Este şi un roman care se numeşte La joie (în rom. bucuria). Este, poate, mai mult decât alte texte bernanosiene, un roman plin de un tragism îmbrăcat în lumină – lumina harului[1]. Nu este vorba de fapt nici de lumină nici de bucurie conform unei logici materialiste, ci despre rodul misterios al celui mai de neînţeles paradox umano-divin, acela al Crucii lui Isus Cristos: „Este bucuria lui Dumnezeu, bucuria în sens absolut – de care fiecare dintre noi îşi face o ideea. Dar numai cei mari, cu adevărat cei mari au secretul de a o lăsa să apară, fără să-i dăuneze aproapelui. (...) Voi ceilalţi aţi trăit, aiţi suferit, l-aţi ofensat pe Dumnezeu, ce ştiu eu? Aveţi regetele voastre, remuşcările voastre, sunteţi ca militarii bătrâni cu cicatricele lor... Domnul nostru nu oboseşte să vă ierte; sângele Crucii curge asupra voastră” (Bernanos G., La joie, 670-671).
Bucuria, aceea pe care nimeni nu o poate s-o zgârie uşor, este secretul lui Chantal. Iar această bucurie este sinonim cu libertatea interioară, cu adevărata sărăcie evanghelică: este „viaţa nouă”, viaţa de adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, viaţa de înviaţi care radiază mereu pentru ceilalţi: „Atunci – îi răspundea copila, sfidându-l cu ochii săi liniştiţi – dacă răbdarea şi gingăşia nu pot nimic, ajunge bucuria, bucuria lui Dumnezeu de care suntem atât de însetaţi. Cine o primeşte este prea tentat să o reţină pentru sine, să o secătuiască de consolări pentru sine, în timp ce ea ar trebui, pe măsură ce îţi este dată, să iradieze din tine” (La joie, 603).
Această bucurie, adesea ca sentiment dar şi mai mult decât sentiment, aparţine ordinii supranaturale. „Abatele Donissan cunoştea bucuria. Nu aceea ascunsă, instabilă, acum risipită şi acum negată; dar o altă bucurie mai sigură, profundă, egală, perenă, ca să spunem aşa inexorabilă; asemănătoare dilatării dintr-o altă viaţă în viaţă” (Bernanos G., Sotto il sole di Satana, 141). „Şi, cu o certitudine absolută, abatele Donissan cunoscu că acea bucurie insesizabilă provine dintr-o prezenţă” (Sotto il sole di Satana, 145). „Sentimentul acelei prezenţe ascunse fu atât de viu, încât el întoarse capul, dintr-o dată, ca şi cum ar căuta privirea unui prieten. Şi totuşi, în tot focul bucuriei, rămâne o zgură, pe care extazul nu ajunge să o topească. (...) Dilatarea bucuriei a ajuns, după expresia minunată a apostolului, până la despărţirea sufletului de intelect. A merge mai departe, fără să mori, nu mai este posibil” (Sotto il sole di Satana, 146).
Această bucurie care izvorăşte din misterul lui Cristos rămâne mereu prezentă în lume. Tezaurul îl are Biserica: „Eu port bucuria – mărturiseşte parohul de ţară – v-aş da-o pe nimic, dacă mi-aţi cere-o. Biserica dispune de bucurie, de toată partea bucuriei rezervată acestei lumi triste” (Journal d'un curé de campagne, 1046). (Sursa: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos. Tesi di masterat. Roma 1994; trad. I. Chinez).
[1] „(...) ce-i mai rămânea ei aşadar? Nimic. Nici chiar rugăciunea sa, nici o singură bătaie a inimii sale. Acest gând o traversă dintr-o parte în alta, ea i-a simţit literalmente săgeata orbitoare. Nu era nimic din ea care să-i poată oferi acum lui Dumnezeu fără teamă, fără rezerve, sau fără ruşine. Perfecţiunea, excelenţa acestei depoieri, atotputernicia lui Dumnezeu asupra unei sărăcii atât de lamentabile, certitudinea de a depinde aproape în întregime de ceea ce au numit oamenii hazard, şi care nu este decât una dintre formele cele mai secrete ale milostivirii divine, toate acestea i-au apărut împreună ca s-o copleşească cu o tristeţe plină de iubire, în care strălucea dintr-o dată bucuria splendidă...” (La joie, 574).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu