Despre minuni (I)



Clive Staples Lewis (1898-1963)



I. Sfera cărţii de faţă

Dacă ni se pare că s-a întâmplat ceva extraordinar, putem spune oricând că am fost victime ale unei iluzii. Dacă susţinem o filozofie care exclude supranaturalul, asta vom spune întotdeauna. Ceea ce învăţăm din experienţă depinde de ce tip de filozofie punem în practică. E inutil deci să apelăm la experienţă înainte de a lămuri, cât mai bine cu putinţă, problema filozofică.

Cartea de faţă e concepută ca un demers preliminar la cercetarea istorică.

II. Naturalistul şi supranaturalistul

Folosesc cuvîntul minune sau miracol pentru a denumi o interferenţă a puterii supranaturale cu natura. Dacă pe lîngă natură nu există şi altceva care ar putea fi numit supranaturalul, nu ar putea exista miracole.

Naturaliştii consideră că nu mai există nimic în afara naturii. Supranaturaliştii consideră că pe lângă natură mai există ceva.

Natură înseamnă ceea ce se întîmplă „de la sine” sau „fără nici o intervenţie”: ceea ce nu îţi cere nici o trudă sau ceea ce obţii dacă nu iei nici o măsură pentru a-i pune capăt. Cuvîntul grecesc pentru natură (physis) este legat de verbul grecesc care înseamnă „a creşte”. Latinescul natura, de verbul „a se naşte”. Natura reprezintă ceea ce apare, izvorăşte, survine sau continuă fără nici o intervenţie din afară: ceea ce este dat, ceea ce există deja, ceea ce e spontan, neintenţionat, nesolicitat.

Blândul Păstor

Odata l-am văzut trecând
cu turma pe Păstorul blând
mergea cu dânsa la izvor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos
a ridicat-o el duios
şi-a dus-o-n braţe iubitor
blândul Păstor, blândul Păstor.

P-o alta care la pamânt
zacea cu picioruşul frant
El o lega mângâietor
blândul Păstor, blândul Păstor.

El le-a iubit cu dor nespus
şi viaţa pentru oi şi-a pus
şi pentru mântuirea lor
blândul Păstor, blândul Păstor.

- Dar mai târziu l-am întâlnit
cu spini era împodobit
într-o multime de popor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Când l-am vazut, l-am întrebat
cine-s cei ce l-au scuipat
- A suspinat sfâşietor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Şi mi-a răspuns îndurerat:
-scei ce m-au încununat
sunt oile ce le-am fost lor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Toţi cei ce mă batjocoresc
şi cei ce crucea-mi pregătesc
sunt cei la care iubitor
Le-am fost Păstor, le-am fost Păstor.

Tăcu... şi ochii lui senini
de lacrimi limpezi erau plini
plângea de mila oilor
blândul Păstor, blândul Păstor.

Şi-atuncea „oile”- au venit
pe cruce sus l-au răstignit
El se ruga spre mila lor
Blăndul Păstor, blândul Păstor.

de Traian Dorz

 

IV TP (B): Eu sunt Păstorul cel Bun

Duminica a IV-a a Paştelui este numită „Duminica bunului Păstor”. Pentru a înţelege importanţa pe care o are în Biblie tema păstorului, trebuie să apelăm la istorie. Beduinii în deşert ne dau şi astăzi o idee despre ceea ce a fost odată viaţa de trib a Israelului. În această societate, raportul dintre păstor şi turmă nu este doar de tip economic, bazată pe interes. Se dezvoltă un raport aproape personal între păstor şi turmă. Zile întregi petrecute împreună în locuri singuratice, fără nici o altă suflare în jur. Păstorul cunoaşte fiecare oiţă; oile recunosc şi disting dintre toate vocile glasul păstorului care vorbeşte adesea cu oile sale.

         

Aceasta explică cum Dumnezeu s-a folosit de acest simbol pentru a exprima raportul său cu omenirea. Unul dintre psalmii cei mai frumoşi din Psalteriu descrie siguranţa celui care crede şi îl are pe Dumnezeu ca păstor: „Domnul e păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic...”

         

Ca urmare, titlul de păstor este dat, prin extensie, şi celor care ţin locul lui Dumnezeu pe pământ: regii, preoţii, capii poporului. Dar în acest caz simbolul se rupe: nu mai evocă doar imagini de protecţie, de siguranţă, dar şi imagini de oprimare şi de exploatare. Alături de imaginea bunului păstor îşi face apariţia aceea a păstorului rău, a mercenarului. În profetul Ezechiel găsim un teribil rechizitoriu împotriva păstorilor răi care se pasc pe ei înşişi, după care urmează promisiunea lui Dumnezeu de a se îngriji el de turma sa (cf. Ez 34,1 ş.u.).

         

Isus, în evanghelie, reia această schemă a păstorului bun şi rău, dar cu o noutate: „Eu, spune, sunt păstorul cel bun!” Promisiunea lui Dumnezeu a devenit realitate, depăşind orice aşteptare. Cristos face ceva ce nici un păstor, oricât de bun ar fi, nu era dispus să facă: „Eu îmi dau viaţa pentru oile mele”.

         

Omul de astăzi refuză rolul de oaie şi ideea de turmă, dar nu îşi dă seama că este din plin exact aceasta. Unul dintre fenomenele cele mai evidente ale societăţii noastre este a fi o masă. Nu ne lăsăm conduşi cu supuşenie de orice fel de manipulare şi de convingere ocultă. Alţii creează modele de bunăstare şi de comportament, idealuri şi obiective de progres, şi noi îi urmăm; mergem în spatele lor, temători să nu pierdem pasul, condiţionaţi şi plagiaţi de publicitate. Mâncăm ceea ce ne spun, ne îmbrăcăm cum ne învaţă, vorbim cum simţim că vorbesc prin slogane. Criteriul cu care majoritatea se lasă condusă în propriile alegeri este „aşa fac toţi” ("così fan tutte"), cum spunea Wolfgang Amadeus Mozart.
         

Observaţi cum se desfăşoară viaţa mulţimilor într-o mare cetate modernă: este imaginea tristă a unei turme care iese împreună, se agită şi se calcă în picioare, la ore fixe, în maşini sau tramvaie, în metrou şi apoi, seara, se întorc împreună în staul, goi de sine şi de libertate. Zâmbim atunci când vedem imagini trecute prin faţa noastră mai repede cu persoane care se mişcă rapid, ca marionetele, dar este imaginea pe care am avea-o despre noi înşine dacă ne-am privi cu ochi mai puţin superficiali.  

         

Bunul Păstor care este Cristos ne propune să facem cu el o experienţă de libertate. A aparţine turmei sale nu înseamnă a fi o masă de oameni, dar a fi aleşi. „Acolo unde este Duhul Domnului Isus acolo este libertate” (2Cor 3,17), ne spune sf. Paul. Acolo apare persoana cu bogăţia sa unică şi cu destinul său adevărat. (Autor: pr. R. Cantalamessa, trad. pr. dr. Isidor Chinez).

Sfinţenia omului



Doi ucenici:
sf. Petru şi sf. Ioan în Ziua Învierii

 Sfinţenia omului este în mod esenţial darul harului divin. Omul trebuie să caute să primească acest dar cu toată viaţa sa, în aşa fel încât trebuie să-l facă rodnic. Din punct de vedere conceptual, trebuie să se distingă între sfinţenie prin darul divin gratuit, sfinţeania etico-morală şi sfinţenia cultuală. Recunoaşterea şi realizarea acestof valori sunt sau cad sub vicisitunile credinţei. Efortul de a deveni sfânt (adică de a da spaţiu harului lui Dumnezeu, lăsându-l să acţioneze fără a pune obstacole în propria viaţă, şi de a-i corespunde cu credinţă şi ciu iubire pentru a putea ajunge astfel la contemplarea lui Dumnezeu) nu trebuie evaluat doar ca posibilitate dată unor oameni eroici; este, în schimb, o datorie comună vieţii creştine (cf. Mt 5,48).

Carismele Duhului sunt diferite: astfel sfinţenia omului se poate manifesta în diferite moduri. Că este vorba de mărturia dată de martir cu preţul sângelui său, sau de a da dovadă bună despre sine în viaţa de fiecare zi, sau de comportamentul bun în sânul familiei sau într-o comunitate religioasă, în fond este vorba totdeauna de a parcurge calea uceniciei lui Cristos; adică, nu este vorba atât de a renunţa la valori determinante ale vieţii şi ale societăţii şi nici de a se refugia într-un umanism cu caracter infrauman; totul stă în a se interesa de Dumnezeu şi a rămâne orientaţi spre el, dedicându-se în întregime datoriei primite faţă de oameni şi de lume.         

Cristos - adevărul şi împlinirea omului

„Modelul meu moral, idealul meu este unul singur, Cristos”[1] scria Dostoievski. În pleiada scriitorilor fracezi ai timpului său, alături de Leon Bloy, Bernanos este „un pelerin al Absolutului”, pe care l-a identificat „cu acest Domn pe care noi am învăţat să-l cunoaştem ca un minunat prieten viu, care suferă pedepsele noastre, se emoţionează cu bucuriile noastre, va împărţi cu noi agonia noastră, ne va primi în braţele sale, la inima sa”[2]. Căutarea absolutului înseamnă pentru Bernanos, de fapt, căutarea sfinţeniei, care nu este un obiect de atins în sine, ci condiţia unei întâlniri plenare cu Dumnezeul care este foc ce „devorează”: e focul iubirii nestinse, care – aşa cum ne explică G. Thibon, în termeni foarte apropiaţi de ai autorului nostru – „ne transformă în el însuşi, ne înghite în unitatea sa, (...) ne îndumnezeieşte fiinţa. «Foc am venit să aprind pe pământ»; (...) el dovorează (...). Recunoştinţa lui este mai profundă: el îşi comunică incandescenţa; dintr-un corp întunecat şi rece, el face să ţâşnească lumina şi căldura””[3]. De aceea omul, asemenea lui Moise în pustiu, se simte atras de lumina şi căldura lui, intuind că află adevărul şi împlinirea destinului său numai dacă se apropie, acceptând orice risc, de „chipul” său – Cuvântul întrupat – şi îl exprimă în propria existenţă, căci „Cristos este cea mai uluitoare descoperire, descoperirea sfinţeniei lui Dumnezeu în firea umană, el este însăşi taina vieţii dumnezeieşti pusă în arhetipul alcătuirii fiinţei umane”[4]. Acest „minunat prieten viu” ne-a dezvăluit faptul că Dumnezeu este iubire, iar această revelaţie conferă destinului nostru o dimensiune pe care cei din vechime nici măcar n-o întrevăzuseră. Cu venirea lui Cristos nici un om nu poate să se mai simtă singur. Comuniunea vieţii, experienţa profundă a iubirii şi împărtăşirea ei celorlalţi străbat drumul acestei lumi îmbătate de iluzii pentru a-i oferi posibilitatea de a se apropia de Dumnezeul său şi de a se salva acceptându-i iubirea care s-a arătat şi continuă să se manifeste într-o istorie ai cărei protagonişti i-au găsit în el semnificaţia profundă. Căci iubirea justifică totul în viaţa celui care i-a spus „da” lui Isus Cristos şi-l urmează, fără să privească înapoi, pe strada libertăţii şi a reconcilierii cu sine însuşi, cu semenii şi cu Dumnezeu. În Cristos acea întrebare profundă, acea nevoie imperioasă după sens pe care omul dintotdeauna o poartă înăuntru îşi află răspunsul. Visul vieţii şi al iubirii se întrupează şi devine experienţă concretă, tangibilă, zilnică.

De la această realitate concretă, experimentată în credinţă, pleacă Georges Bernanos, „angajat cu o coerenţă pasională şi o perseverenţă neobosită, să trăiască aventura sa umană în adevăr, pentru a mărturisi propria credinţă de nezdruncinat în Dumnezeul-Iubire care, de la înălţimea crucii, nu încetează să-şi fixeze privirea milostivă asupra oricărei creaturi”[5]. Aceasta este mărturia pe care o dă continuu în scrierile sale. Cu un an înainte de a muri, spunea în aprilie 1947 într-o conferinţă ţinută la Tunis, în Algeria, la cererea surorilor părintelui Charles de Foucauld: „Cum aş putea eu să continui să vă vorbesc despre sfinţi şi despre sfinţenie fără să vă amintesc – sau să vă învăţ – că pentru noi creştinii, Dumnezeu este iubire, Creaţia este un act de iubire”[6].

„Sedus” mereu de chipul lui Cristos, Bernanos se opreşte să-l contempleze mai ales în agonia sa: plin de tristeţe, sfâşiat de durere, devastat de părăsire. Divina Agonie ne aminteşte că „Dumnezeu doreşte creatura sa cu o dorinţă a cărei minimă reprezentare ne-ar face praf. De aceea a ascuns această dorinţă în cea mai mare profunzime a dulcei Inimii suferinde a lui Isus Cristos”[7].

Tu eşti iubit

Copilul meu, acest cuvânt pe care ti-l adresez te introduce chiar în mijlocul Rugului Aprins. Nu mai esti în pragul misterului. Tu esti iubit. Aceste trei cuvinte, dacă vrei să le primesti cu adevãrat, pot bulversa si transforma întreaga ta viată. Tu esti iubit. Trebuie să începem cu începutul.Trebuie să punem pe primul loc Iubirea mea pentru oameni, Iubirea mea fără margini. Iubirea omului pentru Dumnezeu nu este decât răspunsul la Iubirea mea. Eu sunt cel care a iubit mai întâi. Totdeauna eu sunt cel care ia initiativa.

Cum m-ai putea tu iubi, dacă n-ai primi mai întâi revelatia Iubirii mele pentru tine? Trebuie, la un moment dat, să simti ca un soc Iubirea pasionată pe care ti-o ofer. Şi, dacă vrei să vestesti Evanghelia mea, tu trebuie mai întâi să mergi simplu printre oameni, spunând fiecăruia: "Tu eşti iubit." Totul decurge de aici. Acesta este punctul de plecare.

Ce înseamnă "a iubi" când Dumnezeu este cel care iubeste, Dumnezeu, Iubirea esentială? Orice iubire este o miscare a unei fiinte către alta, cu dorinta unei anume uniri. Orientările acestei miscări, modalitătile ei, variantele ei sunt nenumărate. Ele merg de la sub-omenesc la supraomenesc. Dar existã mereu tendinta spre o unire, dorinta de unire, fie posesivă, fie sacrificială.

Mie mi-aţi făcut...

Doamne, pentru ce mi-ai zis
să-i iubesc pe toţi fraţii mei, oamenii?
Am încercat, dar spre tine revin înspăimântat…

Doamne, eram aşa de liniştit la mine acasă,
m-am organizat, m-am instalat.
Singur, eram de acord cu mine însumi,
la adăpost de vânt, de ploaie, de noroi…
Aş fi rămas curat, închis în turnul meu.

Dar m-ai forţat să întredeschid uşa.
Ca o rafală de ploaie în plină faţă,
strigătul oamenilor m-a trezit.
Ca o vijelie, o prietenie m-a impresionat.
Şi am lăsat uşa întredeschisă…

Primii au intrat deja la mine, Doamne;
exista totuşi un pic de loc în inima mea.
Până atunci, era rezonabil.
Dar următorii, Doamne, alţi oameni,
nu i-am văzut în spatele celorlalţi.
Erau numeroşi, erau mizerabili;
m-au invadat pe neaşteptate,
a trebuit să fac loc la mine.

Cu cât împing ei poarta cu atât poarta se deschide.
Ah! Doamne, sunt pierdut, eu nu mai sunt la mine acasă.
Nu mai este loc pentru mine la mine acasă.

”Nu te teme de nimic, spune Dumnezeu, tu ai câştigat totul.
Căci în timp ce oamenii intrau la tine,
Eu, Tatăl tău, eu Dumnezeul tău,
m-am strecurat printre ei.”

de Michel Quoist

Gândul zilei

Georges Bernanos (1888-1948)

E adevărat că am fost creaţi

după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Noi îi semănăm mai mult chiar decât îndrăznim
să ne gândim, decât ne permit filosofii să ne gândim.

„Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”

– cât de tainică şi de redutabilă este această expresie,

dar cum şi-a pierdut ea puţin câte puţin
din semnificaţia sa prin folosire, aşa cum o monedă...

(Georges Bernanos, La liberte, EEC II, 1377).

Maria Magdalena

V. Giulgiul gol
 
Veghind într-un loc tăinuit,
apostolii-n freamăt de teamă,
în zarea de zi s-au trezit
de-un iute şi viu ciocănit
în uşa cu drugi de aramă.

Mormântul... femeile-au spus...
e gol! Pe Domnu-L luară
şi nu ştim unde L-au pus.
Şi-acolo... pe lespezi... de sus,
doi îngeri, venind, se-arătară.
Doi îngeri...
Dar glasul s-a stins,
căci toţi le priveau cu-ntristare.
Iar Toma plângea ca învins.
Dar Petru mijlocul şi-a-ncins.
Ioan a sărit în picioare!

Şi-ndată, pe drumuri pustii,
sub cer sângerând ca o rană,
cei doi străbătură în goană
livezi îngrădite şi vii.
Şi sus, la mormânt, cu fiori,
pe pragul cioplit ca o treaptă,
Ioan... se opreşte... aşteaptă.

III - TP (B): Acele semne care poartă la credinţă

 Lc 24,35-48 

Isus a oferit deja dovezi convingătoare despre învierea sa: mormântul gol, mărturia îngerilor, apariţia alături de ucenicii de pe drumul spre Emaus. Dar înaintea insistenţei şi crescândei lipse de credinţă, Isus oferă probe tot mai tangibile: le apare ucenicilor reuniţi, le arată rănile, stă la masă cu ei. Cu aceasta evanghelistul arată o evidentă preocupare apologetică, şi deci intenţia de a afirma realitatea şi concreteţea învierii. Isus are un adevărat trup. Cel Înviat nu este o fantasmă, un ideal, dar o fiinţă reală. Şi poate mai mult decât toţi ceilalţi evanghelişti, Luca insistă în a afirma o reală trecere de la moarte la viaţă, o viaţă care vine de la Dumnezeu şi cuprinde omul în toată concreteţea şi globalitatea sa.

În această relatare despre apariţia sa la cei unsprezece numai Isus acţionează, vorbeşte: salută, întreabă şi reproşează, invită la a-şi da seama despre adevărul său, le arată mâinile şi picioarele şi, în sfârşit, mănâncă înaintea discipolilor. Dimpotrivă, ucenicii sunt nemişcaţi şi tăcuţi, în afara gestului de a-i oferi lui Isus o bucată de peşte. Însă le sunt descrise cu atenţie sentimentele interioare: uimirea şi teama, tulburarea şi îndoiala, stupoarea şi necredinţa, bucuria. Sunt sentimente care trădează o dificultate în a crede în înviere. Nu este uşor să crezi în Cel Înviat. Chiar bucuria – care s-ar spune că merge în sens invers – este prezentată de Luca drept un motiv care, chiar dacă în mod diferit decât teama, îi face increduli: „Încă nu credeau de bucurie”. După înviere omul rămâne plin de îndoială şi necredincios, fie pentru că se află înaintea unui fapt absolut neobişnuit, fie pentru că se găseşte în faţa unei surprize prea frumoase, dorită dar considerată imposibilă.

Dar în ciuda tulburării şi îndoielii ucenicilor, în partea finală a povestirii sale Luca trasează liniile fundamentale ale adevăratului discipol, putem chiar să spunem trăsăturile fundamentale ale comunităţii creştine: datoria de a da mărturie (Cristos înviat nu este numai de vestit, dar de făcut credibil); continua referinţă la Scripturi; convertirea care trebuie împlinită înăuntru fiinţei proprii şi în alţii; tensiunea universală. (don B. Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez).

Răul şi mântuirea (V)




Annibale Carraci - Lamentarea lui Cristos

 Pentru a putea învinge răul, el trebuie demascat. Necunoaşterea răului, negarea lui, slăbesc rezistenţa. Omul trebuie să înveţe discernerea duhurilor, deoarece el se află sub puterea demonilor care adesea împrumută aspectul îngerilor luminii. Dar există şi un alt pericol - o prea mare, exclusivă concentrare asupra răului, a-l vedea peste tot, a-i exagera puterile şi atracţia - care duce la o neîntreruptă obsesie. Omul se adânceşte în atmosfera bănuielii şi neîncrederii. Crede mai mult în puterea lui Satan decât în a lui Dumnezeu; crede mai mult în Anticrist decât în Cristos. Se formează o tendinţă spirituală dintre cele mai bolnăvicioase, care distruge întreaga viaţă pozitivă şi creatoare. Răul lucrează asupra omului nu doar când îl reneagă, dar şi când i se exagerează puterea. E vătămător să-l înconjuri cu o aureolă, în lupta împotriva răului, omul este adesea contaminat de el, într-un fel îl imită pe vrăjmaş.

Neîncrederea, dar şi ura faţă de rău, degenerează într-o formă nouă de rău. Lupta provoacă cu uşurinţă un nou rău ca motiv al stării de păcat din natura omenească. Istoria popoarelor este saturată de răul provocat prin lupta împotriva lui, fie că este vorba de lupta conservatoare sau de lupta revoluţionară.

Răul şi mântuirea (IV)

În înţelegerea spirituală despre mântuire, sentimentul „vampiric" în privinţa lui Dumnezeu este depăşit. Tot universul păgân se îndrepta spre acest mister şi presimţea venirea Mântuitorului, încă din totemism exista o euharistie naturalistă. Dar mântuirea anticipată şi sperată, reflectată tulbure în elementele naturale, era legată de sacrificiul sângeros. Zeul păgân era însetat de sânge şi omul sfâşia şi îşi mânca zeul. Păgânismul a cunoscut zei suferinzi mântuitori şi Dionysos a intrat în joc prin bacantele furioase, în creştinism, unde s-a împlinit mântuirea cu adevărat, sacrificiul euharistie îmbracă un caracter diferit în esenţă. Cristos este Mielul oferit jertfă pentru păcatele lumii. Dar răul, răii lumii au răstignit pe Cristos şi I-au vărsat sângele; pe când creştinii, oferă un sacrificiu nesângeros, sacrificiul iubirii. Comuniunea cu trupul şi sângele lui Cristos n-are caracterul „vampiric" al religiilor naturii, în mântuire şi Euharistie, spiritul se ridică peste vârtejul natural, în mântuirea lui Cristos influenţează forţe supranaturale, cele din altă lume care pătrund în lumea noastră şi o transfigurează.

Răul şi mântuirea (III)



Rupnik - Paştele

Creştinismul este religia Mântuirii şi în consecinţă implică existenţa răului, existenţa suferinţelor. Şi nu citându-le se poate combate credinţa creştină. Cristos a venit în lume tocmai pentru că aceasta zăcea în păcat, iar creştinismul ne învaţă că omul trebuie să-şi poarte crucea. Dacă suferinţa este consecinţa răului ea este şi calea care trebuie să ne elibereze. Pentru conştiinţa creştină, suferinţa nu este neapărat un rău; există o suferinţă divină, chiar a lui Dumnezeu-însuşi, cea a Fiului. Toată creaţia suspină şi plânge, aşteaptă eliberarea. Adversarii creştinismului de obicei se sprijină pe faptul că venirea lui Cristos-Salvatorul n-a eliberat lumea de suferinţă şi rău. S-au scurs aproape două mii de ani de la venirea Mântuitorului şi lumea continuă în vărsarea a şiroaie de sânge; omenirea se frânge de durere, răul şi suferinţa încă au crescut. Pare să triumfe acest vechi argument iudaic. Adevăratul Mesia va fi cel ce va elibera definitiv omenirea de răul şi suferinţele de aici.

Dar se uită că creştinismul recunoaşte valoarea pozitivă a suferinţelor ce le îndură omenirea în destinul ei pământesc, că niciodată n-a promis fericirea şi beatitudinea pe pământ. Profeţiile creştine privind destinele omenirii sunt de altfel destul de pesimiste. Niciodată creştinismul nu a susţinut că va veni o forţă ce va constrânge realizarea armoniei universale şi împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. A recunoscut în cel mai înalt grad libertatea de spirit a omului şi a apreciat că fără participarea sa, realizarea împărăţiei lui Dumnezeu este imposibilă. Dacă nu se realizează în lume dreptatea lui Cristos, greşeala nu este a lui, ci cu adevărat a alienării umane. Nu este răspunzătoare religia iubirii de faptul că domneşte ura în lumea noastră naturală. Ca să respingem creştinismul e imposibil să cităm existenţa suferinţelor incalculabile şi a relelor vieţii. Creştinismul este religia libertăţii şi de aceea nu poate admite extirparea răului şi a suferinţei prin violenţă şi constrângere. El dă suferinţei un sens, eliberează din rău. Dar eliberarea prin ea însăşi implică participarea libertăţii omeneşti.

Răul şi mântuirea (II)



Nikolai Alexandrovici
Berdiaev

 Dialectica interioară a libertăţii iscă răul în propriul sălaş, în prima libertate iraţională, în infinita putere, se află sursa răului, ca şi izvorul întregii vieţi. Libertatea iniţială a cauzat răul la cea mai înaltă treaptă a fiinţei. Spiritul care se găsea pe suprema treaptă ierarhică a fiinţei a fost primul care s-a despărţit de Dumnezeu prin actul libertăţii; prin orgoliul spiritual s-a afirmat şi a provocat o alterare, o co­rupere în ierarhia fiinţei. Pe culmile spiritului şi nu în adâncul materiei s-a manifestat pentru prima dată răul. Răul originar deţine o natură spirituală, şi el s-a săvârşit în lumea spirituală. Răul de aici, ce ne înlănţuie lumii materiale, nu este decât rezultanta. Spiritul care s-a crezut Dumnezeu, care s-a ridicat orgolios pe înălţimi, a căzut în regiunile josnice ale fiinţei. Lumea este un organism ierarhic în care toate părţile sunt legate între ele, unde tot ce se săvârşeşte pe înălţimi se repercutează în văi. Mitul lui Satan reflectă simbolic evenimentul ce s-a desfăşurat pe culmea lumii spirituale, la cea mai înaltă treaptă din ierarhia spiritului. Acolo s-au condensat tenebrele la început, când pentru prima dată libertatea a dat un răspuns negativ chemării divine, nevoii de iubire a lui Dumnezeu de la celălalt El-însuşi; acolo a început să se afirme creaţia, să se angajeze în calea izolării, a risipirii şi urii. Omul s-a despărţit de Dumnezeu cu întreaga creaţie, cu toată ierarhia; el a fost ispitit de puterile spirituale. Orgoliul este ispita unui spirit superior ce vrea să se substituie lui Dumnezeu. 

La mulţi ani, Sfinte Părinte!

Astăzi, 16 aprilie, Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea împlineşte 85 de ani. Domnul să-l binecuvânteze cu înţelepciune şi sfinţenie, cu sănătate şi putere pentru a îndeplini cu bucurie misiunea ce i-a fost încredinţată de Isus bunul păstor.

La mulţi ani, Sfinte Părinte!

Răul şi mântuirea (I)



Nikolai Alexandrovici Berdiaev



Nota biografică

- 1874 - Nikolai Alexandrovici Berdiaev se naste la 6/19 martie la Kiev, într-o familie apartinând aristocratiei militare. Pe linie paterna, de câteva generatii, Berdiaevii erau ofiteri de cariera, generali, cavaleri ai Ordinului „Sf. Gheorghe”. Bunica dinspre mama era frantuzoaica şi catolica. Bunicul si strabunica dinspre tata se calugarisera.

- Citeste, la 14 ani, Kant (Critica ratiunii pure) şi Hegel (Fenomenologia spiritului). De asemenea, Voltaire, Shopenhauer, Dostoievski.

- E elev al scolii de cadeti din Kiev şi apoi student la Universitatea aceluiasi oras, unde se împrieteneste cu Leon Sestov. Se ocupa de ştiinţe naturale şi drept.

- 1894 - apropiere de marxism („…în anii `40 numai un idealist si un romantic puteau conta pe succes; în anii `60 numai un materialist si un realist; în anii `70 numai un "narodnic" care se jertfea pentru bunastarea si eliberarea poporului, iar în anii `90 – numai un marxist”). Urmeaza câtiva ani de tinerete „revolutionara”, în care face figura de lider. („Aceasta componenta revolutionara este, înainte de toate, în cazul meu, de natura spirituala, e o forma de indignare a spiritului, adica a libertatii şi a inteligentei, împotriva aservirii fata de lume şi împotriva stupiditatii ei”).

Milostivirea lui Dumnezeu

„Milostivirea lui Dumnezeu vine în ajutorul omului

în timp ce i se impun preceptele legii sale.

Dumnezeu iartă, ceea ce nu făcea Dumnezeul Republicii platonice.

Şi nu a însărcinat cetatea pământească

de a forţa oamenii să fie buni,

şi în mod ireproşabil oameni;

el a însărcinat harul său,

în propria sa împărăţie,

care este universală

şi mai presus de toate cetăţile pământeşti,

să lucreze în intimul lor

pentru a-i face fiii săi

şi pentru a-i face buni

în exerciţiul însuşi al libertăţii lor celei mai intime,

prin iubirea de caritate care dă viaţă actelor lor

şi care este forma vituţilor lor,

şi care compensează şi slăbiciunile lor”. 

(J. Maritain, La philosophie morale: examen historique et critique des grans systèms, Gallimard, Paris 1960, trad. italiană La filosofia morale. Esame storico e critico dei grandi sistemi, Morcelliana, Brescia 1971, 107).

 

Dumnezeu să vă binecuvânteze

cu nesfârşitele comori ale Milostivirii sale!

Cristos a înviat

Rubens - Cristos a înviat

Şi-au tremurat stăpânii lumii
La glasul blândului profet
Şi-un duşman au văzut în fiul
Dulgherului din Nazaret!

El n-a venit să răzvătească
Nu vrea pieirea nimănui;
Desculţ, pe jos, colinda lumea
Şi mulţi hulesc în urma lui.

Şi mulţi cu pietre îl alungă
Şi râd de el ca de-un smintit:
Isus zâmbeşte tuturora-
Atotputernic şi smerit!

II TP (B): Acele semne ale unei păci adevărate

In 20,19-31   

Uşile erau închise de frica iudeilor: aşa începe evanghelia celei de a doua duminici a Paştelui. Frica este un semntiment pe care cititorul celei de a patra evanghelii îl cunoaşte deja: frica mulţimii care nu îndrăzneşte să vorbească în public despre Isus; frica părinţilor orbului vindecat care se tem de reacţiile autorităţilor; frica unor oameni notabili care nu au curajul să se declare în favoarea lui Cristos de teamă să nu fie expulzaţi din sinagogă. În toate cazurile frica este trezită de autorităţi, care sunt ostile lui Isus. Dar dacă frica poate să intre în inima omului aceasta se datorează faptului că aici găseşte un punct de sprijin. Nu foloseşte deci să închizi uşile. Frica intră în profund dacă eşti şantajabil, dacă ceva este mai important decât Isus. Acum o dată ce Isus a înviat, nu mai există motiv de teamă. Chiar şi moartea este învinsă: de ce să ne mai fie teamă?

Simone Weil (1909—1943)

Simone Weil se află printre acei scriitori a căror gândire nu poate fi bine înteleasă fără să fie pusă în legătură cu viata şi caracterul lor. La Simone Weil aceasta se întâmplă nu doar pentru că cea mai mare parte a operei ei a fost publicată postum - o bună parte nefiind de fapt destinată publicării (cele patru volume ale Caietelor, bunăoară) - şi nu doar pentru că a avut un traiect existenţial spectaculos - de la bolsevica poreclită "Fecioara Roşie" la mistica crestină pe care nu putini o consideră o sfântă - dar mai ales pentru felul în care ea scria, după propria-i mărturie, ca traducând cu acrivie o inspiratie din alte sfere.

Născută în Parisul anului 1909, într-o familie de intelectuali evrei din clasa de mijloc - tatăl ei era medic - a urmat cele mai bune şcoli pariziene ale timpului, făcând furori cu inteligenţa ei strălucitoare în colegiul de filosofie de la Sorbona, unde Simone de Beauvoir îşi lua diploma în "Filosofie generală şi Logică" a doua, fiind devansată doar de... Simone Weil.

Alegerile de viaţă ale lui Carlo Carretto (1910-1988)

Moştenirea lui Carlo Carretto - viaţa, operele, scrierile - este încă actuală şi provocatoare, deoarece este o moştenire "profetică", deci în mod inevitabil incomodă. Nu întâmplător este moştenirea "unui călugăr că Evanghelia în mână, în minte şi în inimă, pentru a o traduce în viaţă. Un călugăr mereu disponibil să vorbească despre Isus şi despre mântuirea veşnică oricui i-ar cere asta. Un slujitor al Bisericii, pentru ca ea să fie tot mai sfântă şi mai aproape de oameni" (C. Carretto, Innamorato di Dio, Assisi, Cittadella, 1991, pag. 365).

 

Carlo Carretto se naşte la 2 aprilie 1910 la Alessandria. Foarte repede, pentru a îmbunătăţi propriile condiţii de viaţă, familia Carretto se mută mai întâi la Moncalieri, unde tatăl obţinuse un post la Căile Ferate, şi puţin după aceea, prin cumpărarea unei case, la Torino. Aici tânărul Carlo, cu fraţii, frecventează parohia şi oratoriul salezienilor: "Oratoriul m-a educat la viaţa lui don Bosco, într-un mod aşa de simplu, aşa spune, încât este făcut înadins pentru cel care vine din popor, care asimilează bine o educaţie esenţială fără prea multe complicaţii: am admirat mereu în salezieni echilibrul între distracţie şi rugăciune".

 

Miercuri - TP: Tristi

Rembrant - Cina la Emaus

Luca 24,13-35

Cei doi ucenici din Emaus mergând spre casă îl întâlnesc pe Isus pe drum, nu-l recunosc, dar se opresc pentru a le răspunde la nişte întrebări. Textul spune literalmente: „atunci ei, foarte trişti, s-au oprit” [în greacă: skythropòs].

Skythropòs cuvântul grecesc, care se traduce fi trist, etimologic înseamnă "furios". Ucenicii din Emaus au întâlnit pe Isus, Dumnezeul bucuriei, şi nu l-au recunoscut pentru că sunt tristi.

Da, despre ce tristeţe este vorba?  Tristeţea este doar furie, simplă furie. Furia e un lichid de moarte pe care Satana vrea să înnece bucuria din inimă şi suflet şi să învenineze toată viaţa noastră. Bucuria este fluidul dătător de viaţă, de care este înţreţesut toată viaţa, pe care îl umple cu inima şi sufletul, pe care le face sănătoase şi puternice celulele noastre. Lichid de moarte al Satanei se poate îmbrăca în diferite moduri, dar este întotdeauna aceeaşi natură, este furie. Poate să se arate ca tristeţe, dar e furie, poate să se arate ca dezamăgire, dar e furie, ca melancolie, dezolare, amărăciune, dar este întotdeauna furie. Poate să se arate ca rău, durere, disperare, depresie, dar într-adevăr este furie, pură furie. Mintea pot să o descrie în diferite moduri, dar lichidul otrăvitor este tot furie.

   

Furia îi opreşte paşi, răstignesc gândurile, dorinţele, blochează energia vieţii. Ucenicii Emaus sunt profund supăraţi pe evenimente, pe demnitarii templului, pe liderii oamenilor, pe Isus, în care şi-au pus speranţele de viaţă şi visele lor, pe Dumnezeu pentru că se simt trădaţi,  abandonat de el. Isus nu întâlneşte doi ucenici nesiguri, blocaţi, cu credinţă mică, de o spiritualitate imatură, dar doi ucenici furioşi. Această furie este în mintea şi inima lor, care transformă dialogului în discuţie polemică, relaţia în conflict, unitatea în separare, capacitatea de a vedea şi de a înţelege în orbire intelectuală şi prostie. Această furie face orb ochii, mintea şi inima celor doi călătorii pe drumul spre Emaus, până la punctul că nu-l mai recunoaşte pe Isus chiar şi atunci când se apropie de ei: textul spune că însă ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască.  Nu este un obstacol, misterios, mistic, este pur şi simplu furie care opreşte viziunea intelectuale şi spirituale.  Este furia pe care Isus reuşeşte să-o dizolvă în inimile ucenicii din Emaus, cu putere şi căldura propriului Cuvânt şi lasă imediat locul bucurie, pacea interioară, înţelegerii, de dorinţa uniunii, de a împărtăşi şi cursa de evanghelizare.

Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954)

Notă biografică

Monseniorul Vladimir Ghika s-a născut la 25 dec. 1873, la Constantinopol, unde se afla tatăl său, Ion Ghika, în calitate de ministru plenipotenţiar. Bunicul patern al monseniorului Ghika, Grigore Ghika X, a fost domnitorul Moldovei între 1849-1856 şi s-a numărat printre cei care au pregătit Unirea Principatelor. Mama monseniorului Ghika, Alexandrina, a fost nepoată a Domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Ghika.

În 1878, doamna Alexandrina, mama monseniorului, se stabileşte temporar în Franţa la Toulouse, cu cei doi băieţi ai săi, Vladimir şi Dimitrie, pentru a le asigura o educaţie cât mai aleasă. În 1881 survine moartea tatălui. Vladimir îşi ia bacalaureatul şi apoi licenţa în drept la Toulouse. În vederea unei cariere diplomatice, studiază apoi ştiinţele politice la Paris, dar îl interesează concomitent literatura, filosofia, medicina, istoria, ştiinţele exacte. Este dotat cu o memorie prodigioasă, ceea ce i-a permis dobândirea unei vaste culturi şi cunoaşterea a vreo cincisprezece limbi.

Învierea

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărti cu file unse norodul îl învaţă,
Că moartea e în lupta cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adancă şi plină de blândete
Patrunde tânguioasă puternicile bolţi:
"Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de viete,

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mângâioasa,
În pâlcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".

Cristos a înviat

 
O zi cu soare în Iudeea. Ierusalimu-i frământat.
Se-ncrucişează şoapte-n stradă: Isus din morţi a înviat!
S-a turburat cetatea sfintă. Şi omul prost şi înţeleptul
se duc la Golgota-n grădină, mai pe furiş şi mai de-a dreptul.

Şi parcă-i vezi în două taberi pe toţi la groapa lui Cristos.
Pe unii căutând spre ceruri, pe alţii cu privirea-n jos.
Acei ce-i vezi cântând "Osana", cu ochii ridicaţi în sus
sunt cei ce ieri plângeau amarnic, sunt ucenicii lui Isus.

Sunt cei pe care răstignirea i-a depărtat de cel mai drag,
sunt cei ce-au stat închişi trei zile şi lacrime-au vărsat şirag.
Iar ceilalţi, plini de turburare, plecaţi cu frunţile în jos,
sunt Sanhedrinul, fariseii, răstignitorii lui Cristos.

Scrisoarea pastorală de Paşti 2012

Vestea cea bună a crucii şi învierii lui Isus: iubirea

 

"Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni".

 

Sărbătorim cu mare bucurie triumful Domnului nostru Isus Cristos asupra morţii, prin glorioasa sa Înviere. Inima tuturor creştinilor este plină de bucurie şi de speranţă, căci a înviat Mântuitorul şi este viu în mijlocul nostru. Este Paştele lui Isus, este Paştele nostru.

 

Evanghelistul Ioan relatează că, în timpul ultimei celebrări pascale la care a participat şi Isus, câţiva pelerini greci s-au apropiat de Filip cu o rugăminte: "Vrem să-l vedem pe Isus" (In 12,21). Informat despre dorinţa lor, Isus le dă un răspuns ce cuprinde în sine marele adevăr al vieţii sale, moartea şi învierea sa: "A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur, însă dacă moare, aduce rod mult (In 12,23-24).

Scrisoarea pastorală de Paşti 2012

Dragi fraţi şi surori. Privegherea din noaptea Sfântă a Paștelui începe, conform unei tradiții foarte vechi, cu binecuvântarea focului a cărui flacără alungă întunericul; flacăra este simbol al lui Cristos Înviat care învinge întunericul morţii; Cristos este flacăra luminii lui Dumnezeu.

Implorând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra focului, preotul celebrant spune această rugăciune: „Dumnezeule, care prin Fiul Tău ai dăruit credincioşilor flacăra luminii Tale, sfinţeşte acest foc nou şi, prin aceste sărbători ale Paştelui, înflăcărează-ne de dorinţe cereşti, ca să putem ajunge cu inimi curate la sărbătoarea luminii veșnice”. Această rugăciune ne arată că nu numai Postul Mare, dar şi Sărbătoarea Paştelui are menirea să ne înflăcăreze de dorinţe cereşti şi totodată să ne amintească nouă, tuturor, de scopul nostru cel de pe urmă: să ajungem cu inimi curate la sărbătorile luminii veşnice.

Înviaţi cu Cristos (In 20,1-9) - Duminica de Paşti

„A văzut că piatra fusese înlăturată de pe mormânt” (In 20,1). Totul din fugă. Mormântul era gol. O veste cutremurătoare şi fascinantă aleargă fără oprire din ziua în care mormântul gol a surprins lumea. O piatră mare fusese pusă pe mormânt ca să închidă pentru totdeauna gura aceluia care strigase istoriei: curaj!

Maria, suprinsă în faţa acestui fapt de neînţeles, duce mărturia sa ne mai auzită, tuturor trecătorilor prin timp: „L-au luat pe Domnul din mormânt” (In 20,2). Găsise mormântul golit, pe care ea îl credea plin de moarte. Nu reuşea să se convingă pe sine, nici discipolii nu reuşeau să înţeleagă ce înseamnă a învia din morţi.

Pe Cruce, Dumnezeu a ales tragicul

Caravaggio - Coborarea de pe Cruce

 De multe ori, creştinismul a fost asociat cu filozofia stoică din Antichitate. În fapt, se pot stabili anumite corespondenţe între terapia filozofică prin „exerciţii spirituale“ a lui Epictet şi Marc Aureliu şi versiunea creştină a exerciţiilor spirituale, canonizată în Occident de către Sf. Ignaţiu de Loyola. Detaşarea „filozofică“ faţă de propria viaţă, în perspectiva imensităţii lumii, antrenarea atenţiei pentru a rămîne concentrată asupra clipei de faţă, meditaţia in articulo mortis pentru dobîndirea discernămîntului asupra celor mai înţelepte alegeri, practica examenului de conştiinţă pentru obţinerea auto-controlului, exerciţiul meditativ cu sprijinul imaginaţiei şi al reflecţiei discursive – toate aceste practici sînt comune atît tradiţiei stoice, cît şi spiritualităţii creştine (aceste practici au fost răspîndite în creştinismul occidental mai ales datorită Exerciţiilor spirituale ale Sf. Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului iezuit).

Cu suliţi lungi

Cu suliţi lungi, cu săbii grele
ostaşii unui sfânt sobor
te-au dus în faţa judecăţii
pe tine, Salvatorul lor!

În jurul tău s-au strâns bătrânii,
învăţătorul vechii Legi.
Iar tu ai stat cu mâini legat,
tu, Creatorul lumii-ntregi.

Pilat, în togă purpuree,
privi de sus cu chip de leu.
Şi nu ştia c-avea în faţă
pe Împăratul Dumnezeu.

Pe drumul trist te-au plâns trudiţii
şi-au râs cei mândri şi bigoţi.
Iar tu urcai scăldat în sânge
s-aduci iertare pentru toţi.

Te-ai aşezat cu braţe-ntinse
să aperi un pământ pierdut,
căci numai tu ştiai că-n lume
n-avem alt preţ, n-avem alt scut.

De-atunci mereu lovim în tine
şi te gonim cu ură grea.
O, cât ai îndurat, Isuse,
ca să câştigi iubirea mea!
 
Costache Ioanid

Vinerea Sfântă

Încă din cele mai vechi timpuri, Biserica nu celebrează Sfânta Litughie astăzi şi mâine. Stă în contemplaţie. În această primă zi a Triduum-ului Pascal creştinii contemplă glorioasa pătimire a Domnului. Trădarea lui Isus, prinderea, condamnarea, execuţia lui Isus pe vârful Golgotei ne introduc în centrul misterului suferinţei şi morţii răscumpărătoare. E o moarte înfruntată din iubire faţă de Tatăl şi faţă de toţi oamenii străpunşi de păcat. Astăzi Biserica celebrează moartea victorioasă a lui Cristos care comunică oamenilor mântuirea. Viaţa noastră îl costă pe Cristos viaţa sa. Ne-o oferă pe altarul crucii. Astfel putem face trecerea de la această lume a păcatului şi a morţii la viaţa lui Dumnezeu.

Cu toată simplitatea şi austeritatea sa – altarul nu are nimic pe el: nici cruce, nici sfeşnice, nici feţe de altar – liturgia Vinerii Sfinte nu are tonul liturgiei funebre. Meditând la moartea Domnului şi cu sentimentul uman lovit de durerea unei morţi atât de crude, Biserica celebrează astăzi o sărbătoare. E sărbătoarea victoriei lui Cristos cel Răstignit asupra păcatului, a manifestării supreme a iubirii divine care învinge moartea, care în sângele lui Cristos ne redă viaţa şi mântuirea.

Celebrarea liturgică din această seară este formată din trei părţi:

-        Mai întâi: Liturgia Cuvântului când vom asculta împreună pe profetul Isaia, apostolul şi pe evanghelistul Ioan vorbind acest cutremurător eveniment al istoriei mântuirii noastre: suferinţa, moarea şi înmormântarea lui Isus Cristos. Devenind mai sensibili la misterul Crucii lui Cristos ascultând cuvintele de la omilie, conştienţi de valoarea salvifică universală a operei de răscumpărare a Domnului, ne vom uni în rugăciune comună implorându-l pe Dumnezeu pentru toţi, nu numai pentru Biserică, pentru ierarhie, pentru cei botezaţi şi catecumeni, dar şi pentru cei care nu fac parte din Biserică: pentru evrei, păgâni, atei…

-        Partea a doua a celebrării liturgice din această seară este: Adorarea Sfintei Cruci. Este momentul răspunsului concret pe care Biserica îl dă lui Cristos; adoraţia voind să fie o atitudine personală de adeziune şi iubire, alegerea radicală în viaţă a Crucii şi împlinirea în propria persoană a ceea ce lipseşte pătimirii lui Cristos.

-        Liturgia Vinerii Sfinte se încheie cu distribuirea Sfintei Împărtăşanii. Celebrarea Vinerii Sfinte nu este o simplă ceremonie de amintire. Este retrăire a misterului Domnului, este împărtăşirea cu Cristos care se oferă pentru noi ca jertfă Tatălui. Purificaţi de păcate prin sacramentul spovezii, împăcaţi cu Tatăl prin jertfa Fiului, participăm la însăşi viaţa lui Cristos mort şi înviat, primind Trupul său în Sfânta Împărtăşanie.

Plini de credinţă, participăm în mod conştient şi activ la celebrarea misterelor mântuirii noastre, lăsându-ne călăuziţi de Duhul său Sfânt.