San Francesco - Fratello sole sorella luna (film în italiană)

Fratele soare şi sora lună în regia lui Franco Zeffirelli se concentrează asupra primilor ani din viaţa lui Francis din Assisi.

Fiul lui Pietro Bernardone şi a donnei Pica. La botez donna Pica şi-a numit pruncul Ioan, tatăl însă – abia întors dintr-o călătorie de afaceri, cum era negustor de stofe, obiecte de artă şi de bijuterii – renumeşte pruncul Francisc, cunoscut de noi Sfanţul Francisc din Assisi. Anii tinereţii zvăpăiate i-a împărtăşit cu cei de-o vârstă cu el şi de aceeaşi treaptă socială, participând chiar la ciocnirile armate ale comunei natale. Vindecat de boala îndelungă, Francisc pare că a rămas pradă unei profunde nelinişti interioare, mai ales cu privire la viitorul său. Al 24-lea an al vieţii sale (1205) înseamnă pentru Francisc şi începutul convertirii: abandonarea prietenilor de mai înainte; o viaţă de rugăciune mai intensă; întâlnirea cu leprosul căruia îi sărută rănile; vocea lui Cristos care-i vorbeşte din Răstignitul din bisericuţa San Damiano şi prima experienţă de sărăcie voluntară. Convertirea lui a însemnat o schimbare radicală a vieţii. Urmează renunţarea la bunurile pământeşti şi auto-dezmoştenirea, deoarece tatăl său era potrivnic noilor sale alegeri şi, în schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă „il saio” („zdreanţa”), haina celor mai săraci dintre săraci (acest saio este şi originea franciscane); renovarea a trei bisericuţe (San Damiano, San Pietro della Spina şi Porziuncola).

Ascultarea şi sărăcia, simplitatea şi refuzul oricărui privilegiu, umilinţa şi egalitatea între oameni au rămas temele fundamentale ale mesajului său de reînnoire spirituală, care de fapt a devenit şi un sistem al reînnoirii Bisericii, chiar dacă Francisc nu avea direct în vedere o astfel de reformă: atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreţie şi respectuos faţă de ierarhia bisericească.

În septembrie 1224, pe muntele Verna, în Casentino, Francisc a primit stigmatele. A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală şi aproape orb. Înainte de a muri (pe 4 octombrie 1226), însă a lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imnuri atât ale literaturii cât şi ale religiei: Cântarea fratelui soare sau cum mai este cunoscută Cântarea făpturilor.