Luni - XXVII de peste an

Gal 1,6-12; Ps 110; Lc 10,25-37

Isus cere de la noi convertirea. Vrea ca, în loc să-l întrebăm cine este aproapele nostru, atitudine care poate aduce cu sine crearea unor bariere („acestuia trebuie să-i fac binele, faţă de acesta nu am nici o obligaţie”), să devenim noi înşine „aproapele” pentru ceilalţi. Preotul şi levitul „au trecut mai departe”, pentru a nu se face aproapele celui nenorocit; Samariteanul, în schimb, se apropie, se face aproapele lui.

În Sfânta Scriptură găsim multe moduri de a-l ajuta pe aproapele, de a deveni aproapele unei persoane sau al unui grup. În Scrisoarea către Galateni nu-l vedem pe Paul bun şi blând, ci dur şi energic. Galatenii, probabil, l-au înţeles de la primele rânduri; ştiau că primul lucru pe care Paul îl făcea în scrisorile sale era să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru darurile pe care destinatarii le primiseră. „Îi mulţumesc mereu lui Dumnezeu pentru voi – le scrie corintenilor – pentru harul pe care Dumnezeu vi l-a dat în Isus Cristos”. Aici, în loc de mulţumire, găsim imediat un reproş: e singura scrisoare care nu începe cu o mulţumire sau cu o binecuvântare a lui Dumnezeu. „fraţilor, sunt uimit că îl părăsiţi aşa de repede pe acela care v-a chemat prin harul lui Cristos, că vă îndreptaţi spre o altă evanghelie”, adică aţi devenit necredincioşi. Începe printr-un reproş şi, mai apoi, încarcă doza, spunându-le galatenilor că sunt nechibzuiţi şi că se află în greşeală.

 

În acel moment, acesta era modul în care putea să le fie „aproape” galatenilor: să-i dojenească cu curaj şi severitate şi să-i lumineze asupra erorilor în care ei căzuseră. Când o persoană este pe punctul de a bea otravă, modul de a-l ajuta nu este acela de a-i surâde, ci de a-i îndepărta paharul din mână: este o caritate violentă, dar adevărată. Este caritatea pe care Paul o foloseşte în faţa galatenilor, aflaţi în pericol de a abandona evanghelia lui Cristos pentru o doctrină falsă, care îi făcea să confunde valorile şi să caute mântuirea departe de Cristos, în lucruri şi acţiuni umane. De aceea, Paul reacţionează în forţă. El este cu adevărat aproapele galatenilor, ajutându-i să fie credincioşi lui Cristos, cu energia care arată iubirea sa arzătoare pentru Isus şi pentru evanghelia sa şi, în acelaşi timp, iubirea sa arzătoare pentru aceşti fii ai săi, faţă de care el se simte ca un tată şi ca o mamă: „Copilaşii mei, din nou v-am născut în durere, pentru ca Isus să fie în voi!”

Să-i cerem Domnului, prin intermediul sfântul Paul, să ne menţină credincioşi evangheliei adevărate, ca să putem cu umilinţă să fim şi noi de ajutor acelor persoane care uşor se rătăcesc din cauza unor învăţături ce nu-i aparţin lui Cristos. (A. Vanhoy, Pâinea zilnică a cuvăntului, Sapientia, Iaşi 2003).