dacă vrem ca Satana să nu ne atace
pe furis, și anume: veghează, roagă-te și lucrează!” (E.
G. White).
Veghează –
să-ți fie deviza, veghează,
Și roaga-te Tatălui tău și lucrează!
Să ai în credintă o inimă trează,
Veghează, roagă-te și lucrează!
Veghează, așa
cum stejarul stă treaz
Când umbrele nopții învăluie zarea,
Veghează mereu fie-ți ochiul viteaz
Căci oastea dușmană pândește intrarea!
Veghează la
porțile inimii tale
Și nu te lasa doborât de-orice gând,
Veghează la tot ce te-atrage pe cale,
La orice simțiri și la orice cuvânt!
Veghează la
porțile ochilor tăi,
Urechile nu le lasa descuiate,
Nici gura, să intre dușmanii cei răi,
Păstrează-ți izvoarele vieții curate!
Veghează –
să-ți fie deviza, veghează,
Și roagă-te Tatălui tău și lucrează!
Să ai în credintă o inimă trează,
Veghează, roagă-te și lucrează!
Tu roagă-te
Tatălui tău, căci e bun
Și vrea să-ți arate cărarea cea dreaptă,
Căci singur nu poți birui, nicidecum,
Ispitele grele ce-n fața te-așteaptă.
Să ții
capul sus, sau să pierzi, nu-i totuna
Și știi că poți fi biruit pe furiș…
Tu roagă-te, roagă-te, roagă-te-ntruna,
Din rugă fă-ți pavăză, coif și tăiș!
Când vii și
când pleci, când te culci, când te scoli,
Genunchiul ți-l pleacă și roagă-te-n taină,
Iar când te-nconjoară ai răului soli,
Deschide Scriptura și vezi ce te-ndeamnă!
Veghează –
să-ți fie deviza, veghează,
Și roagă-te Tatălui tău și lucrează!
Să ai în credintă o inimă trează,
Veghează, roagă-te și lucrează!
Lucrează,
lucrează, nu sta nici o clipă,
Lucrează din zori și pân’ se-nserează,
Lucrarea e mare și holdele țipă,
Veghează, te roagă mereu și lucrează!
În brazdele
lumii te-așază pe tine,
Lucrează, căci lucru-i spre binele tău!
De n-ai să lucrezi credincios pentru bine,
Curând ai să faci ce te-ndeamnă cel rău!
Lucrează,
lucrează cu toata plăcerea,
Să nu te atragă Satana în cursă,
De simți uneori că-ți lipsește puterea,
Te-ntoarce mereu să te-ncarci de la Sursă!
Veghează –
să-ți fie deviza, veghează,
Și roagă-te Tatălui tău și lucrează!
Să ai în credintă o inimă trează,
Veghează, roagă-te și lucrează!
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 8:00 (27.11.2016)
Lecturi:textele liturgice: Is 2,1-5; Ps 121; Rom 13,11-14a; Mt 24,37-44
Azi intrăm în timpul Adventului. Advent:
ştim că este un cuvânt de origine latină care înseamnă „venire”. Biserica
aşteaptă venirea Domnului. Primele trei duminici sunt orientate spre așteptarea
la a doua venire a lui Cristos care va încheia istoria lumii şi a omenirii. A
patra duminică din Advent așteptăm cu Maria și Iosif Cuvântul făcut trup.
Cele trei lecturi biblice din
această duminică ne invită să schimbăm privirea noastră la timpurile pe care
noi le trăim; ne dă de gândit. Intri în biserică liniștit, ca alte dăți, pentru
că în afara bisericii totul decurge ca întotdeauna, dar ascultând lecturile, nu
poți să rămâi în pace.
În lectura întâia din cartea lui Isaia (Is 2,1-5)
este zugrăvită cetatea Ierusalimului, de care este îndrăgostit profetul. „În
zilele de pe urmă”. Este sfârșitul timpului. Cu atâtea cutremure, nu vă pare că
se apropie sfârșitul? Dar mesajul este escatologic, adică despre soarta finală
a lumii și a omului. [Escatologie este cuvânt grecesc – eschataἔσχατα
– care înseamnă „lucrurile cele din urmă”]. Oracolul vestește răspândirea
credinței în Dumnezeu [Yahveh], care va avea drept centru Ierusalimul și
drept caracteristică pacea universală. „În zilele de pe urmă, muntele casei
Domnului va fi stabilit pe vârful munţilor” ca un far de lumină pentru întreaga
lume învăluită în întuneric. Dumnezeu este acolo, pe înălțimea Sionului,
împrăștiind raze de lumină: „căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim,
cuvântul Domnului” (v. 3). Profetul Isaia ne anunță că într-o zi vor veni toate
națiunile la Ierusalim. Acest oraş va deveni semnul mântuirii universale.
Războiul va fi înlocuit cu pace. Toate popoarele vor veni să celebreze pacea şi
fericirea. „Casă a lui Iacob, veniţi să umblăm în lumina Domnului!” În fiecare
zi ne pregătim să mergem „în lumina Domnului”.
Evanghelia Matei
24,37-44: În acel timp, Isus le-a răspuns discipolilor săi: „Cum a fost în
zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului Omului: căci, cum
era în acele zile dinaintea potopului, când oamenii mâncau şi beau, se însurau
şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă şi nu
şi-au dat seama până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi
venirea Fiului Omului. Atunci vor fi doi pe câmp: unul va fi luat,
iar celălalt va fi lăsat; două vor măcina la moară: una va fi
luată, iar cealaltă, lăsată. Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în
ce zi vine stăpânul vostru! Dar aceasta s-o ştiţi: dacă ar şti
stăpânul casei la care strajă vine hoţul, ar veghea şi nu ar lăsa să i se
spargă casa. De aceea, fiţi şi voi gata, pentru că Fiul Omului
vine în ceasul la care nu vă gândiţi!”
Omilie
Astăzi intrăm în timpul Adventului,
adică „venire”. Este începutul unui nou an liturgic. Primele trei duminici sunt
orientate spre așteptarea venirii a lui Cristos a doua oară care va încheia
istoria lumii şi a omenirii. Venirea lui Cristos ne privește pe toți oamenii, aici fiind cuprinși cei
care nu știu încă. Noi credem, avem misiunea să mărturisim aşteptarea de-a
lungul acestor săptămâni ce ne pregătesc pentru Crăciun. Noi nu pregătim o sărbătoare
căruia i se uită esențialul, dar să se mențină treaz.
„Singura
autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape
niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între
bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemina
tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr-o nedemolabilă
autocomplezenţă. Trăim într-o inflaţie barocă a competenţei morale, într-o lume
a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt
moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L’enfer c’est les autres — părem a
concede cu toţii. Prin urmare, le paradis
c’est nous mêmes”.
(ANDREI Pleșu A., Minima
moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Humanitas 1994).
Milostivire: este calea care îl unește pe
Dumnezeu cu omul,
pentru că deschide inima la speranța de a fi iubiți
pentru
totdeauna în pofida limitei păcatului nostru”.
(FRANCISC, Misericordiae vultus, Bula de convocare a Jubileului Extraordinar
al Milostivirii [11.04.2015], 2; sursă:http://www.magisteriu.ro/misericordiae-vultus-2015/).
Tatăl nostru carele
Mâni la pradă fiarele
Şi ogoi cu buciumul
Viforul şi zbuciumul.
Cârmuieşti corabia,
Zbori pe sus cu vrabia.
Râzi cu dimineţile
Plângi şi gemi cu vieţile.
Creşti în frunza socului,
Arzi în para focului,
Murmuri cu fântânile,
Stai la sfat cu stânile,
Eşti zemos cum rodia,
Te întinzi cât zodia,
Dormi în ochii boilor,
Cânţi în stropii ploilor.
Eşti miresma florilor,
Mişti aripa morilor,
Fugi în peştii apelor,
Scurmi cu dinţii grapelor,
Sui în seva luncilor,
Sugi cu gura pruncilor,
Curgi în mierea stupilor,
Urli-n foamea lupilor.
Te îngână clopotul,
Tăinuieşti cu şopotul,
Te îndoi cu mladele,
Durui cu cascadele,
Te sfâşii cu geamătul,
Te înalţi cu freamătul,
Alergându cu sunetul,
Detunând cu tunetul.
Tatăl nostru carele
De dârlogi duci soarele,
Luminând cu stelele
Bunele şi relele.
Eşti deasupra miilor
Dumnezeul viilor –
Şi deaupra sorţilor
Dumnezeul morţilor.
Prezentarea la Templu a sfintei Fecioare Maria, mozaic din Benedictine Sisters’ Clyde Monastery Chapel, Missouri.
„Iată-te, ești frumoasă, prietenă a mea!
Iată-te, ești frumoasă!”
„Toată frumoasă ești prietena mea
și prihană nu este în tine!”
(Cântarea Cântărilor 4,1; 7).
Vino, aleasa mea...
În Evanghelia după
Ioan o găsim pe Maria denumită mereu ca „mama lui Isus”. Pronunţia trebuia să
fie tocmai aceea de Maryam (aramaică)
şi nu cea de Myriam (ebraică).
Dacă ea era cea „plină
de har”, cu toată pregnanţa de sens pe care o dă acestui termen grecesc
sfântului Luca [„kecharitomene”],
dacă ea era foarte frumoasă înăuntru, nu putea să nu fie tot aşa în
toată persoana. Nu este fără motiv că Biserica în „femeia îmbrăcată în soare” (Ap
12,1) a văzut chiar pe Maria în toată splendoarea sa, în afară de imaginea
poporului lui Dumnezeu.
(cf. Gaspari A, „Investigaţie cu privire la
Maria”; sursa:http://www.ercis.ro).
Music of Inner Harmony sung by the world's best choirs.
00:00:00 | Handel - Eternal source of light divine 00:03:16 | Giovanni Battista Pergolesi - Stabat marter 00:07:08 | Morten Lauridsen - O Magnum Mysterium 00:14:06 | Ēriks Ešenvalds - Only in Sleep 00:18:59 | Charles Villiers Stanford - The Blue Bird 00:22:57 | John Tavener - Mother of God Here I Stand 00:25:19 | John Rutter - The Lord Bless You and Keep You 00:28:40 | JS Bach - Herz und Mund und Tat und Leben (Jesu, Joy of Man's Desiring) BWV 147 00:31:47 | Maurice Duruflé - Ubi Caritas 00:34:04 | Johannes Brahms - Geistliches lied 00:39:13 | Anton Bruckner - Ave Maria 00:42:51 | JS Bach - Et incarnatus est (Mass in B Minor) BWV 232 00:45:43 | JS Bach - Crucifixus (Mass in B Minor) BWV 232 00:48:35 | Max Reger - Nachtlied Op.138 00:51:45 | Claudio Monteverdi - Beatus vir 01:00:17 | Anton Bruckner - Locus iste 01:03:26 | Gustav Holst - Nunc dimittis 01:06:53 | Dietrich Buxtehude - Magnificat 01:14:53 | John Bennet - Weep, O mine eyes 01:17:25 | Sergei Rachmaninoff - Nunc dimittis (All-Night Vigil, Op.37) 01:21:50 | Michael Praetorius - Es ist ein Ros entsprungen 01:24:16 | Eric Whitacre - Lux Aurumque 01:28:21 | Ola Gjeilo - Serenity (O Magnum Mysterium) 01:34:59 | Max Reger - Der Mensch lebt und bestehet Op.138 01:37:27 | Anton Bruckner - Christus factus est 01:43:03 | Claudio Monteverdi - Christe, adoramus te 01:46:04 | John IV, King of Portugal - Crux fidelis 01:48:34 | Ēriks Ešenvalds - Stars 01:52:39 | Tomás Luis de Victoria - O magnum mysterium 01:56:47 | JS Bach - O Jesu Christ, meins Lebens Licht BWV 118 02:01:35 | Anton Bruckner - Virga Jesse 02:05:14 | Giacomo Carissim - Plorate filii Israel (Historia di Jephte) 02:10:14 | Robert White - Christe qui lux es et dies 02:15:54 | Orlando Gibbons - Magnificat (Second Service) 02:21:46 | Arvo Pärt - Nunc dimittis 02:27:16 | Anton Bruckner - Os justi 02:31:27 | John Stainer - God So Loved the World (The Crucifixion) 02:35:19 | Hans Leo Hassler - Dixit Maria 02:37:37 | Felice Anerio - Christus factus est 02:39:42 | JS Bach - Agnus Dei (Mass in B Minor) BWV 232 02:44:47 | JS Bach - Dona nobis pacem (Mass in B Minor) BWV 232
„Amintește-ți de mine!” „Astăzi vei fi cu mine în paradis!” [„Remember me!” „Today you will be with me in paradise!”] (Lc 23,43).
Evanghelia Luca 23,35-43:
În acel timp, conducătorii îşi băteau joc de Isus, spunând: „Pe alţii i-a
salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul!” Şi soldaţii îl luau în râs când se apropiau de el şi-i aduceau oţet, spunând: „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi!” Deasupra lui era şi o inscripţie: „Acesta este regele iudeilor”. Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta spunând: „Oare nu eşti tu
Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!” Dar celălalt, luând
cuvântul şi mustrându-l, i-a spus: „Nu te temi de Dumnezeu, tu, care suferi
aceeaşi condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru
ce am făcut; dar el n-a făcut niciun rău”. Şi spunea: „Isuse,
aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!” Iar el i-a
spus: „Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!”
Omilie
În aceasta ultima duminică a
anului liturgic îl sărbătorim pe Cristos Regele universului. Și pentru Franţa este
ziua Ajutorului Catolic [Secours
Catholique]. Această asociere a fost creată în 1946 de abatele Jean Roddhain.
În urma războiului din 1939-1945, a devenit urgent de a veni în ajutorul celor
care au pierdut totul. Ajutorului Catolic este mereu atent la problemele sărăciei
şi a excluderii. Este important pentru noi creştinii să răspundem la acest apel
de solidaritate.
Aceasta misiunea a fost
încredinţată lui David, din lectura întâia (2Sam 5,1-3). El a fost ales de Dumnezeu pentru a conduce poporul său, să-l
protejeze, fiind păstor său. David şi succesorii săi sunt doar locțiitorii Domnului.
Ei sunt responsabili pentru aplicarea legii şi a dreptăţii, în special pentru
cei mai săraci. Toate aceste lucruri să fie realizate în respectul alianței cu
poporul său.
Isus va fi numit: „fiul lui David”.
Dar misiunea sa nu se va limita numai la poporul lui Israel. Evanghelia ni-l
prezintă ca cel care vine să reconcilieze toate popoarele de pe pământ
dăruindu-și trupul și sângele vărsat pe cruce. El se bazează pe fiecare dintre
noi pentru a participe la această opera de strângere la un loc. Într-o societate
unde săracii sunt din ce în ce mai numeroși, suntem trimiși pentru a fi purtători
ai grijii atente a lui Cristos regele universului. Ei sunt pe primul loc în
inima sa.
În scrisoarea sa către Coloseni,
din a doua lectură (Col 1,12-20), acelaşi mesaj ne este adresat de sfântul Paul: Isus nu
este un rege în felul celor din lumea aceasta. Puterea sa este infinit superioară
tuturor forțelor regale din această lume. Este unic în felul său. El se referă
la lumea de sus, lumea divină. Regele Isus ne aduce răscumpărarea, iertarea păcatelor.
Aceasta este calea care ne permite să mergem spre Tatăl. Este imaginea
Dumnezeului cel invizibil. El este Regele nostru, pentru că el este capul Bisericii.
Dăruindu-și trupul şi vărsat sângele, el ne deschide calea ce duce la Împărăţia
lui Dumnezeu.
În Evanghelie, sfântul Luca ne descrie
această regalitate a lui Cristos: „deasupra lui era şi o inscripţie: «Acesta
este regele iudeilor»”. Desigur, un titlu în derâdere faţă de Isus; era foarte
dispreţuitor pentru evrei din partea Pilat; un popor al cărui rege este
răstignit… nu trebuie să fii mândru de el. Şi totuşi, prin sacrificiul său,
Isus se manifestă ca rege. Crucea este tronul unde el se urcă liber pentru a
arăta iubirea sa nu numai evreilor, dar lumii întregi; căci „nu există o mai
mare iubire decât să-și dea viaţa pentru cei pe care îi iubim”.
Evanghelia ne arată mai multe feluri
de a răspunde la jertfa lui Cristos: poporul stătea acolo să observe, șefii
religioși își băteau joc de el precum şi soldaţii; unul dintre răufăcători
condamnaţi în acelaşi timp cu el începe să-l insulte. Isus nu răspunde la aceste
provocări. Dar el primește rugăciunea celui care noi îl numim „tâlharul cel bun”:
„Isus, amintește-ți de mine atunci când vei fi în Împărăţia ta!”
Această este rugăciune pe care o
facem către Domnul: „Amintește-ți de noi!” Putem recunoaşte în el imaginea
Dumnezeului celui nevăzut, primul înviat, capul Bisericii. El răspunde cu
milostivire. Acest har al jubileu pe care le-am experimentat de-a lungul
acestui an trebuie să se răspândească în lumea întreagă. Prin cuvintele, faptele
şi viaţa noastră întreagă suntem mesagerii milostivirii. În ziua „Ajutorului
Catolic” să ne orientăm privirea şi acțiunile noastre spre cele mai fragile
ființe. Cristos ne așteaptă prin ele.
În aceasta ultima duminică a
anului liturgic, rugăciunea noastră să fie tot mai înflăcărată: da, Doamne,
amintește-ți de noi în Împărăţia ta! Amintește-ți de ofensele vieții, de victimele
sărăciei, de războaie şi violenţe. Fă-ne martorii şi mesagerii iubirii tale. Să
avem speranţa fermă că într-o zi ne vei răspunde: „Astăzi vei fi cu mine în paradis!”
(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor
Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org/6466-homelie-de-la-fete-du-christ-roi-de-lunivers-20-novembre/).
E numită Elisabeta a Ungariei numai pentru că s-a născut în această ţară, în 1207, ca fiică a regelui Andrei al II-lea, în castelul din Saros Patak, aproape de actuala Budapesta, dar viaţa i s-a consumat în Turingia. Avea 4 ani când a fost logodită cu un tânăr de 11 ani, Ludovic, fiul landgrafului de Turingia - aşa se numea un mare conte în acele regiuni -, şi îndată dusă în castelul logodnicului, pentru a fi acolo educată în conformitate cu limba şi obiceiurile noii patrii.
Se pare că această mutare în castelul din Wartburg nu a avut o influenţă negativă asupra psihologiei copilei, chiar şi pentru că au pus în jurul ei patru slujitoare care o înlocuiau pe mama şi surorile ei, şi cu care ea a stabilit o profundă relaţie chiar şi sub aspect spiritual.
Pe de altă parte, în acele timpuri era normal să se aranjeze căsătorii între diferitele curţi, fără să existe o prea mare preocupare pentru consensul dintre cei direct interesaţi. Asemenea căsătorii nu numai că serveau pentru a-şi aranja fiii nobili în conformitate cu rangul lor, dar veneau şi în întâmpinarea binelui supuşilor, deoarece legăturile matrimoniale, înrudindu-i pe cei puternici, adesea evitau în rândul supuşilor neplăcerea războaielor.
Şi totuşi, fericită
Când principele Ludovic a ajuns la o vârstă matură şi Elisabeta avea 14 ani, s-a celebrat căsătoria. A fost o căsătorie fericită. Elisabeta, referindu-se la iubirea faţă de soţul ei, obişnuia să se confeseze slujitoarei sale, Isentrude: „Dacă eu iubesc aşa de mult o făptură muritoare, cu cât mai mult ar trebui să-l iubesc pe Domnul, cel nemuritor şi stăpân al tuturor!” Dar iubirea umană între cei doi soţi era aşa de autentică, încât nu numai că nu punea în umbră iubirea faţă de Dumnezeu, dar o întărea. Şi foarte fidela ei slujitoare, Isentrude, dădea această mărturie: “Se iubeau cu o iubire admirabilă şi se încurajau, cu multă tandreţe, unul pe celălalt, în a-l lăuda şi sluji pe Dumnezeu”. Aceasta explică şi pentru ce soţul i se alătura în operele de binefacere pe care ea le făcea în favoarea săracilor, folosind bunurile amândurora.
Prinţesa se îmbrăca cu o aşa simplitate, încât nu se distingea de servitoarele sale şi împreună se întreceau la treburile casnice. Nu pentru că ar fi avut prea mult timp de dedicat pentru lucrurile obişnuite, pentru că la 15 ani avea deja primul fiu, pe Herman, moştenitorul, şi la 16 ani pe Sofia. Pe de altă parte, confesorul Elisabetei, franciscanul Rüdiger, o conducea pe urmele lui Francisc din Assisi. Figura acestui sfânt, încă viu, s-a imprimat profund în inima ei, nu numai stimulându-i iubirea faţă de săraci, dar făcând-o să se îndrăgostească de „domniţa Sărăcia”.
Văduvă şi săracă la 20 de ani
Dacă în interiorul castelului din Wartburg domnea armonia, nu era la fel şi în afară. Deja părinţii lui Ludovic avuseseră neplăceri din partea arhiepiscopului de Mainz, care nu se mulţumea să-şi exercite jurisdicţia bisericească în Wartburg, dar îşi revendica dreptul de a aduna taxe şi pe teritoriul landgrafului. Din cauza acestor controverse tatăl lui Ludovic a murit excomunicat.Pentru a rezolva din rădăcină această veche problemă, Ludovic a acceptat invitaţia papei Honoriu al III-lea de a lua parte la cruciada condusă de împăratul Frederic al II-lea. Tânărul principe B îl asigurase papa B ar fi primit în schimb un ajutor de patru mii de mărci de argint din partea împăratului şi, din ordinul Sfântului Scaun, ieşirea din jurisdicţia arhiepiscopului de Mainz.Înainte de a pleca în cruciadă, el l-a invitat la castelul din Wartburg pe Conrad de Marburg, celebrul predicator al cruciadei şi trimis pontifical, şi i-a încredinţat grija spirituală a soţiei şi garanţia respectării acordurilor în timpul absenţei sale. Apoi a plecat cu cruciaţii, în timp ce Elisabeta aştepta naşterea Gertrudei, al treilea născut.Ajuns la Otranto, în timp ce se pregătea să plece spre Orient, Ludovic a fost surprins de moartea neprevăzută. Când un trimis a adus vestea la castel, Elisabeta a exclamat: “Mort! Şi cu el, a murit pentru mine tot binele din lume”.
Pe urmele Sărăcuţului
Începea pentru văduvă o perioadă foarte dureroasă. Părăsind castelul din Wartburg, s-a mutat la Eisenach, apoi la Pottenstein şi apoi la Marburg.
Elisabeta avea 20 de ani şi un aspect foarte plăcut. Fratele ei, episcopul de Bamberg, pentru a pune capăt suferinţelor, a sfătuit-o să se recăsătorească, dar ea avea cu totul alte planuri. Acum, când pierduse totul, chiar şi pe cei trei fii încă aşa de mici, îi rămânea posibilitatea, de atâtea ori visată, de a renunţa la toate pentru a se dărui lui Dumnezeu după spiritul sfântului Francisc. Dacă până în acel moment se dedicase săracilor, acum putea să trăiască sărăcia în propria piele şi să practice hostiatim mendicare, cerşitul din poartă în poartă al franciscanilor, expresie perfectă a domniţei Sărăcia.
Odată, în Vinerea Sfântă, punându-şi mâinile pe altarul gol, a renunţat la propria voinţă şi la tot ceea ce lumea putea încă să-i ofere. A trebuit să intervină Conrad, tutorele pontifical, pentru a o obliga să-şi revendice drepturile de văduvă. Cu moştenirea ce i-a fost atribuită, ea a construit un spital la Marburg, dedicându-l sfântului Francisc, şi apoi şi-a petrecut tot restul vieţii slujindu-i pe cei bolnavi.
A murit la 24 de ani, la 17 noiembrie 1231, la doar cinci ani după moartea sfântului Francisc. Despre dânsa, îndată după moarte, Conrad de Marburg îi scria papei: „În afară de aceste opere active (în favoarea săracilor), spun înaintea lui Dumnezeu că rar am văzut o femeie mai contemplativă; în locul retras în care mergea să se roage, de multe ori a fost văzută cu chipul strălucind într-un mod impresionant, iar din ochii ei parcă ieşeau două raze de soare”.
Chiar dacă Elisabeta nu a îmbrăcat haina franciscană, a asimilat foarte bine spiritul Sărăcuţului din Assisi şi împăratul Frederic al II-lea, după ce a luat parte la înmormântarea ei, i-a făcut cunoscut fratelui Elia următoarele: „Venerabila Elisabeta, aşa de plăcută lui Dumnezeu, de neam ilustru, a luminat ca o stea a dimineţii în întunericul acestei lumi”.
În ciuda faimei de sfinţenie, procesul de canonizare a întâlnit multe obstacole din partea arhiepiscopului de Mainz, care nu-i ierta faptul că sustrăsese castelul de Wartburg de sub jurisdicţia sa civilă. A fost nevoie de intervenţia sfântului Raymund de Penyafort, care şi-a exprimat părerea sa favorabilă, pentru ca papa Grigore al IX-lea să o proclame sfântă la 1 iunie 1235, la doar patru ani de la moartea sa.
Elisabeta a devenit atunci inspiratoare şi model - înainte de toate, în Germania - pentru toate acele femei care, deşi rămâneau în lume, voiau să se dedice contemplaţiei şi slujirii săracilor şi şi-au luat de la ea numele de elisabetine.