Toţi Sfinţii (1 noiembrie 2012)

„Cei care sunt îmbrăcaţi în alb, cine sunt şi de unde vin?” (Ap 7,13).

Este necesar a răspunde la această întrebare, dacă voim ca sărbătoarea Tuturor Sfinţilor să nu fie un vis rupt de realitatea existenţei noastre, dar celebrare a unei realităţi spre care noi înşine ne îndreptăm. Pentru că sărbătoarea de astăzi este şi sărbătoarea sfântului în potenţă pe care fiecare îl poartă în sine.

De fapt, sunt multe erori de perspectivă de corectat în ceea ce priveşte sfinţii. Prima este aceea de a ni-i imagina numai în condiţia lor finală, cu o aureolă deasupra capului, aşezaţi pe un altar sau în gloria canonizării lor. În realitate, sfinţii sunt în mijlocul nostru, chiar dacă „ceea ce vom fi nu s-a arătat încă” (1In 3,2). Ei aparţin în primul rând pământului, acelui popor în drum care vine din marea încercare a vieţii şi urcă, într-un şir neîntrerupt, spre cetatea definitivă.

Adesea riscăm şi să-i considerăm pe sfinţi ca super-oameni, care se ridică deasupra oamenilor obişnuiţi cu miracolele lor şi cu o forţă excepţională a sufletului. Şi aici, dacă se priveşte cu mai multă atenţie, ne dăm seama că nici în ei defectele de caracter nu sunt totdeauna învinse şi abolite: şi ei sunt supuşi patimilor umane, dar le pun în slujirea sfinţeniei. Pentru că sfinţenia nu este decât o pasiune convertită; adaptându-se la vocaţia noastră divină, ea devine capabilă să facă în noi transformări profunde, rod al harului şi al libertăţii.

Sf. Bernard descria Biserica dintre cele două veniri ale Domnului ca „ante et retro oculata”. Cu ea şi noi trebuie să privim înapoi, spre idealul fericirilor, şi în acelaşi timp să purtăm privirea înainte, spre mulţimea din Apocalips, cu care ne unim atunci când, cu un gest de oameni liberi, îngenunchem înaintea acelui Dumnezeu care vrea să fie totul în toţi (cf. Vienna International Religious Centre). (Trad. pr. I. Chinez).

 

Comuniunea în har (III)

Dimensiunea expiatorie

a durerii

„O Durere adevărată care ţâşneşte din sufletul omului aparţine mai întâi, aşa îmi pare mie, lui Dumnezeu. Încerc s-o primesc cu umilinţă în inima mea, aşa cum este, mă străduiesc să mi-o apropii, s-o iubesc. Şi înţeleg atunci tot sensul adânc al expresiei devenită banală: «a împărtăşi», căci e adevărat că durerea aceea o împărtăşesc” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1096).

Punctul cel mai înalt al dăruirii de sine îl atinge omul – sfântul – în suferinţa şi moartea pentru alţii: se ajunge astfel la cea mai înaltă formă de comuniune cu Dumnezeu, în Cristos suferind, şi cu celălalt, fratele său. Este ca un „mare fluviu invizibil care ne poartă pe toţi” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1152). Aici este suferinţa care este cu siguranţă „substanţa inimii divine” (G. Bernanos, La joie, 352), dar este şi „ceea ce cere Dumnezeu prietenilor săi privilegiaţi ceea ce el însuşi a oferit”[1]. Durerea este pentru Bernanos un semn al vieţii autentice: cel care suferă reflectă exact în starea sa de om care suferă, adevărata natură, esenţa însăşi a omului: „Cel care caută adevărul omului – scrie Bernanos – trebuie să devină stăpânul durerii sale printr-o minune de înţelegere şi puţin are importanţă că-i cunoaşte sau nu izvorul murdar” (La joie, 561). Însă dacă toţi „au într-o anumită parte, într-un colţ secret al vieţii sale, un altar dedicat suferinţei”, aşa cum spune psihiatrul Lipotte în Un mauvais rève (p. 941), numai sfinţii sunt cei care propun măsura dreaptă a persoanei umane, ei care nu sunt fiinţe superioare care prin meritele lor se ridică la cer, dar adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu care îl însoţesc pe Cristos în coborârea în lume şi care sunt astfel purtători ai unui cuvânt de mântuire: acest cuvânt este viaţa lor, întrucât este oferită sub Cruce. Într-adevăr, durerea lor „aparţine mai întâi lui Dumnezeu”, de aceea este „de neînţeles”: este mai mult decât „recompensa dreaptă a vinei”; după Bernanos este „pâinea pe care Dumnezeu o împarte cu omul; este imaginea temporală a posedării divine la care suntem chemaţi”[2]. În orice agonie se reflectă chipul acelui Cristos care întinde asupra istoriei umbra sa vie şi dătătoare de viaţă pentru a-şi lua chipul săracilor, celor care se tem, suferinzilor, martirilor. De aceea, aşa cum marii mistici rămân fascinaţi la contemplarea Răstignitului, la fel lui Bernanos îi este imposibil să-şi abată privirea de la Cristos în agonie, mai ales atunci când suferinţa apasă asupra vieţii şi se simt paşii morţii[3].

Comuniunea în har (II)

Harul ca şi comuniune

Harul este în mod esenţial acţiunea lui Dumnezeu asupra omului şi nu poate fi gândit despărţit de iubirea personală şi liberă, cu care Dumnezeu se dăruieşte omului. De aceea concreteţea sa în timp şi spaţiu nu este doar manifestarea actului spiritual şi existenţial al omului şi depăşirea păcatului, dar şi „manifestare” a acţiunii salvifice şi a iubirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru oameni. Aceasta se verifică în viaţa fiecărui „sfânt” bernanosian. În comuniunea ca cu Dumnezeu în Cristos prin har, el este într-un fel un mediator pentru aproapele. Pentru Bernanos nu are mare importanţă în ce mod această datorie de mediere trebuie să fie înţeleasă mai precis în raporturile sale cu harul, că este instrumentală sau pur condiţională. Ceea ce îl interesează este să demonstreze că fiecărui om niciodată nu-i este negat harul, că nu-i lipseşte posibilitatea de a depăşi păcatul indiferent de cât ar fi puterea sa, că dacă este adevărat că „suntem cu toţii în păcat, unii pentru a se bucura de el, alţii pentru a-l suferi, dar în cele din urmă, este aceeaşi pâine pe care o rupem cu toţii pe marginea fântânii, este acelaşi dezgust pe care-l înghiţim o dată cu saliva” – cum se exprimă Chantal în La joie (G. Bernanos, La joie, 671) – la fel este de adevărat – şi aici stă nodul problemei – că există o comuniune a sfinţilor care face dintr-o comunitate de credincioşi, constituită din „păcătoşi” şi din „ceilalţi”, „un mare trup, în care mila, dacă nu harul lui Dumnezeu, circulă ca limfa într-un copac” (G. Bernanos, Monsieur Ouine, 1487), că harul divin este legat adesea în istoria salvifică de mediaţia umană. Orice contact cu care o persoană comunică propria viaţă interioară unei alteia este, în mod explicit sau nu, o mărturie cu privire la propria relaţie cu harul.

„Dacă Dumnezeu ar insufla o idee limpede despre solidaritatea care ne leagă unul de ceilalţi, în rău ca şi în bine, într-adevăr nu am mai putea trăi” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne,  1159). În acest text, pe care autorul l-a pus în gura abatelui de Ambricourt, apare convingerea sa că aici, în istoria fiinţei noastre umane, nu putem avea o ideea cu totul clar despre ceea ce se numeşte comuniune. Poate de aceea scriitorul a aprofundat propria cercetare literară în tema comuniunii sfinţilor. Va exista mereu o confuzie în a surprinde semnificaţia sa, cu toate acestea acţiunea şi întreaga viaţă a sfântului bernanosian va oferi mărturia sa cu privire la acest adevăr de credinţă creştină, aşa încât să nu fie negată de nimeni.

Comuniunea în har (I)

„Domnul nostru a binevoit să guste din triumf ca şi din celelalte, ca şi din moarte, el n-a refuzat nici una din bucuriile noastre, el n-a refuzat decât păcatul” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1193).

  

Dumnezeul creştin este Dumnezeul-Comuniune, pentru că este Dumnezeu-Trinitate. Isus este acela – ne aminteşte Bernanos făcând referinţă la Scriptură – care a împărtăşit cu noi întreaga condiţie umană, în afară de păcat. Disponibilitatea la împărtăşirea adevărată şi plenară este forma cea mai tangibilă a iubirii creştine. Nu se trăieşte de altfel credinţa creştină dacă nu se trăieşte comuniunea. Conform autorului nostru tocmai posibilitatea condividerii îl face uman pe om: „cei care nu mai au nimic de împărtăşit nu mai sunt fiinţe vii”. Este dimensiunea comuniunii trăite mereu mai intens, care face creatura totdeauna mai asemănătoare cu Creatorul său. Sfântul este de altfel cel care trăieşte comuniunea într-o intensitate cu totul aparte. Iar dacă infernul este „a nu mai iubi”, atunci adevărata fericire constă în a fi pentru alţii, în a iubi cu duhul lui Isus. „Căutaţi să înţelegeţi” este pentru Bernanos deja o formă semnificativă de iubire, care trăită până în adânc presupune împărtăşirea, semn concret al realităţii comuniunii sfinţilor, atât de prezentă în toate scrierile sale. Personajele bernanosiene nu există de fapt decât în comuniune cu un altul care este important pentru eliberarea lor de păcat (cf. G. Bernanos, La joie, 616). Parohul de ţară îi va spune celeilalte Chantal: „răspund de voi, (...) anima per anima” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1226). (Sursa: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos. Tesi di masterat. Roma 1994; trad. I. Chinez).

Ioan Paul II – Exortatie apostolica postsinodala – Christifideles laici

http://isichi.wordpress.com/2012/10/28/ioan-paul-ii-exortatie-apostolica-postsinodala-christifideles-laici/

Marilla Ness - Jesus my shepherd

Impactul Conciliului Vatican II asupra României de după "cortina de fier"

Conciliul Vatican II a dus la reluarea dialogului dintre România, aflată dincolo de „cortina de fier", și Biserica Catolică. Acest lucru îl dovedește un studiu istoric realizat în 2005 de Mons. Ieronim Iacob, Vicar episcopal de Dobrogea, publicat ulterior în revista de istorie ecleziastică „Pro Memoria" (nr. 5/2006), a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, și adus recent în atenția publicului larg cu ocazia aniversării a 50 de ani de la începerea lucrărilor Conciliului Vatican II. Deși ierarhia catolică din România nu a avut o contribuție teologică la lucrările Conciliul Vatican II – explică mons. Iacob - „participarea sa, secvențială și poate nereprezentativă, a purtat puterea politică de la București, inevitabil, la dialog cu Biserica Catolică și, într-un anumit sens, cu lumea liberă". După Conciliul Vatican II „strada va rămâne deschisă, deși parcursul, pentru mult timp, va rămâne dificil".

Deși Vaticanul a trimis invitații de participare la Conciliu pentru cinci episcopi români – 3 romano-catolici (Alba-Iulia, București, Iași) și 2 greco-catolici (care erau, unul cu domiciliu obligatoriu - mons. Iuliu Hossu, celalalt decedat – mons. Al. Russu) –, 2 decani, 2 canonici și un preot (din Oradea, Timișoara și Satu-Mare), la sesiunea a 3-a a lucrărilor au mers mons. Francisc Augustin de la Bucureşti și Cárol Pákocs – canonic de la Satu Mare. După ce au fost „pregătiți" de autoritățile de la București, cei doi prelați români au ajuns la Roma la jumătatea lunii octombrie 1964, unde l-au întâlnit pe mons. Agostino Casaroli, sub-secretar în dicasterul Afacerilor Ecleziastice Extraordinare, și ulterior pe Papa Paul al VI-lea. La ultima sesiune conciliară (de la sfârșitul anului 1965) au participat mons. Petru Pleşca, pro vicar al Arhidiecezei de Bucureşti și decanul Diecezei de Oradea, Pr. Ladislau Hosszu. „După 15 ani de silentium total și de ostilitate declarată, s-a creat un fir, subțire, de comunicare între cele două părți", remarcă autorul studiului.

XXX (B): O privire nouă asupra vieţii

Marcu 10,46-52: În acel timp, ⁴⁶ pe când Isus, împreună cu ucenicii săi, ieşea din Ierihon, înconjurat de o mare mulţime, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea pe marginea drumului. ⁴⁷ Auzind că trece Isus din Nazaret, a început să strige: "Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!" ⁴⁸ Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare: "Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!" ⁴⁹ Isus s-a oprit şi a zis: "Chemaţi-l". L-au chemat deci pe orb şi i-au spus: "Curaj! Ridică-te, te cheamă!" ⁵⁰ Orbul şi-a aruncat haina la o parte, a sărit în picioare şi a alergat la Isus. ⁵¹ Isus l-a întrebat: "Ce vrei să fac pentru tine?" Orbul i-a răspuns: "Rabbuni, fă-mă să văd!" ⁵² Isus i-a spus: "Mergi, credinţa ta te-a mântuit". Imediat omul şi-a recăpătat vederea şi l-a urmat pe Isus în drumul său.

Acesta este ultimul miracol al evangheliei după Marcu (dacă se exclude blestemarea smochinului, care de fapt este un gest complet atipic), şi aceasta îl face important. Primul miracol a fost eliberarea unui posedat de diavol în sinagoga din Cafarnaum (Mc 1,22-26), ultimul vindecarea unui orb la ieşirea din Ierihon. Nu sunt două gesturi la întâmplare, ci alese cu o anumită intenţie. Arată victoria lui Cristos asupra celor două forţe ostile pe care prezenţa lui Dumnezeu le întâlneşte în istoria oamenilor: prezenţa Celui Rău şi orbirea omului.

Episodul orbului Bartimeu este o povestire vioaie, ca de fapt multe altele din a doua evanghelie. Marcu este un povestitor care are gustul povestirii. Tema episodului este urmarea lui Cristos, dar ucenicii par că dispar. Protagoniştii sunt Isus şi orbul. Iar cititorul este invitat să facă o confruntare între ucenici şi orb. Ucenicii – aşa cum a apărut în episoadele relatate în duminicile precedente – par să fie stăpâniţi de perplexitate (10,26), de ezitare (10,32) şi de neînţelegere în faţa cererilor lui Isus (10,35). Bartimeu, în schimb „imediat ce şi dobândit vederea a început să-l urmeze pe Isus în drumul său”. Modelul de imitat pare deci să fie el, nu ucenicii.

Bucuria

Este şi un roman care se numeşte La joie (în rom. bucuria). Este, poate, mai mult decât alte texte bernanosiene, un roman plin de un tragism îmbrăcat în lumină – lumina harului[1]. Nu este vorba de fapt nici de lumină nici de bucurie conform unei logici materialiste, ci despre rodul misterios al celui mai de neînţeles paradox umano-divin, acela al Crucii lui Isus Cristos: „Este bucuria lui Dumnezeu, bucuria în sens absolut – de care fiecare dintre noi îşi face o ideea. Dar numai cei mari, cu adevărat cei mari au secretul de a o lăsa să apară, fără să-i dăuneze aproapelui. (...) Voi ceilalţi aţi trăit, aiţi suferit, l-aţi ofensat pe Dumnezeu, ce ştiu eu? Aveţi regetele voastre, remuşcările voastre, sunteţi ca militarii bătrâni cu cicatricele lor... Domnul nostru nu oboseşte să vă ierte; sângele Crucii curge asupra voastră” (Bernanos G., La joie, 670-671).

Bucuria, aceea pe care nimeni nu o poate s-o zgârie uşor, este secretul lui Chantal. Iar această bucurie este sinonim cu libertatea interioară, cu adevărata sărăcie evanghelică: este „viaţa nouă”, viaţa de adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, viaţa de înviaţi care radiază mereu pentru ceilalţi: „Atunci – îi răspundea copila, sfidându-l cu ochii săi liniştiţi – dacă răbdarea şi gingăşia nu pot nimic, ajunge bucuria, bucuria lui Dumnezeu de care suntem atât de însetaţi. Cine o primeşte este prea tentat să o reţină pentru sine, să o secătuiască de consolări pentru sine, în timp ce ea ar trebui, pe măsură ce îţi este dată, să iradieze din tine” (La joie, 603).

Rugăciunea

Realitate divino-umană, rugăciunea ocupă un loc important în experienţa personală a lui Bernanos şi opera sa dă mărturie despre aceasta: în special Journal d'un curé de campagne şi La joie sunt structurate pe rugăciune în diferitele sale forme şi pe rezonanţele pe care această experienţă le are în existenţa celui care o trăieşte[1]. Ceea ce este oferit nu este un ansamblu de reflecţii despre rugăciune, nici de concepte mai mult sau mai puţin sofisticate sau de învăţături preconfecţionate. Diferitele situaţii descrise de Bernanos sunt unificate de realitatea rugăciunii, totdeauna prezentată drept criteriu unic al adevărului. Scriitorul este convins că o cunoaştere pur raţională nu atinge niciodată inima realului şi că pentru a avea o intuiţie a adevărului în integritatea sa trebuie să se plece de dincolo de raţionalitate: aceasta poate avea loc în experienţa rugăciunii, când devenim disponibili să trăim în iubire şi din iubire faţă de Dumnezeu. Astfel rugăciunea devine moment concret al harului. În Journal d'un curé de campagne, parohul de Torcy îi arată abatelui din Ambricourt: „Când mi se întâmplă să am o idee – bineînţeles, o idee care ar putea sluji sufletelor, cât despre celelalte!... – încerc s-o aduc în faţa bunului Dumnezeu, o strecor îndată în rugăciunea mea. E uimitor cum îşi schimbă înfăţişarea. Nici n-o mai recunoşti, uneori...” (Bernanos G., Journal d'un curé de campagne, 1067). Şi astfel iubirea, alimentată de rugăciune, îi apare lui Bernanos ca unicul drum sigur de cunoaştere[2] şi izvorul oricărei comuniuni adevărate posibile, pentru că de rugăciune este legat darul pătrunderii în inima celuilalt şi deci de a-l vedea în adevărul său. De aceea „rugăciunea – mărturiseşte parohul de ţară în jurnalul său – în acel moment, îmi era absolut necesară cum este aerul pentru plămâni şi oxigenul pentru sânge” (Journal d'un curé de campagne, 1111). „M-am rugat bine, în dimineaţa aceasta, pentru parohia mea, pentru sărmana mea parohie – prima şi ultima mea parohie poate” scrie parohul de ţară, „nu fără un avânt de iubire” (ibidem, 1052).

Omul şi cunoaşterea de sine

În orizontul fără margini al întrebărilor umane se distinge o întrebare diferită de celelalte: întrebarea pe care omul şi-o pune despre sine însuşi, despre sensul existenţei sale. Este o întrebare cu totul aparte, căci este cea mai intimă şi cea mai legată de viaţa sa; este întrebarea care îl frământă în profundul fiinţei sale, îl interesează cel mai mult. În această întrebare omul este chemat să ia poziţie cu privire la sine însuşi: este o chemare adresată şi inteligenţei şi libertăţii sale, căci este chemat nu numai să se cunoască pe sine însuşi, dar şi să se realizeze în deciziile sale libere. Omul stă în faţa lui însuşi ca întrebare care îl cheamă să dea un răspuns. Şi-o pune pentru că ea i se impune şi interpelează libertatea sa. Nu este o întrebare pur teoretică, ci şi practică. „Cine sunt eu?” exprimă de fapt conţinutul experienţei sale concrete[1].

Niciodată în istoria sa omul nu a ştiut atâta despre sine însuşi cât ştie astăzi; dar această cantitate de informaţii se loveşte de nesiguranţa sa, căci cunoscându-se pe sine însuşi trăieşte şi simte interpelarea de a actualiza în mod liber posibilităţile sale. Omul nu a avut niciodată o mai mare putere asupra lumii şi asupra propriului destin, aşa cum descoperă că are în societatea contemporană, dar nici nu a fost vreodată supus atâtor „constrângeri”. Libertatea sa umană stă deasupra realităţii în care este pusă şi, cu toate acestea, această realitate este adesea simţită ca mai puternică; ea „constrânge” la rândul său libertatea omului. Astfel sunt marcate atât posibilităţile cât şi limitele sale.

Gândul zilei

Neputinţa sau blocajul nostru afectiv merge până

la refuzul „celuilalt”, la distanţarea de el,

pentru a nu-l „vedea”,

a nu-l „auzi” sau „asculta”,

sau a-l considera ca şi inexistent!

Această neputinţă „afectivă” şi „mentală”

(Dostoievski definea iadul ca neputinţă

a omului de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe semeni)

este însoţită uneori de o agresivitate „moralistă”

prin care credem că

ne putem apăra „identitatea” noastră precară,

constituită doar prin raportarea la o „lege” în sine

şi nu prin comuniunea reală cu o persoană

(Gh. Popa, în Studii Teologice, 26).

Il papa buono - La Grande Storia (în italiană)

Un om venit de departe

Fer. Ioan Paul al II-lea, papă

Papa Ioan Paul al II-lea

Karol Józef Wojtyła, ales papă la 16 octombrie 1978, s-a născut laWadowice, un oraş la 50 km de Cracovia, pe 18 mai 1920. Era al doilea dintre cei doi fii ai lui Karol Wojtyła şi Emiliei Kaczorowska, care a murit în 1929. Fratele său mai mare, Edmund, medic, a murit în 1932 iar tatăl său, subofiţer în armată, în 1941.

La nouă ani a primit prima sfântă Împărtăşanie şi la optsprezece ani sacramentul Mirului. După ce a terminat studiile la şcoala superioară Marcin Wadowita din Wadowice, în 1938 s-a înscris la Universitatea Jagellónica din Cracovia. Când forţele de ocupaţie naziste au închis Universitatea în 1939, tânărul Karol a muncit (1940-1944) într-o mină şi, apoi, în fabrica chimică Solvay pentru a-şi putea câştiga existenţa şi a evita deportarea în Germania.

Începând din 1942, simţind chemarea la Preoţie, a frecventat cursurile de formare din seminarul major clandestin din Cracovia, condus de arhiepiscopul de Cracovia, Cardinalul Adam Stefan Sapieha. În acest timp a fost unul dintre promotorii „Teatrului Rapsodic”, şi acesta clandestin.

Chinez Isidor – Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos – Tesi di masterat

http://isichi.wordpress.com/2012/10/22/chinez-isidor-il-peccato-nei-romanzi-di-georges-bernanos-tesi-di-masterat/

Sr. Marie Keyrouz - Touba

Sursa: http://www.keyrouz.com/

Cine eşti? (de Costache Ioanid)

— Cine eşti?... de unde vii?
pasăre trudită?
Din ce munţi, din ce pustii
te întorci rănită?

— Cine sunt?... de unde vin?
M-ai uitat, creştine?
Eu sunt cântecul senin,
scris cândva de tine...

Am zburat din mâna ta
peste munţi şi ape,
şi-unde-a fost o rană grea,
m-am lăsat aproape.

Dar nu şoimii m-au răpus,
nici pe vale spinii.
Penele de-argint mi-au smuls
fraţii, nu străinii...

— Dacă eşti cântarea mea,
pasăre zdrobită,
zboară sus, din stea în stea,
smulsă şi rănită!

Şi la Cel mai Sfânt din sfinţi
să te-opreşti o clipă.
Lacrimile Lui fierbinţi
să le simţi pe-aripă...
 
Costache Ioanid

XXIX (B): Condiţiile pentru a fi „mari”

Marcu 10,35-45: În acel timp, ³⁵ Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de Isus şi i-au spus: "Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte". ³⁶ El le-a zis: "Ce aţi vrea să fac pentru voi?" ³⁷ Ei i-au răspuns: "Dispune ca noi să stăm unul la dreapta ta şi altul la stânga ta, atunci când vei veni în mărire". ³⁸ Isus le-a zis: "Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?" ³⁹ Ei i-au răspuns: "Putem!" Isus le-a zis: "Paharul pe care îl voi bea eu îl veţi bea şi voi şi botezul pe care îl voi primi eu îl veţi primi şi voi, ⁴⁰ dar eu nu pot dispune ca cineva să şadă la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite". ⁴¹ Ceilalţi zece au auzit şi au fost cuprinşi de indignare din cauza lui Iacob şi Ioan. ⁴² Isus i-a chemat şi le-a spus: "Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mari îşi fac simţită puterea. ⁴³ Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; ⁴⁴ cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor. ⁴⁵ Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi".

Fragmentul evanghelic din această duminică (Mc 10,35-45) nu abordează o temă nouă. Reia cuvintele pe care le-a spus Isus („Cine vrea să fie mare să se facă slujitorul tuturor”; cf. Mc 9,35), pe care însă ucenicii continuă să nu le înţeleagă, aşa cum apare din cererea lor („Vrem să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta”). Dacă nu este două tema, este nouă însă insistenţa cu care este reluată.

Pentru a-i face pe ucenici să înţeleagă gândul său, Isus se foloseşte de două asemănări: una negativă şi una pozitivă. Nu exercitaţi autoritatea voastră aşa cum fac principii acestei lume (aceasta este asemănarea negativă): dacă vă daţi seama că atitudinea voastră seamănă cu a lor, gândiţi-vă. Comportaţi-vă în schimb ca „Fiul Omului” (iată asemănarea pozitivă) care nu a venit să fie servit, dar ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”. Acesta este punctul de forţă al întregii învăţături: o frază care merge mult dincolo de simpla exercitare a autorităţii.

Papa Benedict al XVI-lea - Despre Anul Credinţei

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să fac introducerea la noul ciclu de cateheze, care se dezvoltă de-a lungul întregului An al Credinţei abia început şi care întrerupe - pentru această perioadă - ciclul dedicat şcolii rugăciunii. Cu Scrisoarea apostolică Porta fidei am convocat acest An special, tocmai pentru ca Biserica să reînnoiască entuziasmul de a crede în Isus Cristos, unic mântuitor al lumii, să reînsufleţească bucuria de a merge pe calea pe care ne-a indicat-o şi să mărturisească în mod concret forţa transformatoare a credinţei.

Comemorarea celor cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican este o ocazie importantă pentru a ne întoarce la Dumnezeu, pentru a aprofunda şi a trăi cu mai mare curaj propria credinţă, pentru a întări apartenenţa la Biserică, "maestră de umanitate", care, prin vestirea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor şi operele de caritate ne conduce să-l întâlnim şi să-l cunoaştem pe Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Nu este vorba despre întâlnirea cu o idee sau cu un proiect de viaţă, ci cu o Persoană vie care ne transformă în profunzime pe noi înşine, revelându-ne adevărata noastră identitate de fii ai lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Cristos reînnoieşte raporturile noastre umane, orientându-le, din zi în zi, la mai mare solidaritate şi fraternitate, în logica iubirii. A avea credinţă în Domnul nu este un fapt care interesează numai inteligenţa noastră, zona ştiinţei intelectuale, ci este o schimbare care implică viaţa, pe noi înşine în întregime: sentiment, inimă, inteligenţă, voinţă, corporeitate, emoţii, relaţii umane. Cu credinţa se schimbă cu adevărat totul în noi şi pentru noi şi se revelează cu claritate destinul nostru viitor, adevărul vocaţiei noastre în cadrul istoriei, sensul vieţii, gustul de a fi pelerini spre Patria cerească.

Edith Stein - Fiinţă finită şi fiinţă eternă

Edith Stein - Sf. Tereza Benedicta a Crucii

Pe 14 octombrie 2011, la Colegiul Noua Europă din Bucureşti, a avut loc prezentarea celei mai importante cărţi de filozofie a lui Edith Stein, Fiinţă finită şi fiinţă eternă, tradusă în româneşte de Paul-Gabriel Sandu şi publicată de curînd la Editura Carmelitană. Prezentarea cărţii a fost urmată de un simpozion aniversar de filozofie dedicat acestei lucrări, cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la naşterea autoarei (12 octombrie 1891). La prezentarea cărţii au luat cuvîntul Andrei Pleşu, Pr. Marco Paolinelli, Pr. Luca Bulgarini, Lucia Toader, Paul-Gabriel Sandu şi Tereza-Brînduşa Palade.

Simpozionul a fost alcătuit din două sesiuni. În cadrul primei sesiuni, axate asupra întîlnirii dintre filozofie şi teologie în fenomenologia neoscolastică a lui Edith Stein, au susţinut comunicări Pr. Marco Paolinelli de la Universitatea catolică Sacro Cuore din Milano, Tereza-Brînduşa Palade de la SNSPA, Bucureşti, Pr. Tănase Nichifor de la Universitatea „Eftimie Murgu“ din Reşiţa şi Daniela Maci de la Universitatea din Oradea. Sesiunea a doua a fost dedicată analizei dialogului dintre Stein şi Heidegger şi influenţei lui Duns Scotus asupra gîndirii steiniene. În cadrul acestei sesiuni, au vorbit Mihai Maci de la Universitatea din Oradea, Paul-Gabriel Sandu de la Universitatea Bucureşti şi Adrian Niţă de la Universitatea din Craiova.

Vă prezentăm, în continuare, o recenzie la lucrarea Fiinţă finită şi fiinţă eternă, realizată de Tereza-Brînduşa Palade, autoare a primelor două cărţi despre filozofia lui Edith Stein apărute în limba romană, care este şi colaboratoarea revistei Observator cultural.

Puţine cărţi de filozofie scrise în secolul al XX-lea şi-au asumat o încercare de a „urca“ înspre sensul fiinţei similară cu aceea din Fiinţă finită şi fiinţă eternă. Încercare de ascensiune către sensul fiinţei, cea mai importantă lucrare de filozofie a lui Edith Stein. Dacă sintagma „sensul fiinţei“ este adoptată de Stein de la Heidegger, presupoziţiile scolastice şi aristotelice ale autoarei o conduc la elaborarea unui studiu riguros de „fenomenologie metafizică“, prin care se intenţionează şi o reconciliere între filozofia modernă a lui Husserl din Cercetări logice şi metafizica Sf. Toma de Aquino. Acest studiu urmează astfel o direcţie radical diferită de aceea antimetafizică a lui Heidegger şi contestă presupoziţiile nihiliste ale acesteia.

Spiritul copilăriei

„Eu am pierdut copilăria, nu-aş putea să o recuceresc decât prin sfinţenie” (G. Bernanos, 1943).

Spiritul copilăriei  - mi se pare – este chiar ceea ce reflectă mai mult în lume sfinţenia, întrucât este strâns legată cu ea. „Biserica a primit de la bunul Dumnezeu misiunea – afirmă Bernanos – de a menţine în lume acest spirit de copilărie, această ingenuitate, această prospeţime” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1046). Sciitorul caută în memorie puritatea copilului care a fost[1], imaginea emblematică a existenţei sale. Se simte în opera sa nostalgia după copilărie. Toată viaţa sa este o angajare constantă să intre din nou în simplitatea şi în libertatea copilăriei. Însă el datorează această intuiţie sfintei Tereza din Lisieux – este spiritualitatea lucrurilor mici: „Lucrurile mici dau impresia de nimic, însă dăruiesc pacea. Sunt ca florile câmpului, vezi. Credem că nu au parfum şi toate împreună îmbălsămează aerul. Rugăciunea lucrurilor mici este inocentă. În orice lucru mic este un înger. (...) Lumea este plină de îngeri” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1192) – şi touturor sfinţilor care au trăit în duhul copilăriei: sfântul Francisc din Assisi (în care spiritul copilăriei se identifcă cu duhul sărăciei), sfânta Ioan d'Arc[2], parohul de Ars – „bătrânul copil sublim”[3] este o prezenţă cu totul semnificativă în spiritualitatea lui Bernanos – şi mai ales Fecioara, copila Maria, „copiliţa minunată”, „copila regină a Îngerilor” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1192), căci „privirea Fecioarei este singura privire cu adevărat copilărească, singura privire adevărată de copil care s-a îndreptat vreodată spre nefericirea noastră şi spre ruşinea noastră” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1194).

Gândul zilei

„A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă
a găsi putinţa de a fi fericit până
şi în cele mai cumplite nenorociri”
(Mons. Vladimir Ghika, 1873-1954).

Duhul Sfânt în opera lui Luca (de A. George)

http://isichi.wordpress.com/2012/10/16/duhul-sfant-in-opera-lui-luca-de-a-george/

Ascultarea de Dumnezeu

Traian Dorz

Nu este o stare mai după voia lui Dumnezeu decât starea unei sincere, a unei smerite şi evlavioase ascultări, în care credinciosul este una cu Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt este una cu el. Domnul Isus, prin jertfa sa de pe cruce, ne-a dat tuturor dreptul şi puterea să devenim astfel. Numai noi să avem dorinţa şi voinţa să devenim.

Îndată ce se săvârşeşte ascultarea noastră deplină de Dumnezeu, se săvârşeşte şi ascultarea lui de noi (2Cor 10, 6). Atunci nu este har de la el care să ne mai fie oprit nouă, nici jertfă mai plăcută lui Dumnezeu decât ascultarea din care-I le aducem noi toate lui.

Când avem o deplină ascultare de Dumnezeu, atunci cu fiecare nouă pornire bună din noi îi aducem lui Dumnezeu o jertfă întreagă, iar ascultarea iubitoare şi smerită le dă tuturor acestor fapte un gust dulce şi o formă frumoasă. Când inima credincioasă are într-adevăr harul ascultării în ea, tot ce va face din această ascultare va fi plin de fragezime şi de curăţie.

IPS Ioan Robu: „Poarta credinței, un far și o forță ca să putem ajunge la mântuire”

IPS Ioan Robu

Anul Credinței, decretat de Papa Benedict al XVI-lea cu scrisoarea apostolică Porta fidei (Poarta credinței) a fost deschis în Arhidieceza Romano-Catolică de București prin celebrarea solemnă a Sfintei Liturghii în Catedrala Sf. Iosif din București, sâmbătă, 13 octombrie 2012. În cadrul omiliei, IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, a vorbit despre conștiința eclezială, despre reînnoirea interioară prin rugăciune, despre necesitatea aprofundării învățăturii Bisericii.

„Prin poarta credinței se trece spre mântuire, nu spre altceva. De aceea, Biserica dă importanță acestui An al Credinței, ca să știm de unde venim și încotro mergem", a spus Înalt Preasfințitul Ioan, asemuind credința cu un far și o forță care ne ajută să ajungem la mântuire. Amintind ritualul stropirii cu apă sfințită, de la începutul Sfintei Liturghii, Arhiepiscopul a explicat că pentru a trece prin poarta credinței trebuie să ne reînnoim, să schimbăm ceva în viața noastră: „Multe se depun peste viața noastră personală și peste viața noastră comunitară, bisericească. (...) Iată, în Anul Sfânt încercăm din nou să dăm la o parte păcatul de pe ochii noștri și să vedem scopul pentru care Dumnezeu ne-a creat: ca să ajungem la mântuire".

Faţa lui Cristos - O recitire a documentelor Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican



Conciliul al II-lea din Vatican

 Istoricul Conciliului din Trento, Hubert Jedin, a scris că un conciliu începe să fie înţeles şi realizat mai bine numai după circa cincizeci de ani de la celebrarea sa. De fapt, după ce s-au depăşit neînţelegerile din primii ani, după ce s-au sedimentat rezultatele, după ce s-au înţeles în mod mai bun afirmaţiile, după ce s-au găsit parcursurile care au contribuit la obţinerea unei anumite gândiri exprimate după aceea în documente, devine mai obiectivă confruntarea cu o documentaţie destinată să caracterizeze drumul Bisericii.

A revizita astăzi Conciliul al II-lea din Vatican, într-o perioade de viaţă a Bisericii şi a societăţii pe care Părinţii conciliari nu putea s-o imagineze, înseamnă a face o operaţiune în numele unei comemorări cu efect de perspectivă. Înseamnă a fi o memorie, înainte de toate. A reveni asupra rezultatelor celui de-al XXI-lea eveniment conciliar al Bisericii catolice este fără îndoială o confruntare cu o proiectare care se întinde pe multiple orizonturi, ca acelea oferite de cele şaisprezece documente conciliare ale lui Vatican II. Însă o memorie este sterilă şi inutilă dacă nu are efect de perspectivă. Pentru aceasta, întoarcerea asupra ideilor conciliare trebuie să constituie o invitaţie de a merge mai departe, pentru a traduce şi a actualiza în mod operativ ceea ce a fost schiţat la timpul său.

 În contextul celebrărilor de 50 de ani ai Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican vor apare multe întâlniri pentru a aprofunda ceea ce Biserica a trăit şi mai ales trăieşte în lumina evenimentului lui Vatican II. În această linie, şi această conferinţă îşi are spaţiul pentru a verifica un aspect ulterior al Feţei lui Cristos care apare din documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Activitate dificilă, pentru că fiecare document trebuie luat în sine, dar şi în raport cu celelalte. Şi totuşi este o activitate care se poate rezolva în perspective de interes însemnat pentru a continua să se perceapă aspecte mereu noi în depositum al tradiţiei ecleziale.

 Apoi, astăzi cu ocazia celor 50 de ani, această bogăţie conciliară revine de actualitate mai mult ca oricând fie datorită circumstanţei aniversării şi fie mai ales datorită aspectelor de noutate care pot să se evidenţieze din citirea reînnoite a documentelor conciliare.

O problemă este aceea a metodei pentru a dobândi o linie de lectură. Putea să fie uşor a percepe numărul de apariţii ale termenului Christus sau vultus, dar am fi realizat un rezultat mai puţin folositor. Mai interesant – chiar dacă mai angajant – este de a percepe trăsăturile feţei lui Cristos pornind de la conţinuturile specifice ale diferitelor documente.

Sunt trei categorii de documente pe care Conciliul ni le-a dăruit: Constituţii, Decrete şi Declaraţii. Între ele se stabileşte desigur un raport de interes comun; pentru aceasta, examinarea unui text implic direct sau indirect celelalte. În această linie se vor examina Constituţiile conciliare, apoi Decretele şi după aceea Declaraţiile. O concluzie generală va permite demararea unei perspective de sinteză.

1. O Biserică ce în Cuvântul lui Dumnezeu celebrează sacramentele pentru viaţa lumii

Titlul singur constituie un program de lectură şi de aprofundare a celor patru constituţii conciliare pentru a percepe Faţa lui Cristos care se reflectă şi este făcută vizibilă în Biserică atunci când în ea se proclamă Sfintele Scripturi şi se celebrează tainele divine. Însă toate acestea finalizate mereu spre o viaţă în Cristos care nu poate decât să fie reflexie a unei Feţe!

Ce este Anul Credinţei

După 50 de ani, din nou procesiune cu lumânări

Ieri seară, (11 octombrie 2012) la 9AM, Papa Benedict al XVI-lea a apărut la fereastra biroului său de deasupra Pieţii San Pietro pentru a-i saluta pe participanţii la procesiunea cu lumânări organizată de Acţiunea Catolică Italiană (ACI) şi de Dieceza de Roma pentru a marca deschiderea Anului Credinţei şi a 50-a aniversare a începerii Conciliului Vatican II. Procesiunea, care a pornit de la Castelul Sant’Angelo la 7.30PM, face parte dintr-o iniţiativă mai largă intitulată “Biserica frumoasă a Conciliului”, organizată de ACI şi Dieceza de Roma.

“Bună seara tuturor şi vă mulţumesc că sunteţi aici”, a început Sfântul Părinte. “În această zi, acum 50 de ani, eram în această piaţă privind spre această fereastră de unde Bunul Papă, Fericitul Ioan al XXIII-lea, apărea şi ni se adresa cu cuvinte memorabile, cuvinte pline de poezie şi de bunătate, cuvinte venite din inimă. Eram fericiţi, plini de entuziasm. Marele Conciliu Ecumenic începuse şi eram siguri că primăvara Bisericii era iminentă; noi Rusalii cu o nouă şi puternică prezenţă a harului eliberator al Evangheliei.” Papa a continuat: “Şi astăzi suntem fericiţi. Avem bucurie în inimile noastre dar, aş spune, este probabil o bucurie mai sobră şi mai umilă. În aceşti cincizeci de ani am învăţat şi am experimentat modul în care păcatul original există şi se traduce, din nou şi din nou, în păcatele individuale, care devin şi structuri ale păcatului. Am văzut cum seminţele sunt de asemenea mereu prezente în pământul Domnului. Am văzut cum plasa lui Petru este plină şi de peşti răi. Am văzut cum fragilitatea umană este şi ea prezentă în Biserică, cum barca Bisericii navighează şi împotriva vântului şi este ameninţată de furtuni; iar uneori ne-am gândit că Domnul doarme şi a uitat de noi.”

“Acestea fac parte din experienţa ultimilor 50 de ani. Dar am avut şi o nouă experienţă a prezenţei Domnului, a bunătăţii şi puterii Sale. Focul Duhului Sfânt, focul lui Cristos, nu consumă şi nu distruge; este un foc tăcut, o flacără mică de bunătate şi de adevăr care transformă, dând lumină şi căldură. Am văzut că Domnul nu uită de noi. Chiar şi astăzi, în modul Său umil, Domnul este prezent şi aduce căldură inimilor, ne arată viaţa, creează carisme de bunătate şi caritate ce luminează lumea şi dau garanţia bunătăţii lui Dumnezeu. Da, Cristos este viu şi este cu noi astăzi. Şi astăzi putem fi fericiţi pentru că bunătatea Sa nu moare, rămâne mereu puternică chiar şi azi! În încheiere mă fac ecou al cuvintelor de neuitat ale Papei Ioan: ‘Mergeţi la casele voastre, daţi un sărut copiilor voştri şi spuneţi-le că este de la Papa’. În acest An, din adâncul inimii mele vă acord binecuvântarea mea: ‘Binecuvântat să fie numele Domnului’”. (Sursa: Catholica.ro).

XXVIII (B)

Înţ 7,7-11: ⁷ Lui Dumnezeu m-am rugat şi mi s-a dat pricepere; l-am implorat şi Duhul înţelepciunii s-a coborât asupra mea. ⁸ Am ţinut la înţelepciune mai mult decât la tronuri şi sceptre, în comparaţie cu ea, bogăţiile le-am socotit de nimic. ⁹ N-am pus alături de ea nici pietrele cele mai scumpe, fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip, iar argintul mi se pare noroi înaintea ei. ¹⁰ Am preţuit înţelepciunea mai mult decât sănătatea şi frumuseţea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată. ¹¹ Împreună cu ea mi-au venit bunurile şi prin mâinile ei bogăţii nenumărate.

Lectura I (Inţ 7,7-11). Cartea Înţelepciunii oferă conţinuturi şi mesaje apropiate celor din NT. Cristos şi apostolii le aprofundau şi le specificau după aceea. Înţelepciunea, prezentată de fragmentul de astăzi ca o piatră de o valoare inestimabilă, se va manifesta la plinirea timpurilor, ca persoană divină, care se face trup pentru a salva omenirea. Ea va deveni şi darul prin excelenţă al Duhului Sfânt, care ne oferă posibilitatea de a primi planul de mântuire al lui Dumnezeu, şi de a-l face eficace la nivel individual şi universal.

Autorul cărţii afirmă că posedă şi se foloseşte de înţelepciune, pentru că l-a rugat îndelung pe Dumnezeu ca să i-o dea. Noi, poate, nu ne ocupăm prea mult să cerem lui Dumnezeu, în rugăciune, darul înţelepciunii, pentru că o identificăm simplu cu înţelepciunea umană, pe care putem să o dobândim cu un efort de angajare personală. Şi totuşi este adevărat că înţelepciunea ne-a fost dată de Duhul Sfânt la botez, şi mai ales, la mir; însă dezvoltarea ei este rodul angajării noastre dar şi a harului divin, care poate fi implorat cu credinţă şi cu insistenţă. Să nu ne limităm să-i cerem lui Dumnezeu acele bunuri materiale, care vor deveni inutile cu trecerea timpului; să-i cerem mai curând darul înţelepciunii, care ne va însoţit în toată veşnicia, şi ne va îngădui să folosim şi să gustăm în mod just şi bunurile pământeşti.

Ev 4,12-13: ¹² Fraţilor, cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri; el pătrunde până în adâncul sufletului, până la încheieturile şi măduva oaselor, judecă sentimentele şi gândurile inimii. ¹³ Nici o creatură nu se poate ascunde de el, ci toate rămân goale în ochii lui, urmărite de privirea Aceluia, în faţa căruia vom da cont de toate.

Lectura a II-a (Ev 4,12-13). În comunitatea creştină de la început era deja prezent riscul de a asculta cuvântului lui Dumnezeu ca pe o simplă cronică de fapte edificatoare ale trecutului. Autorul scrisorii face apel cu forţă la credincioşi: cuvântul lui Dumnezeu este realitate care te răstoarnă, care tinde să schimbe radical viaţa celui care îl vesteşte şi a celui care îl primeşte.

Un călugăr tânăr spăla salata pentru masa simplă de la mănăstire. Se apropie de el un confrate vârstnic şi îl întreabă la ureche: „Ce îţi aminteşti din cuvântul lui Dumnezeu meditat în această dimineaţă?” Cel întrebat răspunde că, în acel moment, nu-şi aminteşte nimic. Bătrânul îi atrage atenţia că, dacă lucrurile stau aşa, el a meditat în zadar. Tânărul, cu surâsul pe buze, i-a replicat că nu este de acord şi îi spune de ce: „Vezi – adăugă el – apa care a spălat salata s-a scurs şi nu mai poate să se întoarcă; însă salata a rămas curată. La fel este sufletul purificat de cuvântul lui Dumnezeu”.

Credem în eficacitatea sacramentală a Cuvântului; pe cât posibil, însă, să căutăm şi să ni-l amintim, să-l medităm, să-l actualizăm şi să ne rugăm tot timpul care trece de la ascultarea sa şi ce urmează după.

Marcu 10,17-30: În acel timp, ¹⁷ pe când Isus era gata să plece la drum, a alergat la el un om, a căzut în genunchi înaintea lui şi l-a întrebat: "Învăţătorule bun, ce trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?" ¹⁸ Isus i-a răspuns: "Pentru ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât unul singur: Dumnezeu! ¹⁹ Cunoşti poruncile: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, să nu înşeli pe nimeni, cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta!" ²⁰ El i-a răspuns: "Învăţătorule, toate aceste porunci le-am păzit din tinereţe". ²¹ Atunci Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit şi i-a spus: "Un singur lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă!" ²² Dar la auzul acestor cuvinte, el s-a întristat şi a plecat mâhnit, căci avea multe bogăţii. ²³ Isus s-a uitat împrejur şi a zis ucenicilor săi: "Cât de greu va fi pentru cei care au bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!" ²⁴ Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele lui. Dar Isus a luat cuvântul din nou şi le-a zis: "Copiii mei, cât de greu se intră în împărăţia lui Dumnezeu! ²⁵ Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu". ²⁶ Ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: "Atunci cine se mai poate mântui?" ²⁷ Isus s-a uitat la ei şi le-a răspuns: "Lucrul acesta este cu neputinţă pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu. Căci pentru Dumnezeu toate sunt cu putinţă".

Evanghelia (Mc 10,17-30). Evanghelistul Marcu vorbeşte comunităţii cu claritate despre cum trebuie să se comporte faţă de proprietate, bogăţie şi sărăcie. În acest scop, evanghelistul culege câteva episoade: întâlnirea lui Isus cu tânărul bogat şi dialogul cu ucenicii privind obstacolul pe care îl reprezintă bogăţiile pentru împărăţia cerurilor; răspunsul Domnului la întrebarea lui Petru, privind recompensa rezervată celor care l-au urmat pe Cristos, după ce au lăsat tot ceea ce aveau.

Problema sărăciei evanghelice face să apară întrebări neliniştitoare în fiecare credincios autentic; de exemplu: este permis a pune deoparte un capital pentru viitor? Cât de mare poate fi? Cât trebuie dat săracilor pentru a fi liniştiţi în conştiinţă? Isus, ca de obicei, nu dă reţete detaliate; preferă să dea principii solide, din care fiecare poate lua punctul de plecare ca să se comporte după generozitatea sa. În orice caz, fragmentul evanghelic ne poartă la o reflecţie profundă. Dacă un tânăr, care a respectat dintotdeauna poruncile, din cauza bogăţiei nu este în stare să-l urmeze pe Cristos, ce se va întâmpla cu noi, încă mai bogaţi decât el, pentru că suntem ataşaţi şi de o mulţime de patimi şi păcate? Pentru a ajunge la mântuire, atunci, este bine ca să ne punem în siguranţă, să urmăm exemplul apostolilor, să avem o generozitate cât mai mare, să renunţăm la atâtea fleacuri care ne îngreunează drumul. Isus îi asigură pe ucenici şi pe cei care îi imitează cu generozitate, de o fericire mare pe pământ şi de posedarea împărăţiei lui Dumnezeu. (Sursa: Nardo Masetti; trad. pr. Isidor Chinez).

Păcatul

http://isichi.wordpress.com/2012/10/12/pacatul-lege-constiinta-pacat-iv/

Cincizeci de ani de la Conciliu

"Clarificarea termenilor dezbaterii despre interpretarea Conciliului": inaugurând în această după-amiază la Universitatea Pontificală Laterană prima dintre întâlnirile de "Recitirea Conciliului: Istorici şi teologi în confruntare", rectorul Ateneului, mons. Enrico dal Covolo, a explicat motivele iniţiativei. Şase conferinţe promovate de Universitatea Laterană şi de Institut français - Centre Saint Louis (1 martie - 17 mai 2012) ca pregătire pentru întâlnirea internaţională pe care Comitetul Pontifical de Ştiinţe Istorice o va promova, tot la Roma, între 3-6 octombrie 2012 în colaborare cu Universitatea Laterană cu ocazia aniversării a 50 de ani a Conciliului al II-lea din Vatican. În centrul celor şase întâlniri sunt cele patru Constituţii, Decretul despre ecumenism şi Declaraţia despre libertatea religioasă.

Reformă în continuitate. În interpretarea adunării istorice, afirmă mons. Dal Covolo, există "două poziţii hermeneutice foarte distincte; şi în mare parte contrapuse între". Amintind de două "intervenţii autoritare" ale lui Benedict al XVI-lea, rectorul citează hermeneutica discontinuităţii şi a rupturii", care "a provocat încurcătură", şi aşa-numita ""hermeneutică a reformei", a reînnoirii în continuitate", dar este nevoie de o cercetare ulterioară "răbdătoare şi sistematică" în diferitele arhive istorice ale Conciliului. Întâlnirea din octombrie va demara această cercetare: o a doua întâlnire pe la sfârşitul anului 2015, la aniversarea a 50 de ani a încheierii lucrărilor conciliare, va ilustra concluziile.

Istoria Conciliului al II-lea din Vatican

La 25 ianuarie, Papa Ioan al XXIII-lea, după o liturghie pontificală solemnă în Bazilica Sfântul Paul, a comunicat cardinalilor proiectul de a convoca un nou Conciliu.

Uimirea a fost mare, deoarece Ioan al XXIII-lea fusese ales papă abia la 28 octombrie anul precedent. Apoi s-a aflat că deja predecesorul său, Pius al XII-lea, avusese această idee şi, în cel mai mare secret, începuse lucrările pregătitoare. Dar după aceea s-a gândit că timpurile încă nu erau mature.

Ioan al XXIII-lea a început pregătirile în luna mai anul următor, constituind Comisia Pontificală Antepregătitoare. L-a numit pe monseniorul Pericle Felici secretar al acestei comisii.

În iunie 1960, cu motu proprio Superno Dei a instituit cele unsprezece Comisii pregătitoare: teologie, episcopi şi conducerea diecezelor, disciplina clerului şi a poporului creştin, călugări, sacramente, liturgie, seminarii, Biserici orientale, misiuni, laici.

În sfârşit, la 11 octombrie 1962 a fost deschis în mod oficial noul Conciliu. Papa a ales această dată pentru că atunci, în ziua aceea, se celebra sărbătoarea Mariei, Theothokos, Născătoare de Dumnezeu. În felul acesta a manifestat intenţia de a pune desfăşurarea Conciliului sub ocrotirea Mariei.

Pregătind Decretul Conciliului Vatican II despre activitatea misionară a Bisericii

Papa Benedict al XVI-lea

Papa Benedict al XVI-lea îşi aminteşte de zilele frumoase pe care le-a petrecut în zona rurală a Italiei împreună cu Episcopul Fulton Sheen şi alţii în 1965, pregătind Decretul Conciliului Vatican II despre activitatea misionară a Bisericii. “Sunt foarte recunoscător pentru ocazia de a vizita din nou această casă din Nemi, după 47 de ani. Am amintiri dragi de aici, poate cele mai de neuitat din întreg Conciliul”, a spus el înaintea Capitlului General al Misionarilor Cuvântului Divin, reunit în data de 9 iulie 2012 la Centrul Ad Gentes, având vedere asupra Lacului Nemi. Vorbind liber, Papa a amintit că a primit “un foarte mare dar” atunci când a fost invitat să se alăture grupului pregătitor în perioada 29 martie – 3 aprilie 1965, în ciuda faptului că era “un foarte tânăr teolog fără mare importanţă”.

Ep. Joseph Ratzinger

Pe atunci Joseph Ratzinger avea 37 de ani. Ca tânăr preot şi profesor, participa la Conciliul Vatican II în calitate de principal consilier teologic sau “peritus” pentru Cardinalul Joseph Frings de Koln. Departe de zgomotul Romei, a spus Pontiful, a fost frumos să fie “înconjurat de această verdeaţă, respirând natura, acest aer curat”, precum şi “în compania multor mari teologi” cărora li s-a încredinţat “importanta şi frumoasa sarcină” de a pregăti Decretul Conciliului despre misiune. “Era acolo Episcopul Fulton Sheen, care ne fascina seara cu discuţiile lui”, a spus, amintindu-i pe câţiva dintre cei prezenţi în timpul acelei săptămâni care a fost, pentru el, “o îmbogăţire spirituală, un mare dar”.