Romani 8,18-23; Evanghelia Matei
13,1-23; forma prescurtată: Evanghelia Matei
13,1-9; lecturiOmilie
Dumnezeu a angajat un dialog cu
oamenii pentru a descoperi iubirea sa și a le indica pe ce drum vor putea
ajunge la el pentru a se bucura și a împărtăși de bunătatea sa. Isus, Fiul său,
devenind om ca și noi, le vorbi în numele său. Pentru a fi înțeles mai bine, el
folosește imagini, comparații, luate din viața zilnică: sunt parabolele
evanghelice. Prima este parabola semănătorului… În ciuda eșecurilor, sămânța
semănată de Cristos în lume se va ridica înlăturând obstacolele [evanghelia]. Ploaia
căzând pe pământ determină un proces de transformare: aduce roade [prima
lectură]. Însuși Universul trece prin durerile nașterii, merge spre „libertatea
gloriei fiilor lui Dumnezeu” [lectura a doua].
Prima lectură
luată din profetul Isaia [cel de al treilea Isaia] (Is 55,10-11) vrea să spună ceva despre
acțiunea lui Dumnezeu. Profetul se adresează evreilor care se îndoiesc și nu au
încredere în Domnul și în realizarea promisiunii. Suntem în a doua jumătate a
secolului al șaselea înainte de Cristos și mulți israeliți deportați în Babilon
își pun întrebarea: oare într-o zi putem să ne întoarcem și să revedem țara? La
aceste persoane obosite și abătute este trimis profetul care să anunțe eliberarea
din exilului babilonic (587-538 î.C.). Curg anii și nu se întâmplă nimic.
Crește întârzierea și duce la dezamăgire: cum, cuvântul lui Dumnezeu nu se realizează?
Acestui dubiu vine profetul și răspunde cu o imagine: cuvântul lui Dumnezeu
este ca o ploaie sau zăpada care cad din cer și produc ceea ce sunt destinate –
să dea roade. Ploaia posedă un dinamism irezistibil, o energie care
fertilizează și face grâu să încolțească, iarba verde și flori. Nimic nu rămâne
ca înainte. Cuvântul trimis nu se întoarce la Dumnezeu „cu mâinile goale”,
poartă mereu fructe.
Ploaia sau harul lui Dumnezeu este marele dar al Domnului, gratuitatea iubirii sale, darul abundent, fără limite, care se răspândește peste tot și oferă posibilitate de viață. Nu anulează ceea ce există, dar face să crească, dă forță astfel că sămânța să exprime capacitatea sa vitală. Dar rămâne un „dar” gratuit. Ploaia care cade indică faptul că cuvântul lui Dumnezeu este un „dar”. Sunt necesare răbdarea, capacitatea de așteptare, previziune, unite cu încrederea neclintită în puterea vie a acestui cuvânt. Este mesajul plin de speranță al profetului Isaia că într-o zi se va verifica efecte uimitoare. Israeliții deportați în Babilon au putut aștepta, menținând ferma convingerea că „drept este cuvântul Domnului și toate lucrările sale sunt vrednice de crezare” (Ps 3,34). După câțiva ani, un prim grup putea părăsi Mesopotamia și se întorc acasă, în țara părinților. Dumnezeu nu ne cere decât să ne alăturăm și noi. În cele din urmă, Isus se va prezenta ca și „Cuvântul care s-a făcut trup!”
În scrisoarea către Romani (Rom 8,18-23), sfântul Paul încearcă să-i facă pe oameni să înțeleagă ce este speranța creștină: este înflorirea unei vieți noi începută de aici, de pe pământ, cu Cristos. Speranța – explică el – este o atitudine ce se realizează în suferință ca o „trecere” prin moarte: este noua naștere; este o trecere dramatică. Întreaga creație așteaptă cu înfrigurare realizarea planul de mântuire pregătit de Dumnezeu pentru toți oamenii. Este timpul speranței: „zidirea aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (v. 19). Cuvântul divin vine să schimbe inima omului: o nouă naștere cu durerile sale. „Noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum, dar nu numai ea, ci şi noi, cei care avem ca prim dar al lui Dumnezeu Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând luarea drept fiu [înfierea] şi răscumpărarea trupului nostru” (v. 22-23). Este vorba de „a înfia”: este efectul botezului după ce ne-a curățit de păcat prin patima, moartea și învierea lui Cristos, ne-a sfințit, ne-a acordat harul mântuitor și am devenit fii, dezlănțuiți în lumină. Este important să fim convinşi că puterea vitală a cuvântul lui Dumnezeu este capabil să schimbe lumea. Este actualitatea speranței!
Evanghelia după Matei (Mt 13,1-23) trece la misterul împărăției, adică Biserica. Nu este acceptată de către toți cei din Israel! Răspunsul: „vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar acelora nu le-a fost dat” (v. 11). Altă problemă a comunității: atâția au primit Împărăția dar după aceea au abandonat-o? Răspunsul îl primim de la parabola semănătorului și de la explicația ei.
Dumnezeu „iese” pentru că a ales să însămânțeze pământul. Această sămânță este Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl revarsă cu generozitate. Isus se foloseşte de mici parabole, creaţii sapienţiale. El privește realitatea vieții prin imagini sugestive. Pentru a le înţelege, este nevoie de dispoziţia inimii: a asculta cu inima.
Primul personaj este semănătorul, adică Cristos. Izbitor este faptul că se aruncă sămânţa peste tot, pe pământ bun şi pe pământul rău. Conform practicii palestiniene semănatul avea loc înainte ca terenul să fie arat: țăranul arunca sămânţă peste tot, apoi ara. Dar parabola nu vorbește despre arătură. Se vede că este o agricultură palestiniană pe terenul pietros, cu spini mulți… Isus se adresează predicatorilor evangheliei: nu au dreptul de a alege unde să semene sămânța şi unde nu. Cristos ne invită să ne gândim unde a căzut sămânța: pe drum, pe prundiș, între spini sau în pământ bun, și ne oferă verificarea raportului dintre noi și „cuvântul lui Dumnezeu”.
Domnul seamănă „cuvântul împărăției”; semănă de zor, dar sămânţa aruncată cade în patru terenuri diferite, de aceea şi soarta ei este deosebită. Toți ascultă „cuvântul împărăției” (v. 19), dar nu îl înțeleg. În limbajul biblic sediu înțelegerii este inima omului, adică intelectul sau mintea. Astfel – spune Isus – o parte a căzut de-a lungul drumului, pe solul pietruit, în buruieni și o altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cele patru feluri de teren reprezintă inima omului: sunt patru răspunsuri posibile date cuvântului lui Dumnezeu. Avem un om cu o inima dură: refuză cuvântul, nu-l interesează. Avem terenul lipsit de profunzime: acceptă cuvântul cu bucurie, dar până într-o zi, când totul încetează. Un al treilea teren este invadat de buruieni: lăsându-se copleşiţi de grijile vieţii şi de bogăţii. Apoi, avem un pământ bun care prinde rădăcini şi este făcut să crească.
Acceptarea cuvântului implică roadele convertirii: să interiorizezi cuvântul, „să-l rumegi” atent, să perseverezi în ascultare luptând împotriva bogăţiile. Să fim conştienţi că cuvântul totdeauna este eficace: nu ne lasă niciodată aşa cum a venit. Nu putem sta indiferenţi: ori îl primim şi ne convertim, ori – dacă e respins – împietreşte inima celui care îl refuză. Una din două! Cristos este Cuvântul care s-a făcut om!
Să-i mulțumim lui Dumnezeu că „sămânţa” cea mai importantă este speranţă că vom ajunge să aducem roade spre viața veșnică!
Ploaia sau harul lui Dumnezeu este marele dar al Domnului, gratuitatea iubirii sale, darul abundent, fără limite, care se răspândește peste tot și oferă posibilitate de viață. Nu anulează ceea ce există, dar face să crească, dă forță astfel că sămânța să exprime capacitatea sa vitală. Dar rămâne un „dar” gratuit. Ploaia care cade indică faptul că cuvântul lui Dumnezeu este un „dar”. Sunt necesare răbdarea, capacitatea de așteptare, previziune, unite cu încrederea neclintită în puterea vie a acestui cuvânt. Este mesajul plin de speranță al profetului Isaia că într-o zi se va verifica efecte uimitoare. Israeliții deportați în Babilon au putut aștepta, menținând ferma convingerea că „drept este cuvântul Domnului și toate lucrările sale sunt vrednice de crezare” (Ps 3,34). După câțiva ani, un prim grup putea părăsi Mesopotamia și se întorc acasă, în țara părinților. Dumnezeu nu ne cere decât să ne alăturăm și noi. În cele din urmă, Isus se va prezenta ca și „Cuvântul care s-a făcut trup!”
În scrisoarea către Romani (Rom 8,18-23), sfântul Paul încearcă să-i facă pe oameni să înțeleagă ce este speranța creștină: este înflorirea unei vieți noi începută de aici, de pe pământ, cu Cristos. Speranța – explică el – este o atitudine ce se realizează în suferință ca o „trecere” prin moarte: este noua naștere; este o trecere dramatică. Întreaga creație așteaptă cu înfrigurare realizarea planul de mântuire pregătit de Dumnezeu pentru toți oamenii. Este timpul speranței: „zidirea aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (v. 19). Cuvântul divin vine să schimbe inima omului: o nouă naștere cu durerile sale. „Noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum, dar nu numai ea, ci şi noi, cei care avem ca prim dar al lui Dumnezeu Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând luarea drept fiu [înfierea] şi răscumpărarea trupului nostru” (v. 22-23). Este vorba de „a înfia”: este efectul botezului după ce ne-a curățit de păcat prin patima, moartea și învierea lui Cristos, ne-a sfințit, ne-a acordat harul mântuitor și am devenit fii, dezlănțuiți în lumină. Este important să fim convinşi că puterea vitală a cuvântul lui Dumnezeu este capabil să schimbe lumea. Este actualitatea speranței!
Evanghelia după Matei (Mt 13,1-23) trece la misterul împărăției, adică Biserica. Nu este acceptată de către toți cei din Israel! Răspunsul: „vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar acelora nu le-a fost dat” (v. 11). Altă problemă a comunității: atâția au primit Împărăția dar după aceea au abandonat-o? Răspunsul îl primim de la parabola semănătorului și de la explicația ei.
Dumnezeu „iese” pentru că a ales să însămânțeze pământul. Această sămânță este Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl revarsă cu generozitate. Isus se foloseşte de mici parabole, creaţii sapienţiale. El privește realitatea vieții prin imagini sugestive. Pentru a le înţelege, este nevoie de dispoziţia inimii: a asculta cu inima.
Primul personaj este semănătorul, adică Cristos. Izbitor este faptul că se aruncă sămânţa peste tot, pe pământ bun şi pe pământul rău. Conform practicii palestiniene semănatul avea loc înainte ca terenul să fie arat: țăranul arunca sămânţă peste tot, apoi ara. Dar parabola nu vorbește despre arătură. Se vede că este o agricultură palestiniană pe terenul pietros, cu spini mulți… Isus se adresează predicatorilor evangheliei: nu au dreptul de a alege unde să semene sămânța şi unde nu. Cristos ne invită să ne gândim unde a căzut sămânța: pe drum, pe prundiș, între spini sau în pământ bun, și ne oferă verificarea raportului dintre noi și „cuvântul lui Dumnezeu”.
Domnul seamănă „cuvântul împărăției”; semănă de zor, dar sămânţa aruncată cade în patru terenuri diferite, de aceea şi soarta ei este deosebită. Toți ascultă „cuvântul împărăției” (v. 19), dar nu îl înțeleg. În limbajul biblic sediu înțelegerii este inima omului, adică intelectul sau mintea. Astfel – spune Isus – o parte a căzut de-a lungul drumului, pe solul pietruit, în buruieni și o altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cele patru feluri de teren reprezintă inima omului: sunt patru răspunsuri posibile date cuvântului lui Dumnezeu. Avem un om cu o inima dură: refuză cuvântul, nu-l interesează. Avem terenul lipsit de profunzime: acceptă cuvântul cu bucurie, dar până într-o zi, când totul încetează. Un al treilea teren este invadat de buruieni: lăsându-se copleşiţi de grijile vieţii şi de bogăţii. Apoi, avem un pământ bun care prinde rădăcini şi este făcut să crească.
Acceptarea cuvântului implică roadele convertirii: să interiorizezi cuvântul, „să-l rumegi” atent, să perseverezi în ascultare luptând împotriva bogăţiile. Să fim conştienţi că cuvântul totdeauna este eficace: nu ne lasă niciodată aşa cum a venit. Nu putem sta indiferenţi: ori îl primim şi ne convertim, ori – dacă e respins – împietreşte inima celui care îl refuză. Una din două! Cristos este Cuvântul care s-a făcut om!
Să-i mulțumim lui Dumnezeu că „sămânţa” cea mai importantă este speranţă că vom ajunge să aducem roade spre viața veșnică!
bibliografia [anul
A]: Armellini F. http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio;
Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco
E., Accogliere la parola. Anno A, Elle
Di Ci, Leumann (Torino) 1998; Brèthes Ch., Feuillets
liturgiques. Année A, MédiasPaul & Éditions Paulines, 1987; Cantalamessa R. http://www.qumran2.net; Commento della Bibbia liturgica,
Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M. http://www.donmarcoceccarelli.it; Comastri
A, Il giorno del Signore. Riflessioni
sulle letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J. http://dimancheprochain.org;
Cortesi A., https://alessandrocortesi2012.wordpress.com; Doglio C. https://www.qumran2.net;
Dumea C. www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro; Garcìa
J. M. http://www.catechistaduepuntozero.it; Lasconi T. http://www.paoline.it/blog/liturgia; Lucaci A. http://ro.radiovaticana.va;
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. http://www.qumran2.net; Manicardi L. https://www.monasterodibose.it; Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali
e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano
C. F. http://www.monasterodiruviano.it; Predici și omilii, https://www.elledici.org;
Ravasi G., Celebrarea și trăirea
Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N.
http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu