Impactul Conciliului Vatican II asupra României de după "cortina de fier"

Conciliul Vatican II a dus la reluarea dialogului dintre România, aflată dincolo de „cortina de fier", și Biserica Catolică. Acest lucru îl dovedește un studiu istoric realizat în 2005 de Mons. Ieronim Iacob, Vicar episcopal de Dobrogea, publicat ulterior în revista de istorie ecleziastică „Pro Memoria" (nr. 5/2006), a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, și adus recent în atenția publicului larg cu ocazia aniversării a 50 de ani de la începerea lucrărilor Conciliului Vatican II. Deși ierarhia catolică din România nu a avut o contribuție teologică la lucrările Conciliul Vatican II – explică mons. Iacob - „participarea sa, secvențială și poate nereprezentativă, a purtat puterea politică de la București, inevitabil, la dialog cu Biserica Catolică și, într-un anumit sens, cu lumea liberă". După Conciliul Vatican II „strada va rămâne deschisă, deși parcursul, pentru mult timp, va rămâne dificil".

Deși Vaticanul a trimis invitații de participare la Conciliu pentru cinci episcopi români – 3 romano-catolici (Alba-Iulia, București, Iași) și 2 greco-catolici (care erau, unul cu domiciliu obligatoriu - mons. Iuliu Hossu, celalalt decedat – mons. Al. Russu) –, 2 decani, 2 canonici și un preot (din Oradea, Timișoara și Satu-Mare), la sesiunea a 3-a a lucrărilor au mers mons. Francisc Augustin de la Bucureşti și Cárol Pákocs – canonic de la Satu Mare. După ce au fost „pregătiți" de autoritățile de la București, cei doi prelați români au ajuns la Roma la jumătatea lunii octombrie 1964, unde l-au întâlnit pe mons. Agostino Casaroli, sub-secretar în dicasterul Afacerilor Ecleziastice Extraordinare, și ulterior pe Papa Paul al VI-lea. La ultima sesiune conciliară (de la sfârșitul anului 1965) au participat mons. Petru Pleşca, pro vicar al Arhidiecezei de Bucureşti și decanul Diecezei de Oradea, Pr. Ladislau Hosszu. „După 15 ani de silentium total și de ostilitate declarată, s-a creat un fir, subțire, de comunicare între cele două părți", remarcă autorul studiului.

Vizitele la Roma ale prelaților români au declanșat o serie de contacte din ambele părți: Sfântul Scaun a solicitat, fie printr-un trimis papal, fie prin ambasadorul Iugoslaviei la București reluarea dialogului cu statul român; reprezentanți ai guvernului român s-au întâlnit, în diferite ocazii, cu mons. Casaroli sau cu Suveranul Pontif. În cele din urmă, la 29 octombrie 1968 a sosit la București prima delegație oficială de la Vatican, după expulzarea Regentului Nunțiaturii la București, mons. Gerald Patrik O'Hara. Din delegație făcea parte și Pr. Petru Tocănel, franciscan român, canonist și profesor la Universitatea Pontificală din Lateran. Trimișii de la Vatican au putut discuta atunci și cu ordinarii substituți și administratorii diecezelor catolice, care le-au expus situația Bisericii locale.

Studiul mons. Iacob continuă cu o expunere a modului în care au fost receptate documentele conciliare de către autoritățile politice de la București. Trei dintre documentele Conciliului – Sacrosanctum Concilium, Apostolicam Actuositatem și Dignitatis humanae – au stârnit mai mult interesul și, desigur, și preocuparea Departamentului Cultelor. Lucrările Conciliului Vatican II au fost urmărite și de Biserica Ortodoxă Română (BOR), de la distanță (BOR nu a participat la lucrări, deși a primit mai multe invitații de la Sf. Scaun și mesaje ale Papei Paul al VI-lea). Revistele de teologie ortodoxă au publicat mai multe articole, deloc entuziaste, pe marginea Conciliului, cu un deosebit interes fiind abordat documentul Unitatis redintegratio. „Vor mai trebui să treacă, însă, mulți ani până la o abordare senină, lipsită de polemici sterile și interese partinice din partea Bisericii Ortodoxe Române a acestui eveniment crucial al creștinătății", concluzionează autorul.

În partea finală a studiului, autorul abordează și semnificația acestui Conciliu pentru catolicii din țara noastră. „Pentru ei Conciliul a însemnat, întâi de toate mulțimea prefacerilor ce se producea, lent, în prezbiteriile bisericilor în paralel cu introducerea Liturghiei în limba poporului. Parohii erau la curent cu ceea ce se petrece la Vatican, la început, prin emisiunile postului „Radio Vaticana", ascultate cu precauții și neliniște". După reluarea contactelor cu Vaticanul, au apărut și traduceri dactilografiate ale documentelor conciliare și studierea acestora în seminariile teologice de la Iaşi și Alba Iulia, tipărirea oficială a documentelor fiind posibilă abia după 1989. (http://www.arcb.ro/).