Realitate divino-umană, rugăciunea ocupă un loc important în experienţa personală a lui Bernanos şi opera sa dă mărturie despre aceasta: în special Journal d'un curé de campagne şi La joie sunt structurate pe rugăciune în diferitele sale forme şi pe rezonanţele pe care această experienţă le are în existenţa celui care o trăieşte[1]. Ceea ce este oferit nu este un ansamblu de reflecţii despre rugăciune, nici de concepte mai mult sau mai puţin sofisticate sau de învăţături preconfecţionate. Diferitele situaţii descrise de Bernanos sunt unificate de realitatea rugăciunii, totdeauna prezentată drept criteriu unic al adevărului. Scriitorul este convins că o cunoaştere pur raţională nu atinge niciodată inima realului şi că pentru a avea o intuiţie a adevărului în integritatea sa trebuie să se plece de dincolo de raţionalitate: aceasta poate avea loc în experienţa rugăciunii, când devenim disponibili să trăim în iubire şi din iubire faţă de Dumnezeu. Astfel rugăciunea devine moment concret al harului. În Journal d'un curé de campagne, parohul de Torcy îi arată abatelui din Ambricourt: „Când mi se întâmplă să am o idee – bineînţeles, o idee care ar putea sluji sufletelor, cât despre celelalte!... – încerc s-o aduc în faţa bunului Dumnezeu, o strecor îndată în rugăciunea mea. E uimitor cum îşi schimbă înfăţişarea. Nici n-o mai recunoşti, uneori...” (Bernanos G., Journal d'un curé de campagne, 1067). Şi astfel iubirea, alimentată de rugăciune, îi apare lui Bernanos ca unicul drum sigur de cunoaştere[2] şi izvorul oricărei comuniuni adevărate posibile, pentru că de rugăciune este legat darul pătrunderii în inima celuilalt şi deci de a-l vedea în adevărul său. De aceea „rugăciunea – mărturiseşte parohul de ţară în jurnalul său – în acel moment, îmi era absolut necesară cum este aerul pentru plămâni şi oxigenul pentru sânge” (Journal d'un curé de campagne, 1111). „M-am rugat bine, în dimineaţa aceasta, pentru parohia mea, pentru sărmana mea parohie – prima şi ultima mea parohie poate” scrie parohul de ţară, „nu fără un avânt de iubire” (ibidem, 1052).
Rugăciunea este în plus prezentată ca singura revoltă valabilă împotriva mâniei şi resemnării, împotriva judecăţii uşuratice şi interesate şi pline de răutate. „Niciodată rugăciunea sa – ne spune autorul despre rugăciunea lui Chantal de Clergerie – n-a fost aşa de dulce, unirea sa cu Dumnezeu atât de strânsă, ca după aceste rezistenţe zadarnice în care se exercitau fără să ştie toate puterile fiinţei sale. Ah! Rugăciunea care nu-i altceva decât un deznodământ inefabil, geamăt al naturii trasă afară din sine, epuizată de har” (Bernanos G., La joie, 564). Chantal trăieşte în contextul său o slujire tăcută şi fidelă de iubire faţă de toţi locuitorii casei şi ia asupra sa suferinţele şi slăbiciunile lor. Şi tocmai din „scrugerea sa în picături” în rugăciune primeşte puterea fidelităţii faţă de credinţa sa. Ea „aluneca în rugăciune ca într-un vis magic” care pentru ea era „o suspendare stranie a durerii şi a bucuriei sau dispariţia lentă a uneia şi a celeilalte într-un sentiment unic, de nedefinit, în care păreau să se înrădăcineze gingăşia, încrederea, o căutare neliniştită şi totuşi suavă şi altceva care se asemăna cu evlavia sublimă pe care a văzut-o strălucind de atâtea ori în ochii învăţătorului său” (La joie, 559). Atitudinea sa de rugăciune îl supără pe doctorul La Péerouse care „crezu că vede buzele sale mişcându-se. Ideea că s-ar ruga i-a devenit dintr-odată insuportatiblă” (La joie, 663): este aceeaşi reacţie ca şi a Satanei[3] căruia îi este frică de rugăciune pentru că dă putere omului[4].
Olivier, în Journal d'un curé de campagne, aseamănă faţa parohului de ţară cu un „liturghier foarte vechi sau mai curând cu figurile acelea şterse, scrijelite cu un ac de gravat pe soclul statuilor”; îi pare un chip marcat, „consumat de obişnuinţă, de preocuparea constantă de a se ruga” (cf. Journal d'un curé de campagne, 1216).
Nu este vorba de altfel doar de a recita rugăciuni. Pentru cel care „o dată pentru totdeauna a simţit prezenţa cutremurătoare a divinului în fiecare clipă a sărmanei sale vieţi” a se ruga înseamnă a face din orice „o conversaţie între sine şi Dumnezeu”, a fi în mod constant centrat pe el în aşa fel că „totul pleacă de la Dumnezeu şi totul se întoarce la el”. „Ce om al rugăciunii – se întreabă abatele de Ambricourt – totuşi, a mărturisit vreodată că rugăciunea l-a decepţionat?” (Journal d'un curé de campagne, 1112).
Iar o rugăciune autentică poate să fie făcută doar într-o inimă săracă, simplă, spaţiu unic în care poate Dumnezeu să reverse darurile sale, poate respira „spiritul rugăciunii”. Şi numai când se renunţă la mască este posibil a se primi unul pe altul cu bucurie, în uimirea unui mister pe care o privire cinică raţională ar reduce-o la adunări mizerabile de date prea uşor de criticat: „Straniu vis, un opiu cu totul aparte care, în loc să îndoaie individul asupra sa însuşi şi să-l izoleze de semenii săi, îl face solidar cu toţi în spiritul carităţii universale” (Journal d'un curé de campagne, 1112). În acest spirit invită abatele Donissan: „Să ne rugăm împreună, Sabiroux, ca să nu dureze încă mult încercarea teribilă şi ca la sfârşit să se slaveze sărmana turmă de oameni. Sărmana turmă...” (Bernanos G., Sotto il sole di Satana, 256). (Sursa: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos. Tesi di masterat. Roma 1994; trad. I. Chinez).
[2] „Tu nu ştii ce este nedreptatea, ai s-o ştii. Aparţii unei categorii de oameni pe care injustiţia o miroase de departe, o pândeşte cu răbdare până în ziua... (...) N-o privi decât atât cât trebuie şi n-o privi niciodată fără să te rogi” (BERNANOS G. Journal d'un curé de campagne, 1077).
[3] „Nu bolborosi rugăciuni. Taci. (...) Voinţa ta e aceea pe care n-am putut să o forţez. O, ce bestii aparte sunteţi!” (BERNANOS G., Sotto il sole di Satana, Ed. Dall'Oglio, Milano 1989, 177).
[4] „De la Dumnezeu primesc în acest ceas puterea pe care tu nu poţi s-o frângi” (BERNANOS G., Sotto il sole di Satana, 189). Această putere vine după rugăciunea pentru care Satana a cerut: „Îi voi răspunde. Dar încetează puţin rugăciunea ta” (ibidem, 179). De fapt „tot timpul cât dură rugăciunea, celălalt continua să geamă şi să scrâşnească, dar cu o forţă descrescătoare. Când vicarul din Campagne se ridică, a tăcut de tot. Zăcea asemenea unei piei jupuite de pe animalul vânat” (bidem, 179). Şi puţin după aceea: „Eşti în mâinile mele. Îţi voi face ce mă va inspira Dumnezeu. Voi pronunţa cuvintele de care ai oroare. Te voi pironi în centrul rugăciunii mele ca pe o cucuvea. Sau vei renunţa la tot ce faci împotriva sufletelor care-mi sunt încredinţate” (ibidem, 181-182).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu