Sfântul Ignațiu de Loyola (1491-1556), fondatorul iezuiţilor

“Aşezat acolo (lângă fluviul Manresa), au început să i se deschidă ochii inteligenţei: nu a avut o viziune; şi totuşi, înţelegea şi cunoştea multe lucruri, atât spirituale, cât şi privitoare la credinţă şi ştiinţă, cu o claritate aşa de mare încât toate i se păreau noi. Nu pot fi prezentate toate detaliile în privinţa celor înţelese atunci, căci sunt foarte multe; se poate spune numai că a beneficiat de o mare lumină interioară. Astfel că, în întreaga sa viaţă, timp de 62 de ani, dacă ar fi pus la un loc toate ajutoarele primite de la Dumnezeu şi toate lucrurile învăţate, toate laolaltă, nu s-ar fi adunat atâtea câte a primit în acea unică experienţă” (Ignaţiu de Loyola, Racconto di un pellegrino, îngrijită de G. de Gennaro, Città Nuova Ed., Roma 1993, p. 83).

Ignaţiu, ajuns de acum la 62 de ani, aduce în memorie, prin aceste cuvinte, extraordinara lumină cu care Dumnezeu l-a transformat la Manresa pentru a-l face capabil pentru misiunea sa.

S-a născut în Ţara Bascilor, la Azpeitia, în 1491, fiind al treisprezecelea şi ultimul copil din familie. La 14 ani, l-au îndreptat spre cariera bisericească, dar în scurt timp, el a renunţat cu hotărâre şi a ales-o pe cea militară, mai plină de aventuri şi mai potrivită caracterului său. În tinereţe nu a fost cheie de biserică, ba chiar o dată a ajuns în tribunal, şi numai poziţia socială a familiei sale l-a ajutat să evite o condamnare la închisoare.

Şi-a părăsit ţinutul pentru a servi la curtea mai-marilor timpului. Ajuns cavaler, ardea de dorinţa de a se bate în lupte pentru a-şi dobândi faimă şi pentru a câştiga mâna unei nobile doamne mai bine situată decât o principesă.

În războiul dintre Filip I al Franţei şi Carol al V-lea, a fost trimis cu soldaţii săi să apere cetatea Pamplona. În ziua dinaintea bătăliei decisive, s-a dus să caute un preot pentru a se spovedi şi, negăsindu-l, şi-a mărturisit păcatele sale unui militar, tovarăş de-al său: un act de umilinţă care era obişnuit pentru tradiţia creştină aprobată şi recomandată de teologi ca sfântul Toma şi sfântul Bonaventura.

Conceptul de „lume” la sfântul Ioan evanghelistul

Creația omului - de Michelangelo Buonarroti (Capela Sixtină - Muzeele Vaticane)

În Evanghelia după sfântului Ioan, termenul „lume” are 3 semnificaţii:

 

a. lumea creată de Dumnezeu [cosmos] în mod potenţial pozitivă, care, prin întruparea lui Cristos este purtată la desăvârşire (In 11,9: „Isus a răspuns: oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se împiedică pentru că vede lumina acestei lumi”; 17,5: „Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost întemeiată lumea”);

 

b. lumea oamenilor [omenirea], iubită de Dumnezeu (3,16: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”) şi mântuită de Cristos (1,29: „A doua zi, l-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”; 4,42: „îi spuneau femeii: nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”; 6,51: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”);

 

c. lumea oamenilor, dar supusă puterii întunericului şi ostilă misiunii şi operei mântuitoare a lui Cristos (17,9: „Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi”; 12,31: „Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară”; 16,33: „V-am spus acestea ca să aveţi pace în mine. În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea”).

 

Lumea fizică nu este de sine stătătoare, ci participă la mântuirea sau osândirea oamenilor.

 

„Conducătorul acestei lumi” – expresia este specifică lui Ioan şi mai apare în 14,30 („Nu voi mai vorbi mult cu voi pentru că vine conducătorul lumii, dar nu are nici o putere asupra mea”) şi 16,8-12 („Şi când va veni el [Mângâietorul], va denunţa lumea cu privire la păcat, cu privire la dreptate şi cu privire la judecată. Cu privire la păcat, pentru că nu cred în mine. Cu privire la dreptate, pentru că mă duc la Tatăl şi nu mă veţi mai vedea. Cu privire la judecată, deoarece conducătorul acestei lumi a fost judecat”). Este întâlnită des în scrierile de la Qumran şi în literatura apocrifă unde este numit Belial. În iudaismul rabinic se referea la Dumnezeu, ca „stăpân al lumii”. În contextul lui Ioan, expresia îl desemnează pe diavol ca autor al violenţei şi al minciunii (In 8,44: „Voi sunteţi de la diavol, tatăl vostru, şi vreţi să îndepliniţi dorinţele tatălui vostru. El era un ucigaş de la început şi nu s-a menţinut în adevăr pentru că în el nu este adevăr. Cine spune minciuna, vorbeşte după firea lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii”) care conduce structurile lumeşti străine adevărului şi luminii. Prin moartea sa pe cruce şi prin înălţare, Isus îl învinge în mod definitiv pe „conducătorul acestei lumi”.

Sfânta Marta (sec. I)

 

“Sfânta Marta a fost bucuroasă să-l primească pe Cristos în casa ei şi l-a servit cu devotament şi cu o grijă plină de afecţiune. Pentru generozitatea inimii sale, a obţinut ca fratele ei, Lazăr, mort de patru zile, să învie şi a meritat, de asemenea, să fie unită pentru veşnicie în împărăţia cerurilor cu acela căruia i-a oferit ospitalitate” (MA II, 1191).

Nu putem să vorbim despre Marta fără să amintim, în acelaşi timp, de sora sa, Maria, şi de fratele lor, Lazăr. Ei locuiau în Betania, un sat la est de Ierusalim, în spatele Muntelui Măslinilor, la câţiva kilometri de oraşul sfânt. Din punct de vedere economic, trebuie să fi fost o familie înstărită, din moment ce-şi puteau permite să-i invite pe Isus şi pe apostolii săi pentru a-i găzdui şi pentru a-i pune la masă, când aceştia erau în trecere prin Galileea spre Ierusalim şi apoi în ultimele zile dinaintea pătimirii.

Între ei şi Isus exista o prietenie profundă, pentru că ei acceptaseră pe deplin mesajul şi misiunea Învăţătorului şi au colaborat cu el prin mijloacele pe care le aveau la dispoziţie. Din partea sa, “Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr”, cum ne spune evanghelistul Ioan (In 11,5).

Trei sunt episoadele evanghelice care se referă la ei într-un mod deosebit.

Ave Maria - Gregorian Chants

† Duminica a 17-a de peste an (A): A descoperi comoara care este în Cuvânt (omilie)

Evanghelia – Matei 13,44-52: În acel timp, Isus a spus mulţimilor: “Împărăţia cerurilor este asemenea cu o comoară ascunsă într-un ogor pe care un om găsind-o, o ascunde din nou şi, cuprins de bucurie, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce, vinde tot ce are şi-l cumpără. Împărăţia cerurilor se mai poate asemăna cu un năvod aruncat în mare, care strânge tot felul de peşti. Când s-a umplut, pescarii îl trag la ţărm, se aşază şi aleg peştii buni în coşuri iar pe cei răi îi aruncă. Tot aşa va fi şi la sfârşitul lumii: îngerii vor veni şi vor despărţi pe cei răi de cei drepţi, şi-i vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo vor plânge şi vor scrâşni din dinţi. Aţi înţeles toate acestea?” Ei au răspuns: “Da!” Apoi le-a zis: “Orice cărturar care a devenit ucenic al împărăţiei cerurilor este asemenea gospodarului care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi”.

 

Omilie

 

Cele două mici parabole despre comoara ascunsă în ogor şi despre perla de mare valoare sunt în substanţă la fel. Prezintă două teme. Prima este că Împărăţia cere o decizie promptă şi totală: ca un om care vinde toate averile sale pentru a cumpăra un ogor, sau ca un negustor care vinde totul pentru a achiziţiona o perlă. Nu este singura dată că Isus subliniază că pentru a intra în Împărăţie se cere o despărţire totală.

 

Dar mai este un al doilea aspect mai important: despărţirea izvorăşte din faptul găsirii. Aceasta este învăţătura adevărată a parabolei. Motivul care poartă ucenicul să lase toate este bucuria că a găsit. Motivul bucuriei este explicit în parabola omului care cumpără ogorul: „Apoi se duce, plin de bucurie, vinde tot ce are”. Împărăţia lui Dumnezeu este exigentă, dar găsirea ei este însutită.

 

Merită o insistenţă. Cele două parabole pun în scenă două figuri diferite: în prima se vorbeşte despre un om care lucrează pământul într-un ogor care nu este al său, în a doua despre un negustor bogat care are magazine peste tot. Dar aceste două personaje sunt protagonişti doar în aparenţă. De fapt adevăraţii eroi principali sunt comoara şi perla, care pun stăpânire pe cei doi oameni, fascinându-i. Ţăranul şi negustorul acţionează, dar numai pentru că sunt în totalitate „prinşi” de tezaurul peste care au dat. La fel este experienţa cu Evanghelia. În faţa descoperirii unei comori, fiecare ar acţiona la fel. Însă surprinde aceasta: noutatea lor stă tocmai în acest fapt evident. Un om care dând peste Evanghelie s-ar comporta ca acel ţăran şi ca acel negustor nu ar face nimic extraordinar. Este simplu: un om peste care a dat un mare noroc. Evanghelia este exigentă, totuşi este plină de omenie.

 

 

(pr. Bruno Maggioni [24.07.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4611).

Sfânta Cristina, martiră

 

Sfânta Cristina

 

Există numeroase mărturii istorice cu privire la cultul tinerei martire Cristina, patroana de la Bolsena. Din descoperirile arheologice făcute în secolul trecut rezultă că la Bolsena încă din secolul al IV-lea era cinstită o sfântă Cristina, lângă al cărei mormânt a apărut un cimitir subteran. Mărturiile iconografice sunt foarte abundente: sfânta apare printre fecioarele martire ale mozaicurilor bisericii "San Apollinare Nuovo" din Ravenna din secolul al VI-lea. De la Giovanni Della Robbia la Luca Signorelli, de la Paolo Veronese la Luca Cranach, sunt numeroşi artiştii care s-au inspirat din episoadele povestite în Patima cu bogăţia de amănunte, care imită în mare parte Actele celor mai celebri martiri.

 

Despre această Patimă există redactări latine şi greceşti, discordante în ceea ce priveşte oraşul de provenienţă al martirei, pe care cele din categoria a doua îl stabilesc la Tir în Fenicia iar primele aproape în unanimitate la Bolsena. Fabuloasa povestire a Patimii sale, care datorită epocii târzii (nu anterioară secolului al IX-lea) intră în numărul legendelor hagiografice de mică valoare istorică, vorbeşte despre o tânără de 11 ani, pe nume Cristina, care datorită frumuseţii extraordinare este separată de tatăl, Urban, funcţionar al împăratului, într-un turn, în compania a 12 slujitoare.

 

Prin acest gest tatăl în realitate voia să o constrângă pe fiică, devenită creştină, să se lepede de periculoasa religie şi să o sustragă de la rigorile legii persecutoare. Dar tânăra a sfărâmat preţioasele statuete ale zeilor, pe care tatăl le aşezase în cămăruţa ei, şi a oferit metalul săracilor. Tatăl a trecut atunci de la măguliri la lovituri: a pus să fie biciuită şi închisă în carceră. Pentru că Cristina persevera în profesiunea sa de credinţă, Urban a dat-o pe mâna judecătorilor care i-au pricinuit diferite şi groaznice chinuri. În închisoare, unde a fost aruncată pentru a slăbi acoperită cu totul de vânătăi, a fost mângâiată şi vindecată de către trei îngeri. Dovedindu-se zadarnică şi această metodă, s-a trecut la soluţia finală: legându-i o piatră grea de gât, au aruncat-o în apele lacului; dar piatra, susţinută de îngeri, a plutit şi a adus-o pe tânără la mal.

 

Denaturatul tată a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea; dar chinurile Cristinei nu s-au sfârşit. Judecătorii au reluat acuzele împotriva ei condamnând-o, cu o perseverenţă îndărătnică, la torturi îngrozitoare deşi ineficace, ca grătarul încins, cuptorul supraîncălzit, muşcătura şerpilor veninoşi, tăierea sânilor; până când în lipsa celei mai tulbure imaginaţii au curmat tânăra viaţă prin două lovituri de lance, transplantând acea floare nevinovată în grădinile cerului.

 

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursă: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Sfânta Brigitta (1303-1373), călugăriță, patroană a Europei

Sfânta Brigitta

„Deoarece papa ezită să vină pentru a readuce pacea şi pentru a reforma Biserica mea, îţi fac cunoscut că voinţa mea este ca el să vină în această toamnă, şi să vină pentru a rămâne. De asemenea, papa trebuie să ştie că nici un lucru făcut de el nu-mi aduce mai multă fericire decât să se întoarcă în Italia” (Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţii, IV, 143. Cf. Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţiile cereşti, îngrijită de A. Mancini, Roma 1960).

Acesta era unul dintre mesajele pe care Brigita l-a primit de la Cristos într-o viziune şi pe care îl transmitea papei pentru a-l determina să abandoneze fără întârziere sediul de la Avignon şi să se întoarcă la Roma. Femeie de o excepţională valoare, şi-a lărgit tot mai mult orizontul, de la familie la casa împărătească, şi de la ţara sa la Europa întreagă, înfruntând problemele cele mai dificile ale timpului ei.

În dialog cu Isus

S-a născut la Finstad, în Suedia, aproape de Upsala, în iunie 1302 sau 1303, într-o familie nobilă şi profund creştină. Tatăl ei, Birgen Persson, era lagmann, adică judecător sau guvernator al regiunii Uplan. El a fost autorul primei legislaţii creştine a regatului Suediei. Soţia sa se chema Ingeborga, şi ea de origine nobilă. Au avut şapte copii şi unuia dintre aceştia i-au pus numele Brigita, în cinstea sfintei Brigita a Scoţiei, admirată în mod deosebit de ei.

Pe când era doar o copilă, Brigita, după ce a ascultat o predică despre pătimirea lui Isus, a avut cu el un dialog profund, care i-a rămas imprimat pentru totdeauna în memorie. La întrebarea: “O, iubitul meu Domn, cine te-a adus în această stare?”, a simţit că i se răspunde: “Toţi cei care mă uită şi dispreţuiesc iubirea mea!” Copila s-a hotărât atunci să-l iubească pe Isus cu toată inima pentru totdeauna.

Sfânta Maria Magdalena (22 iulie)

„Noli tangere!”
Cristos apare Mariei Magdalena (1835)
de Alexander Ivanov

Maria Magdalena (variantă)

I. POEMUL

Bătea o aripă de vânt
Şi noaptea era ca gheena.
Din vale, cu sufletul frânt,
o ceată urca spre mormânt.
Şi-n frunte era Magdalena.
Maria, cea smulsă din Iad,
din şapte otgoane de moarte,
trecea printre stânci ca prin vad.
Şi toate-i păreau ca o carte...
Şi-n toate citea lăcrimând
poemul cel scris de curând
cu jilave slove de sânge.

Acolo... privirea-ntorcând,
Isus o văzuse cum plânge.
Aici... El căzuse-n genunchi.
Acolo-i vorbeau heruvimii.
Aici, sprijinit de un trunchi,
vorbise cu milă mulţimii.

Maria trecea mai departe.
Şi gându-i zbura spre mormânt.
"Dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?"
Bătea o aripă de vânt
deasupra cărării deşarte...

II. STRĂJERII

Pe culme, în tainicul loc,
vorbeau către ziuă ostaşii.
— Dar cât vom mai sta lângă foc,
pândind strigoilor paşii?
— Ehei, păzitori de prooroc,
e vremea acum să se ştie:
păzit de străjeri şi peceţi,
Isus, dătătorul de vieţi,
n-a fost cu putinţă să-nvie!
Căci astăzi e ziua a treia
şi azi, când va fi spre apus,
vor strânge bătrânii Iudeea
să-L vadă-n mormânt pe Isus.
Priviţi-L! striga-vor rabinii,
aici e profetul luminii!
Apostoli, bătrâni, ucenici,
aceasta e ziua-nvierii.
Şi totuşi... aici sunt străjerii!
Şi totuşi... Isus e aici!
Lipsit de puteri şi noroc,
aici Îi rămâne-vor paşii,
aici Îl vor plânge părtaşii!
Astfel, priveghind lângă foc,
vorbeau către ziuă ostaşii.

Am căutat iubirea...

 

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara lui.

M-am ridicat degrabă şi l-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei lui făpturi.

- Dar unde duci străine povara ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât te-apleci?
am întrebat, drumeţul. Şi el mi-a spus în şoaptă:
- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci.…

- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
- Eu am şoptit în silă, eu căutam iubirea…
- Iubirea? fu răspunsul străinului. Eu sunt.…

de Costache Ioanid  

 

(Sursă: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1813355/Am_c%c4%83utat_iubirea).

Fratello sole, sorella luna - cântă Friar Alessandro

 

 

Dolce sentire
come nel mio cuore,
ora umilmente,
sta nascendo amore.
Dolce capire
che non son piu' solo
ma che son parte
di una immensa vita,
che generosa
risplende intorno a me:
dono di Lui
del suo immenso amore.

 

Ci ha dato il cielo
e le chiare stelle
fratello sole
e sorella luna;
la madre terra
con frutti, prati e fiori
il fuoco, il vento,
l'aria e l'acqua pura
fonte di vita,
per le sue creature
dono di Lui
del suo immenso amore
dono di Lui
del suo immenso amore.

† Duminica a 16-a de peste an (A): Grâul şi neghina cresc împreună: un exemplu de toleranţă universală (omilie)

Secerat de grâu

Evanghelia – Matei 13,24-30: [forma scurtă] În acel timp, Isus a spus mulţimii această parabolă: "Împărăţia cerurilor este asemenea unui om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar în timp ce toţi dormeau, a venit duşmanul său şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Când a crescut paiul şi a dat în spic, atunci s-a văzut şi neghina. Servitorii au mers la stăpân şi i-au spus: «Stăpâne, n-ai semănat oare sămânţă bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?» El le-a răspuns: «Un duşman a făcut aceasta!» Servitorii i-au zis: «Vrei să mergem să o plivim?» Dar el a răspuns: «Nu, ca nu cumva plivind neghina să smulgeţi o dată cu ea şi grâul. Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş. În timpul seceratului voi spune secerătorilor: Pliviţi întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să o ardem, iar grâul adunaţi-l în hambarul meu»".

 

Omilie

 

Prezenţa neghinei în câmplu de grâu – chiar dacă servitorii se arată surprinşi – nu este încă în realitate trăsătură cea mai neaşteptată şi surprinzătoare a povestirii. Deşi este adevărat că servitorilor care îi cer explicaţii, stăpânul răspunde simplu: „Duşmanul a făcut aceasta”. Şi totuşi este neaşteptată afirmaţia că la timpul seceratului grâul şi neghina vor fi separate cu grijă: grâul adunat în hambar iar neghina aruncată în foc.

 

Uimirea ascultătorului – uimire care, aşa cum se întâmplă deseori, indică punctul asupra căruia trebuie să se concentreze – stă în faptul că acum neghina nu trebuie smulsă, ci mai degrabă lăsată să crească împreună cu grâul până la secerat: altfel există riscul – adaugă cu ironie stăpânul – de a smulge grâul şi de a lăsa neghina.  Centrul parabolei este aici, în această răbdare a lui Dumnezeu, în această stranie politică a sa de toleranţă.

 

În timpul lui Isus exista mişcarea farizeilor care pretindea că poporul sfânt este separat de mulţimea păcătoşilor. Şi erau grupuri de călugări, care se retrăgeau în singurătatea pustiului pentru a trăi în sfinţenie rigidă, refuzându-i pe toţi cei care erau consideraţi impuri. Şi era chiar predica lui Ioan Botezătorul care-l vestea pe Mesia ca pe acela care vrea o separe – în cele din urmă! – dintre grâul de paie (Mt 3,12).

 

Isus vine şi pare să facă contrariul. Nu se separă de cei păcătoşi dar merge cu ei, nu-i părăseşte ci îi iartă. Tolerează chiar în cercul celor doisprezece un trădător şi, oricum, se înconjoară de ucenici care sunt gata să-l părăsească. Înţelegem, în acest moment, toată forţa polemicii parabolei. Este un contrast clar între politica lui Dumnezeu – răbdător şi tolerant – şi intoleranţa rigidă a multor servitori ai săi.

 

În fragmentul evanghelic din această duminică este şi explicarea parabolei, care pare să meargă în sens contrar. Între parabolă şi explicaţia sa există deci o contradicţie? Absolut nu. Amândouă sublinierile sunt adevărate şi stă în înţelepciunea predicatorului să aleagă una sau alta. În faţa unei comunităţi dedate separării – tot binele aici şi tot răul acolo –  predicatorul va alege tema toleranţei lui Dumnezeu. Iar în faţa unei comunităţi care se adaptează lumii, predicatorul va sublinia judecata.

 

(don Bruno Maggioni [17.07.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=459).

Întâlnirea cu colegii de preoție [1983] (14-17 iulie 2014)

Hotel „Căprioara” - prin părțile Sucevei (SV).

(sursa: http://www.hotelcaprioara.ro/).

 

Biserica Romano-Catolică Siret (SV)

 

Sus (de la stânga spre dreapta):

pr. Ieronim Enăşoaie, pr. Alois Bulai, pr. Andrei Ciobănică, pr. Aurel Iștoc.

 

Jos (de la stânga spre dreapta): pr. Marin Temea, pr. Isidor Chinez.

 

Casa memorială „George Enescu” din Liveni (județul Botoșani).

„Mă trag din părinți români și m-am născut la Liveni, județul Dorohoi, în inima Moldovei... Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapă la soare. Și acum mai văd țăranii, în cămăși albe, cu ilice albastre, cum cântau în asfințit... Aceasta este cu adevărat țara mea, iar imaginea ei am dus-o cu mine”. (sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Casa_Memorial%C4%83_%E2%80%9EGeorge_Enescu%E2%80%9D_din_Liveni).

Lângă bustul lui George Enescu - Liveni (BT).

CLASA MEA:

1. Alecu Anton (născut - 01.06.1957, Gheorghe Doja [BC])

2. Antonov (Egner) Anton (născut - 05.08.1956, Sighișoara,
a trăit în Rădăuți [SV])
3. Balint Ioan (născut - 09.05.1949, Mărgineni [BC])
4. Bulai Alois (născut - 02.04.1955, Sagna [NT])
5. Chinez Isidor (născut - 09.05.1958, Mircești [IS])
6. Ciobănică Andrei (născut - 22.11.1954, Răducăneni [IS])
7. Enăşoaie Ieronim (născut - 29.05.1957, Buruienești [NT])
8. Farcaş Gheorghe (născut - 12.041956, Faraoani [BC])
9. Iştoc Aurel (născut - 18.06.1954, Gherăești [NT])
10. Isifovici Ervin (născut - 23.09.1956, Moinești [BC])
11. Matei Gottlieb (născut - 21.01.1955, Sadova Veche [CS])
12. Mărtişcă Valeriu (născut - 27.07.1957, Roman [NT])
13. Mihăică Petru (născut - 01.08.1956, Adjudeni [NT])
14. Moraru Anton (1956-2014)
15. Petrişor Aurel (născut - 19.01.1956, Scheia [IS])
16. Simon Mihai (născut - 01.10.1956, Buruienești [NT])
17. Temea Marin (născut - 20.03.1958, Horgești [BC].

Omul între păcat și har în scrierile lui Georges Bernanos (de Isidor Chinez)

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/isidor-chinez-omul-c3aentre-pc483cat-c59fi-har-c3aen-scrierile-lui-georges-bernanos.pdf

 

Prefață

 



MERGEŢI LA GEORGES BERNANOS!

 

Georges Bernanos este un scriitor francez citit şi preţuit în lumea catolică. În România i-au fost traduse până acum două romane: Jurnalul unui preot de ţară (ed. Allfa, 1999) şi O crimă (ed. Humanitas, 2004). Trebuie să recunoaştem că lansările acestor două scrieri în librăriile noastre nu au atras atenţia publicului într-un mod deosebit. Numele autorului abia dacă depăşeşte cu puţin cercul de cititori ai României literare. Comentariile critice în revistele de specialitate sunt quasi-nule, iar referinţele teologice şi spirituale sporadice. Ici-colo se aminteşte de numele lui, pe la unele întâlniri teologico-pastorale sau pe la vreo predică de hram. Şi totuşi, Bernanos este un mare scriitor. De ce nu se bucură de mai multă popularitate? Pentru că e catolic şi francez? Pentru că meditează asupra unor teme existenţiale pe care cultura românească nu le-a găzduit (încă)? Pentru că nu se mai citeşte sau nu mai există interes pentru marea literatură universală? Poate că da.

 

Venind dintr-o altă direcţie decât aceea a ignoranţei şi a indiferenţei faţă de Georges Bernanos, lucrarea părintelui Isidor Chinez – Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos – completează un gol şi lansează o provocare.

 

Mai întâi completează un gol la cititorii lipsiţi de educaţie religioasă, poate fără voia lor, care descoperă acum subiecte aproape tabu în literatura contemporană, subiecte ce au fost interzise de mentalitatea corectitudinii politice a secularizării literare, cum ar fi sfinţenia, harul, supranaturalul, păcatul, Satana, infernul şi altele. Cine a citit barem o parte dintre romanele premiate cu Nobel în ultimii ani a putut constata cu uşurinţă orizontul trist, lipsit de speranţă, în care se mişcă fantasticul literar, descrierea realismului suferinţei şi mizeriei umane fiind suficientă sieşi pentru a declanşa experienţa purificatoare a cititorului. Georges Bernanos nu urmează această cale. Fiind un catolic practicant şi crezând în forţa harului, lumea în care se mişcă personajele sale nu este închisă, ci deschisă, nu întunecoasă, ci luminoasă, nu rigidă, ci flexibilă. Realitatea concretă a păcatului şi a consecinţelor acestuia – suferinţa, tristeţea, solitudinea, moartea etc. – este deschisă la razele vindecătoare ale iubirii milostive din care provine şi întru care este chemată să se împlinească orice existenţă umană. Astfel, noutatea care poate fi descoperită de cititorii nefamiliarizaţi cu temele religioase constă în aceea că lumea lui Bernanos oglindeşte o confruntare permanentă între har şi păcat, între bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana.

 

Apoi, lucrarea ar putea să-i surprindă şi pe cititorii cu educaţie religioasă, fiindcă le reaminteşte câteva adevăruri elementare, dar profunde, într-o anumită măsură puse deoparte de retorica predicilor care nu vor să deranjeze gustul publicului larg. De exemplu, omul trăieşte într-un context existenţial marcat de influenţa păcatului în care erupţia harului este oricând posibilă; totuşi, mântuirea are un caracter tragic, agonic; Satana, Cel Rău, există ca persoană, putere şi prezenţă; păcatul e ca un fel de ceaţă; păcatul îl face pe om să se simtă limitat în libertatea sa, iar această limită poate fi depăşită prin riscurile iubirii; de asemenea, păcatul are efecte dezumanizante, pentru că îl face pe om să fie trist, închis, mistuit de plictiseală şi singurătate, iar din această existenţă tragică nu-l poate salva decât harul lui Dumnezeu; imaginea sfântului reprezintă fiinţa umană metamorfozată de lucrarea harului.

 

Totodată, cartea părintelui Isidor Chinez lansează o provocare ce vizează condiţia umană, în sens larg. Am selectat trei perspective care denotă îngrijorările lui intelectuale în calitate de creştin, preot şi profesor.

 

Astfel, în calitate de creştin, Isidor Chinez pare să fie sedus de motivaţiile scriiturii lui Georges Bernanos, care spune în una dintre notele lui autobiografice: „Am început să scriu pentru a scăpa de dezgustul acestei epoci”. Pe urmele scriitorului său preferat, hermeneutica părintelui Chinez roteşte în jurul valorilor spirituale şi propune din nou, la început de secol XXI, primatul spiritualului. Cu această opţiune, păşeşte în interiorul familiei unor scriitori care au adus la începutul secolului trecut un suflu nou în Biserica Catolică din Franţa şi, într-o anumită măsură, au pregătit deschiderile de perspectivă ale Conciliului al II-lea din Vatican. Este vorba de marii scriitori şi gânditorii catolici francezi din prima parte a secolului al XX-lea: Léon Bloy, Paul Claudel, Jacques Maritain, Julien Green, François Mauriac, Charles Péguy şi alţii. În spiritul ideilor acestora, Isidor Chinez susţine că trăim într-un context în care adevărurile Evangheliei nu ne fac cu ochiul; cu toate acestea, avem nevoie de ele şi, în general, de încredere în puterea adevărului. De asemenea, avem nevoie de oameni care să dea mărturie despre adevăr, care să ia în serios ţara, credinţa, oamenii şi alte valori vitale importante. În acest context, criza lumii contemporane ar putea fi diminuată sau chiar rezolvată dacă omul ar redobândi încrederea în adevărul întrupării, dacă ar recăpăta gustul autenticului şi simţul misterului şi dacă ar avea curajul de a-şi asuma riscul eternităţii.

 

Ca preot, Isidor Chinez se adresează confraţilor săi preoţi şi le transmite un mesaj simplu, dar indirect. Nu a formulat nicăieri gândul acesta expressis verbis, însă el transpare din analizele pe care le consacră unor personaje celebre din literatura lui Bernanos, precum abatele Donissan (care seamănă cu sf. Ioan Maria Vianney) din romanul Sub soarele lui Satana sau preotul de ţară care îl întruchipează pe Isus agonizând din romanul Jurnalul unui preot de ţară şi care spune, împreună cu sf. Tereza de Lisieux, sfidând eficienţa şi pragmatismul exacerbat al lumii moderne: totul este har! Bernanos este numit pe bună dreptate romancierul preotului, pentru că e romancierul vieţii spirituale. În romanele lui întâlnim „preoţi de orice natură şi caracter, neglijenţi şi inculţi, fideli sau leneşi, sârguincioşi sau buni furieri ai Bisericii, preoţi intelectuali pe care orgoliul i-a sărăcit şi mândria i-a dus la necredinţă”. Desigur, alături de preoţi găsim şi alte personaje întruchipând tot felul de oameni, de orice vârstă, condiţie şi stare materială. Ceea ce îi uneşte pe toţi este lupta dintre har şi păcat, dintre Dumnezeu şi Cel Rău, care se dă în sufletul lor. În acest context, mesajul către preoţi este sfinţenia, care trebuie acceptată ca drum, vocaţie sau apel şi care constă în biruinţa asupra păcatului prin colaborarea cu lucrarea harului. Pentru preot, a fi sfânt înseamnă a fi icoana lui Cristos.

 

În fine, ca profesor, Isidor Chinez mânuieşte cu dibăcie metodele ştiinţifice de analiză şi sinteză, articulând în mod riguros succesiunea argumentelor pentru a proba teza mare a lucrării: fiinţa umană este locul teologic al bătăliei dintre forţele întunericului şi cele ale luminii. De asemenea, în acelaşi registru al argumentării, se remarcă analizele etice consacrate realităţii metafizice şi teologice a supranaturalului. Într-adevăr, ceea ce era definitiv şi esenţial pentru alţi scriitori, ca, de exemplu, destinul, istoria sau libertatea, la Bernanos este supranaturalul. În orizontul supranaturalului, omul descoperă adevărul despre sine: este păcătos, dar şi chemat prin har să-şi depăşească condiţia de păcătos şi să intre în comuniune cu Dumnezeu. În lumina acestei prezenţe pe care o instituie supranaturalul, omul săvârşeşte răul când nu răspunde la chemarea supranaturalului şi binele când acceptă complet supranaturalul, pentru că numai în Dumnezeu este posibilă iubirea de sine şi de alţii. Demnitatea la care sunt chemate toate personajele lui Bernanos, creştini laici şi clerici, oameni profani şi oameni religioşi, constă în a fi martori ai supranaturalului încarnat în structurile istorice.

 

Deşi cartea de faţă reia textul tezei de doctorat prin care părintele Isidor Chinez a obţinut în 2011 titlul de doctor în teologie al Universităţii din Bucureşti, lectura ei se constituie într-o experienţă stimulatoare. Sper să fie suficient de stimulatoare încât să conducă la traducerea în limba română a altor romane ale lui Georges Bernanos.

 

Pr. prof. dr. Wilhelm Dancă



† Duminica a 15-a de peste an (A): Dumnezeu respectă întotdeauna libertatea umană (omilie)

„Iată, semănătorul a ieşit să semene”.

Evanghelia Matei 13,1-23: În ziua aceea Isus a ieşit din casă şi s-a aşezat pe malul lacului. În jurul lui s-a adunat o mulţime aşa de mare de oameni, încât el s-a urcat şi s-a aşezat în barcă iar mulţimea stătea pe mal. El le-a spus multe lucruri în parabole: “Iată, semănătorul a ieşit să semene. În timp ce semăna, o parte din seminţe au căzut lângă drum, unde au venit păsările cerului şi le-au mâncat. Altele au căzut pe pământ pietros, unde era numai puţin pământ; ele au încolţit îndată pentru că pământul nu era destul de adânc, dar când s-a ridicat soarele le-a dogorât şi, pentru că nu aveau rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini iar spinii au crescut şi le-au înăbuşit. În sfârşit, altele au căzut în pământ bun şi au dat roade, care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are urechi să audă!” Ucenicii s-au apropiat de Isus şi i-au spus: “Pentru ce le vorbeşti în parabole?” El le-a răspuns: “Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerului, dar lor nu li s-a dat. Celui care are i se va mai da şi-i va prisosi, dar celui care nu are şi ceea ce are i se va lua. De aceea le vorbesc în parabole, pentru că, deşi văd, nu văd, pentru că, deşi aud, nu aud şi nu înţeleg. Astfel se împlineşte în ei profeţia lui Isaia care zice: “Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege; cu ochii veţi privi, dar nu veţi vedea. Acest popor şi-a împietrit inima, şi-a astupat urechile şi-a acoperit ochii, pentru ca ochii lor să nu vadă, urechile lor să nu audă şi inima lor să nu înţeleagă, ca nu cumva să se convertească şi eu să-i vindec”. Dar fericiţi sunteţi voi, căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud. Căci vă spun adevărul: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit. Ascultaţi ce vrea să spună parabola semănătorului. Când cineva aude cuvintele împărăţiei fără să le înţeleagă, vine Cel Rău şi răpeşte cea ce s-a semănat în inima lui; în cazul lui, sămânţa a căzut lângă drum. Sămânţa a căzut în pământ pietros la acela care aude cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar în inima lui nu prinde rădăcini, căci el este nestatornic şi, când este strâmtorat şi prigonit din cauza cuvântului, îndată se poticneşte şi cade. Între spini sămânţa a căzut la acela care, ce-i drept, aude cuvântul, dar apoi grijile acestei lumi şi pofta de avere înăbuşă cuvântul şi-l împiedică să aducă roade. În pământ bun a căzut sămânţa la acela care aude cuvântul şi-l înţelege, apoi aduce roade, care o sută, care şaizeci, care treizeci”.

 

Omilie

Semănătorul este primul personaj care apare în parabolă. Ceea ce este izbitor este faptul că se aruncă sămânţa peste tot, pe pământ bun şi pe pământul rău. Nu se face distincţie între parcele. Citind din punctul de vedere al semănătorului, parabola se adresează predicatorilor evangheliei. Nu au dreptul de a alege unde să semene sâmânța şi unde nu. Cum să ştie în momentul însămânţării ce terenuri dau roade și care nu? Nimeni nu trebuie să anticipeze judecata lui Dumnezeu.

 

Figura semănătorului apare la început şi apoi dispare: reprezentantul de frunte este sămânța care e pe scenă de la început până la sfârşit. Situația presupusă de parabolă este aceea în care se pare (să se vadă insistenţa pe această temă) că totul este pierdut, că insuccesul Împărăției și a Cuvântului este total sau excesiv. Dar – afirmă Isus cu parabola sa – nu este aşa. Este adevărat că există eşecuri şi chiar mai multe, dar este sigur că undeva există succes. Deci este o lecţie de încredere.

 

În explicaţia dată de Isus ucenicilor săi, accentul nu este pus pe sămânță, dar pe diferitele tipuri de terenuri. Discursul nu pare să fie îndreptat spre proclamarea Evangheliei, dar pe cel care îl ascultă și îl accepta. Se observă că explicaţia nu se oprește la toate tipurile de terenuri. Se trece repede peste primul și al patrulea, și se oprește mai mult spre a analiza pe al doilea și al treilea. Motivul e clar. Și tocmai pe aceste două terenuri se evidențiază rațiunile istorice și concrete pe care mulți din comunitate nu făceau față cerinţelor Cuvântului, care abia l-au primit. Sunt aceleaşi dificultăți ca și astăzi: frica de persecuţie şi în faţa fricii pe care Evangheliei o comportă şi mai presus de toate seducția bogăţiilor și preocupărilor lumii.

 

Între parabolă şi explicaţia sa este introdusă în lungul dialogul dintre Isus şi ucenici săi tema: Cuvântul lui Dumnezeu nu ar trebui să fie clar pentru toată lumea? Cum se explică că cuvântul Evangheliei, care pretinde a fi de la Dumnezeu, este de fapt respins de mulți? Răspunsul este surprinzator: Cuvântul pe care îl oferă Evanghelia, tocmai pentru că e a lui Dumnezeu, lasă omului libertatea de a deschide sau de a se închide. Cuvântul lui Dumnezeu are o slăbiciune, care în realitate este măreția sa: respectarea libertăţii umane. Tocmai pentru că este a lui Dumnezeu cuvântul Evangheliei nu constrânge. Nu reduce spaţiul libertății, dar îl măreşte.

 

(don Bruno Maggioni  [10.07.2005]; trad. pr. dr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4583).

Sfântul Benedict (470-547), abate, patron al Europei

“Tu l-ai făcut ilustru prin sfinţenie şi însemnat prin minunile sale, l-ai făcut învăţător eminent pentru viaţa monastică, şi tuturor l-ai indicat ca învăţător de înţelepciune spirituală prin dragostea faţă de rugăciune şi de muncă. Strălucită călăuză a popoarelor spre lumina evangheliei, şi înălţat la cer pe o cale luminoasă, el învaţă oamenii din toate timpurile să te caute pe tine, o, Părinte, pe drumul cel drept şi să caute bogăţiile cele veşnicie pregătite de tine!”^[1]

Grigore cel Mare este singurul care ne povesteşte, cu credibilă veridicitate, în Dialogurile sale, viaţa sfântului Benedict, chiar dacă cu criterii istorice diferite de cele de azi. “Dacă exista un om B spune cardinalul benedictin Schuster B care să nu înghită cu uşurinţă cele ce i se spuneau, acesta era, desigur, Grigore, obişnuit să nu creadă dintr-o dată, să analizeze, să cântărească cuvintele şi ale sale, şi ale altora”^[2].

Benedict s-a născut prin anul 470, la Norcia, la circa 80 km de Roma, într-o familie cu stare economică bună, care îşi putea permite să-l trimită în capitală, însoţit de credincioasa sa doică, pentru a se perfecţiona în studii fără să piardă bunele moravuri.

Student la Roma

Dacă în Cetatea Eternă domnea un pic de pace şi se aprinsese din nou speranţa întoarcerii la strălucirea din antichitate, aceasta se datora lui Teodoric sau, mai bine spus, consilierilor săi, ca Boeţiu şi Casiodor. Când, în luna mai a anului 500, regele ostrogot a vizitat Roma şi a ţinut strălucitul său discurs în for, probabil în mijlocul numeroşilor studenţi adunaţi acolo din curiozitate, se afla şi Benedict. Sigur era Fulgenţiu africanul, viitorul episcop de Ruspe, care a rămas aşa de impresionat de spectacol, încât a exclamat: “Cât de strălucitor trebuie să fie Ierusalimul ceresc, dacă Roma imperială e aşa de frumoasă!”

Biblia și Petre Țuțea

Petre Țuțea (1902-1991)

„Eu sunt iudeocentric în cultura Europei,

căci dacă scoți Biblia din Europa,

atunci Shakespeare

devine un glumeț tragic.

Fără Biblie, europenii,

chiar și laureații premiului Nobel,

dormeau în crăci.

Știința și filozofia greacă

sunt foarte folositoare,

dar nu sunt mântuitoare.

Prima carte mântuitoare

și consolatoare pe continent
– suverana – e Biblia”.

 

(Petre Țuțea, Cugetări memorabile).

Grâu curat

 

Grâu curat sub grele brazde semănat
rabdă şi aşteaptă soarele curat;
greu e-n bezna unde suferi tu acum
dar încet se face spre lumină drum.

Vechea fire-n tine caută s-o ucizi
noii firi mai largă cale să-i deschizi
mai curând s-ajungă spic de aur plin
luminat de faţa cerului senin.

Rabdă încercarea crâncenei furtuni
stând unit cu lanul fraţilor tăi buni,
creşti în adierea vântului voios
şi smerit te-nchină jertfă credincios.

Pietre grele dacă te vor macină,
flăcări de te-ar coace,
mâini de te-ar tăia,
Tu vei fi viaţă lumii, alinând
ochii răi... şi larma lutului flămând.

— Sfântă pâine bună, trup de grâu curat
stai pe masa jertfei binecuvântat!
Viaţă şi iertare celui păcătos
har şi-mpărtăşire sfântă din Cristos.

Traian Dorz

 

Sfânta Maria Goretti [film] (în italiană)

 

 

O imagine a sfintei Maria Goretti

(sursă: http://www.famigliacristiana.it/articolo/maria_050711115051.aspx).

Maria Tereza Goretti, sau Marietta, cum o numeau în mod familiar părinţii, nu este singura fată care a preferat să moară decât să cedeze curselor unui tânăr atât de tulburat. Aproape zilnic ziarele ne relatează fapte de violenţă exercitate asupra fetelor lipsite de apărare. Motivul de fond pentru care Biserica a voit să ne pună în faţă exemplul acestei sfinte de 12 ani nu este numai apărarea până la capăt a unei virtuţi cum este curăţia, ci toată viaţa sa exemplară, alegerea categorică fără a ţine cont de onoare dar de porunca divină: "Nu, nu, Dumnezeu nu vrea; este păcat!", a strigat la acel tânăr de 18 ani Alessandro Serenelli, care căuta să o siluiască.

 

Familia Goretti, originară din Corinaldo, provincia de Ancona, constrânsă de necesitate, emigrase în neprimitorul Agro Pontino, în localitatea Ferriere di Conca, la zece kilometri de Nettuno, spre sfârşitul secolului trecut. Familia, obişnuită cu munca grea a câmpului, s-a adaptat cât se poate de bine într-o căsuţă de ţară şi, în timp ce tatăl şi mama mergeau la câmp, Maria avea grijă de cei patru fraţi mai mici decât ea. Avea numai zece ani când i-a murit tatăl, secerat de malarie. Astfel, mama Assunta, spre a putea agonisi necesarul traiului zilnic, ieşea toată ziua la muncă şi Maria, care nu a putut să frecventeze şcolile decât în mod intermitent, a fost nevoită să renunţe cu totul. Se ocupa cu grijă de casă şi fraţi şi, când putea, alerga la biserica îndepărtată pentru catehism; aşa că, la doisprezece ani, într-o duminică din mai, a putut să facă prima împărtăşanie.

 

Era o fată mult dezvoltată, pentru vârsta ei, şi de aceea a atras "atenţia" lui Alessandro Serenelli, un tânăr neliniştit. Provocările lui au fost respinse în mod energic. Dar Alessandro nu s-a lăsat. Într-o dimineaţă, când Assunta a plecat la câmp, lăsând-o în casă numai pe Maria împreună cu surioara mai mică (care mai târziu s-a făcut soră la Franciscanele misionare ale Neprihănitei), după al nu ştiu câtelea refuz al fetei, a lovit-o în mod repetat cu un suvac. Fiind transportată la spitalul din Nettuno, a murit a doua zi, adresând cuvinte de iertare asasinului: "Din iubire faţă de Isus îl iert şi vreau să vină cu mine în paradis". Era 6 iulie 1902.

 

Condamnat la munci silnice, Alessandro Serenelli a obţinut graţierea după 27 de ani, pentru bună purtare. În anul 1910 el a spus că a avut o viziune a micii martire şi din acel moment viaţa sa s-a schimbat. Mama şi fraţii au putut să asiste în anul 1950 la canonizarea solemnă a Mariettei, tânăra care nu s-a lăsat contaminată de malaria păcatului.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursă: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp?ziuac=6&lunac=7).

Pentru a ști mai multe...
sursă: http://www.famigliacristiana.it/articolo/maria_050711115051.aspx

http://infocatolica.com/blog/sarmientos.php/el-testamento-espiritual-de-alessandro-s

http://www.nettunocitta.it/storia/santa%20maria%20goretti.htm

http://www.tanogabo.it/religione/santa_maria_goretti.htm