Sfânta Tereza a Pruncului Isus

Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe (Therese Martin, născută la Alencon, în Franţa, în anul 1873 şi moartă în anul 1897) a dat scurtei sale existenţe amprenta inegalabilă a surâsului, expresie a acelei bucurii suprapământeşti, care potrivit cuvintelor sale, "nu constă în obiectele care ne înconjoară, dar se află în locul cel mai profund al sufletului". Înclinată prin temperament spre o calmă şi plăcută tristeţe, Tereza, cu un bogat păr blond, ochii albaştri, trăsături delicate, înaltă, extraordinar de frumoasă, când scria în jurnalul său "Ah, dacă totul mi-ar surâde aici", încerca nedreptăţile şi neînţelegerile şi deja ruinată de tuberculoza pulmonară, sleită de puteri, nu refuza nici o muncă istovitoare şi continua "să-i prezinte lui Isus florile micilor sacrificii".

Oricine a citit uimitoarele pagini ale caieţelelor sale în care nota, din ascultare, experienţele sale interioare, publicate apoi sub un singur titlu Istoria unui suflet, ştie bine că aceste jertfe nu erau mici. Tereza a dat vieţii sale de asceză inconfundabilul stil şi titlu de "copilărie spirituală" nu dintr-o tendinţă înnăscută de a pune totul la diminutiv, dar printr-o alegere foarte precisă, conform invitaţiei evanghelice de "a ne face mici" asemenea copiilor. Ea scrie: "Eu mă oferisem Pruncului Isus pentru a fi jucăria sa şi îi spusesem să nu se folosească de mine ca de o jucărie de preţ, pe care copiii se mulţumesc să o privească, dar ca de o mică minge de nici o valoare, pe care poţi s-o arunci la pământ, lovi cu piciorul, lăsa într-un colţ, sau strânge la piept, atunci când acest lucru ar putea să facă plăcere. Într-un cuvânt voiam să-l distrez pe Pruncul Isus şi să mă las în voia dorinţelor sale infantile".

Calea copilăriei spirituale este şi expresia profundei sale umilinţe. Cei nouă ani pe care i-a petrecut în Carmelul din Lisieux (intrase acolo la cincisprezece ani, după ce a mers la Roma, pentru a cere aprobarea papei) i-a trăit în mod atât de intens, încât a oferit lumii catolice imaginea surprinzătoare a unei sfinte, aparent străină de lumea în care trăia, fără raporturi spirituale cu lumea modernă, şi totuşi atât de cufundată în realitatea vieţii bisericeşti, încât a fost declarată în anul 1927, la doi ani după ridicarea sa la cinstea altarelor, patroană principală a misiunilor şi a fost invocată, din anul 1944, drept patroană secundară a Franţei, alături de neînfricata sfântă Ioana d'Arc. Tânăra sfântă, care îşi ţinuse promisiunea de a face să cadă din cer o ploaie de trandafiri, continuă să înroureze Biserica. (M. Sgarbossa, L. Giovannini Sfântul zilei, Paoline, 1978, trad. I. Agiurgioaei)