XXVIII (B)

Înţ 7,7-11: ⁷ Lui Dumnezeu m-am rugat şi mi s-a dat pricepere; l-am implorat şi Duhul înţelepciunii s-a coborât asupra mea. ⁸ Am ţinut la înţelepciune mai mult decât la tronuri şi sceptre, în comparaţie cu ea, bogăţiile le-am socotit de nimic. ⁹ N-am pus alături de ea nici pietrele cele mai scumpe, fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip, iar argintul mi se pare noroi înaintea ei. ¹⁰ Am preţuit înţelepciunea mai mult decât sănătatea şi frumuseţea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată. ¹¹ Împreună cu ea mi-au venit bunurile şi prin mâinile ei bogăţii nenumărate.

Lectura I (Inţ 7,7-11). Cartea Înţelepciunii oferă conţinuturi şi mesaje apropiate celor din NT. Cristos şi apostolii le aprofundau şi le specificau după aceea. Înţelepciunea, prezentată de fragmentul de astăzi ca o piatră de o valoare inestimabilă, se va manifesta la plinirea timpurilor, ca persoană divină, care se face trup pentru a salva omenirea. Ea va deveni şi darul prin excelenţă al Duhului Sfânt, care ne oferă posibilitatea de a primi planul de mântuire al lui Dumnezeu, şi de a-l face eficace la nivel individual şi universal.

Autorul cărţii afirmă că posedă şi se foloseşte de înţelepciune, pentru că l-a rugat îndelung pe Dumnezeu ca să i-o dea. Noi, poate, nu ne ocupăm prea mult să cerem lui Dumnezeu, în rugăciune, darul înţelepciunii, pentru că o identificăm simplu cu înţelepciunea umană, pe care putem să o dobândim cu un efort de angajare personală. Şi totuşi este adevărat că înţelepciunea ne-a fost dată de Duhul Sfânt la botez, şi mai ales, la mir; însă dezvoltarea ei este rodul angajării noastre dar şi a harului divin, care poate fi implorat cu credinţă şi cu insistenţă. Să nu ne limităm să-i cerem lui Dumnezeu acele bunuri materiale, care vor deveni inutile cu trecerea timpului; să-i cerem mai curând darul înţelepciunii, care ne va însoţit în toată veşnicia, şi ne va îngădui să folosim şi să gustăm în mod just şi bunurile pământeşti.

Ev 4,12-13: ¹² Fraţilor, cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri; el pătrunde până în adâncul sufletului, până la încheieturile şi măduva oaselor, judecă sentimentele şi gândurile inimii. ¹³ Nici o creatură nu se poate ascunde de el, ci toate rămân goale în ochii lui, urmărite de privirea Aceluia, în faţa căruia vom da cont de toate.

Lectura a II-a (Ev 4,12-13). În comunitatea creştină de la început era deja prezent riscul de a asculta cuvântului lui Dumnezeu ca pe o simplă cronică de fapte edificatoare ale trecutului. Autorul scrisorii face apel cu forţă la credincioşi: cuvântul lui Dumnezeu este realitate care te răstoarnă, care tinde să schimbe radical viaţa celui care îl vesteşte şi a celui care îl primeşte.

Un călugăr tânăr spăla salata pentru masa simplă de la mănăstire. Se apropie de el un confrate vârstnic şi îl întreabă la ureche: „Ce îţi aminteşti din cuvântul lui Dumnezeu meditat în această dimineaţă?” Cel întrebat răspunde că, în acel moment, nu-şi aminteşte nimic. Bătrânul îi atrage atenţia că, dacă lucrurile stau aşa, el a meditat în zadar. Tânărul, cu surâsul pe buze, i-a replicat că nu este de acord şi îi spune de ce: „Vezi – adăugă el – apa care a spălat salata s-a scurs şi nu mai poate să se întoarcă; însă salata a rămas curată. La fel este sufletul purificat de cuvântul lui Dumnezeu”.

Credem în eficacitatea sacramentală a Cuvântului; pe cât posibil, însă, să căutăm şi să ni-l amintim, să-l medităm, să-l actualizăm şi să ne rugăm tot timpul care trece de la ascultarea sa şi ce urmează după.

Marcu 10,17-30: În acel timp, ¹⁷ pe când Isus era gata să plece la drum, a alergat la el un om, a căzut în genunchi înaintea lui şi l-a întrebat: "Învăţătorule bun, ce trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?" ¹⁸ Isus i-a răspuns: "Pentru ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât unul singur: Dumnezeu! ¹⁹ Cunoşti poruncile: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, să nu înşeli pe nimeni, cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta!" ²⁰ El i-a răspuns: "Învăţătorule, toate aceste porunci le-am păzit din tinereţe". ²¹ Atunci Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit şi i-a spus: "Un singur lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă!" ²² Dar la auzul acestor cuvinte, el s-a întristat şi a plecat mâhnit, căci avea multe bogăţii. ²³ Isus s-a uitat împrejur şi a zis ucenicilor săi: "Cât de greu va fi pentru cei care au bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!" ²⁴ Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele lui. Dar Isus a luat cuvântul din nou şi le-a zis: "Copiii mei, cât de greu se intră în împărăţia lui Dumnezeu! ²⁵ Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu". ²⁶ Ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: "Atunci cine se mai poate mântui?" ²⁷ Isus s-a uitat la ei şi le-a răspuns: "Lucrul acesta este cu neputinţă pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu. Căci pentru Dumnezeu toate sunt cu putinţă".

Evanghelia (Mc 10,17-30). Evanghelistul Marcu vorbeşte comunităţii cu claritate despre cum trebuie să se comporte faţă de proprietate, bogăţie şi sărăcie. În acest scop, evanghelistul culege câteva episoade: întâlnirea lui Isus cu tânărul bogat şi dialogul cu ucenicii privind obstacolul pe care îl reprezintă bogăţiile pentru împărăţia cerurilor; răspunsul Domnului la întrebarea lui Petru, privind recompensa rezervată celor care l-au urmat pe Cristos, după ce au lăsat tot ceea ce aveau.

Problema sărăciei evanghelice face să apară întrebări neliniştitoare în fiecare credincios autentic; de exemplu: este permis a pune deoparte un capital pentru viitor? Cât de mare poate fi? Cât trebuie dat săracilor pentru a fi liniştiţi în conştiinţă? Isus, ca de obicei, nu dă reţete detaliate; preferă să dea principii solide, din care fiecare poate lua punctul de plecare ca să se comporte după generozitatea sa. În orice caz, fragmentul evanghelic ne poartă la o reflecţie profundă. Dacă un tânăr, care a respectat dintotdeauna poruncile, din cauza bogăţiei nu este în stare să-l urmeze pe Cristos, ce se va întâmpla cu noi, încă mai bogaţi decât el, pentru că suntem ataşaţi şi de o mulţime de patimi şi păcate? Pentru a ajunge la mântuire, atunci, este bine ca să ne punem în siguranţă, să urmăm exemplul apostolilor, să avem o generozitate cât mai mare, să renunţăm la atâtea fleacuri care ne îngreunează drumul. Isus îi asigură pe ucenici şi pe cei care îi imitează cu generozitate, de o fericire mare pe pământ şi de posedarea împărăţiei lui Dumnezeu. (Sursa: Nardo Masetti; trad. pr. Isidor Chinez).