În orizontul fără margini al întrebărilor umane se distinge o întrebare diferită de celelalte: întrebarea pe care omul şi-o pune despre sine însuşi, despre sensul existenţei sale. Este o întrebare cu totul aparte, căci este cea mai intimă şi cea mai legată de viaţa sa; este întrebarea care îl frământă în profundul fiinţei sale, îl interesează cel mai mult. În această întrebare omul este chemat să ia poziţie cu privire la sine însuşi: este o chemare adresată şi inteligenţei şi libertăţii sale, căci este chemat nu numai să se cunoască pe sine însuşi, dar şi să se realizeze în deciziile sale libere. Omul stă în faţa lui însuşi ca întrebare care îl cheamă să dea un răspuns. Şi-o pune pentru că ea i se impune şi interpelează libertatea sa. Nu este o întrebare pur teoretică, ci şi practică. „Cine sunt eu?” exprimă de fapt conţinutul experienţei sale concrete[1].Niciodată în istoria sa omul nu a ştiut atâta despre sine însuşi cât ştie astăzi; dar această cantitate de informaţii se loveşte de nesiguranţa sa, căci cunoscându-se pe sine însuşi trăieşte şi simte interpelarea de a actualiza în mod liber posibilităţile sale. Omul nu a avut niciodată o mai mare putere asupra lumii şi asupra propriului destin, aşa cum descoperă că are în societatea contemporană, dar nici nu a fost vreodată supus atâtor „constrângeri”. Libertatea sa umană stă deasupra realităţii în care este pusă şi, cu toate acestea, această realitate este adesea simţită ca mai puternică; ea „constrânge” la rândul său libertatea omului. Astfel sunt marcate atât posibilităţile cât şi limitele sale.
În acest context istorico-social în care trăieşte conştient de posibilităţile şi de limitele sale, în faţa chemării nu numai de a se cunoaşte dar şi de a se realiza pe sine însuşi, ce atitudine va trebui să ia omul pentru a nu renunţa la autenticitatea sa umană?
Blaise Pascal (1623-1662) este cel care a avut o mare influenţă asupra gândirii lui Bernanos, mai ales a antropologiei sale. Ne explică M. Estève că „o viziune comună despre lume îl apropie fără discuţie pe Pascal de Bernanos. Simţul păcatului originar, care-l face pe om să-şi piardă inocenţa primară. Mizeria omului fără Dumnezeu, «rege deposedat» de împărăţia sa, creatură «rătăcită» într-un univers adesea lipsit de har, dar chemat să descopere veritabila sa vocaţie în căutarea credinţei. Enigma omului explicată de creştinism. Simţul absolutului bazat exclusiv pe Dumnezeu (de unde însăşi voinţa de a demistifica domeniile şi valorile care pot fi considerate ca scopuri în sine: Statul, politica, adevărul, dreptatea etc.). Dar şi pentru unul şi pentru altul dintre cei doi scriitori, Dumnezeu nu poate fi redus la un concept, la un Dumnezeu «geometru», la un Dumnezeu al «filosofilor». Dumnezeul lui Pascal este o Persoană. [...] Bernanos l-a înţeles foarte bine, a ţinut «pariul» pascalian şi dincolo de această moarte aşa de temut, el a mizat pe veşnicie. În opera sa, dacă face aluzie la Pascal , o face gândindu-se la campionul valorilor veşnice”[2]. Concentrându-se asupra existenţei umane, trăite ca ceva inexplicabil din partea unei raţiuni „pur logice”, din cauza dramatismului său, pe Pascal îl interesează o ştiinţă care să lumineze sensul ultim al existenţei personale. În această perspectivă el contrapune cunoaşterea lucrurilor, adică acea cunoaştere ştiinţifică abstractă şi speculativă, cunoaşterii de sine, a destinului personal. Şi atrage atenţia că omul concret nu este ceva clar şi distinct, aşa cum îl vede Carteziu (pentru care res extensa şi res cogitans cuprind în totalitate fiinţa umană)[3], nu este epuizat de inteligenţa raţională, dar este mister pentru sine însuşi, este o realitate complexă, paradoxală întrucât în el există aspecte foarte contrastante: pe de o parte o dimensiune de măreţie, iar pe de altă parte una de mizerie. Această dimensiune paradoxală constituie o problemă pentru el şi face viaţa sa dramatică, însă măreţia omului este minunată întrucât el cunoaşte propria-i mizerie. „Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit. Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că, să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa. Sunt nişte nenorociri de mare senior, nenorociri de rege deposedat”[4].
Mizer este doar acela care-şi cunoaşte propria mizerie; şi tocmai această cunoaştere este măreţie. Cu alte cuvinte, măreţia omului constă în faptul că el îşi cunoaşte propriile limite şi suferă din cauza lor. Aceasta este mizeria sa, dar tot aici el este mare, ne repetă Pascal. „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul Univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care Universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care Universul îl are asupra lui, acest Univers nu-l cunoaşte. Astfel toată măreţia noastră stă în cugetare”[5].
Conceptul pe care acest fragment din Pascal îl exprimă este tocmai acesta: adevărata demnitate a omului stă în cunoaştere: el cunoaşte şi experimentează caducitatea şi fragilitatea sa. „El poate cunoaşte ceea ce este finit ca finit – ne explică W. Kasper – numai dacă îşi conturează un orizont infinit; înţelege ceea ce există ca atare numai anticipând fiinţa în absolut. Această anticipare, pe care o angajează implicit în toate actele sale de cunoaştere, îi permite să se distanţeze de diverse existenţe şi îi creează spaţiul pentru libertate, pentru decizie şi risc. Omul aşadar, este mai mare decât realitatea care îl înconjoară. El dispune de posibilităţi mai mari, şi acest posibil este spaţiul în care se actualizează libertatea sa. Pe de altă parte, însă, realitatea este mai largă decât omul. Acesta este deja situat în libertate. Nu poate să deducă simpla caracteristică de a fi realitate din propria existenţă. Uimirea care apare din constatarea că noi suntem ceva şi nu un nimic constituie experienţa originară a gândirii filozofice. Realitatea precede aşadar cu mult individul. În definitiv ea este un mister greu de urmărit. Iar în faţa realului omul cedează continuu. Este un faliment care atinge punctul culminant în moarte. Cadavrul nu este altceva decât o realitate lipsită de orice posibilitate. La sfârşit, aşadar, realitatea absoarbe din nou omul. Ea îl învăluie pe om, este mai amplă decât omul. De aici provine o intersectare dintre limită şi transcendenţă, libertate şi necesitate, realitate şi posibilitate, putere şi lipsă de putere, măreţie şi mizerie ale omului. Dacă aprofundăm mai bine această intersectare, vom vedea că această putere şi lipsă de putere a omului nu constituie în istorie două zone apropiate. Tocmai pentru că fiinţa umană, în forţa cunoaşterii şi voinţei sale, merge dincolo de tot ceea ce de fapt există, tocmai în această măreţie a sa el cunoaşte şi propria limită şi mizerie. Tocmai în transcendenţa sa el experimentează continuu şi imanenţa sa. Însă este valabil şi contrariul: chiar în mizeria sa el păstrează măreţie, pentru că se simte mizer şi suferă din această cauză. Însă nu ar putea să sufere din cauza acestei mizerii dacă nu ar avea cel puţin un presentiment al propriei măreţii şi nu ar fi într-un fel convins că lucrurile ar trebui şi ar putea să meargă cu totul altfel”[6].
Suferinţa este locul în care se întâlnesc măreţia şi mizeria, în care omul experimentează propria situaţie existenţială, că el este o problemă. „În definitiv – conchide W. Kasper – omul se simte o problemă deschisă, pentru care el nu are o soluţie. Trece peste toate spre un mister de nepătruns, ba chiar se cunoaşte pe sine însuşi ca mister. Omul experimentează propria transcendenţă ca imposibilitate constitutivă de integrare a propriei existenţe în istorie”[7].
(Sursa: Isidor Chinez, Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos, Sapientia, Iaşi, 57-60).
[1] Cf. J. Alfaro, Dal problema dell'uomo al problema di Dio, Queriniana, Brescia 1991, 10.
[2] M. Esteve, Le Christ, les symboles christiques, 124.
[3] Nu există două niveluri ale realităţii aşa cum susţinea raţionalismul contemporan lui Pascal (de exemplu Carteziu): nu există numai nivelul corporal, cel al lui res extensa, şi nivelul spiritual, cel al lui res cogitans. Mai există un al treilea nivel, separat de al doilea de un abis mai profund decât cel care îl desparte de primul: este nivelul carităţii, al harului, supranatural, cu care omul este asimilat Misterului Infinit al lui Dumnezeu. Doctrina pascaliană a celor trei ordini subliniază tocmai faptul că iubirea nu poate fi redusă doar la spirit sau la o etică pur naturală. Iubirea la care cheamă Cristos omul, este o datorie care transcende capacităţile şi limitele naturii şi, fără să le şteargă, dilată fiinţa umană până la „fără limite”(cf. „Pascal”, în http://www.culturanuova.net/filosofia/pascal.php) (consultat la 10.01.2008).
[4] B. Pascal, Pensées, Port-Royal, Paris 1670, trad. rom. Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, 134.
[5] B. Pascal, Cugetări, 135-136.
[6] W. Kasper, Jesus der Christus, Matthias-Grϋnewald-Verlag, Mainz 1974, trad. it. Gesù il Cristo, Queriniana, Brescia 19896, 69-70.
[7] W. Kasper, Gesù il Cristo, 70.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu