Răul şi mântuirea (I)



Nikolai Alexandrovici Berdiaev



Nota biografică

- 1874 - Nikolai Alexandrovici Berdiaev se naste la 6/19 martie la Kiev, într-o familie apartinând aristocratiei militare. Pe linie paterna, de câteva generatii, Berdiaevii erau ofiteri de cariera, generali, cavaleri ai Ordinului „Sf. Gheorghe”. Bunica dinspre mama era frantuzoaica şi catolica. Bunicul si strabunica dinspre tata se calugarisera.

- Citeste, la 14 ani, Kant (Critica ratiunii pure) şi Hegel (Fenomenologia spiritului). De asemenea, Voltaire, Shopenhauer, Dostoievski.

- E elev al scolii de cadeti din Kiev şi apoi student la Universitatea aceluiasi oras, unde se împrieteneste cu Leon Sestov. Se ocupa de ştiinţe naturale şi drept.

- 1894 - apropiere de marxism („…în anii `40 numai un idealist si un romantic puteau conta pe succes; în anii `60 numai un materialist si un realist; în anii `70 numai un "narodnic" care se jertfea pentru bunastarea si eliberarea poporului, iar în anii `90 – numai un marxist”). Urmeaza câtiva ani de tinerete „revolutionara”, în care face figura de lider. („Aceasta componenta revolutionara este, înainte de toate, în cazul meu, de natura spirituala, e o forma de indignare a spiritului, adica a libertatii şi a inteligentei, împotriva aservirii fata de lume şi împotriva stupiditatii ei”).

- 1898 - în urma unui miting de a carui organizare nu e strain, Berdiaev e acuzat de complot, exmatriculat şi arestat.

- 1899 apare un prim articol. Lecturi din Nietzsche.

- 1901 - deportat în nord, la Vologda, împreuna cu mai multi studenti social-democrati.

- 1903 - se intensifica preocuparile de filosofia religiei. Revine la Kiev. Se muta apoi la St. Petersburg. Calatoreşte în Germania si Elveţia.

- 1904 - o întâlneste pe Lydia Traseva cu care se casatoreste.

- Contacte esentiale cu D. Merejkovski.

- 1907 - se instaleaza la Moscova, unde înfiinteaza o „Societate filosofico-religioasa”.

- Calatoreste în Italia în compania soţiei şi a Evgheniei Rapp, cumnata sa de care îl va lega o strânsa prietenie pâna la sfârsitul vieţii. Întâlnire decisiva cu arta Renasterii („un esec, dar un esec gigantic”).

- Începe sa lucreze la Sensul creaţiei.

- 1916 - apare Sensul creaţiei.

- 1917 - Revolutia din Octombrie.

- 1920 - profesor de filozofie şi istorie la Universitatea din Moscova.

- 1921 septembrie. Berdiaev este exilat, din motive ideologice, împreuna cu încă 25 de intelectuali (însotiti de famili). Se stabileste la Berlin (1922-1924).

- 1924 - Berdiaev paraseste Berlinul şi se instalează la Clamart, lânga Paris.

- 1926-1940 - apare sub redacţia sa revista Puti (Calea).

- 1942 - suporta o grea interventie chirurgicala.

- 1945 - moare soţia sa Lydia.

- 1946 - Universitatea din Cambridge îi confera titlul de „Doctor în teologie honoris causa”.

- 1948 martie 24 - N. A. Berdiaev moare subit, la masa de lucru. Tocmai împlinise 74 de ani.

I.

Problema răului se află nu numai în centrul conştiinţei creştine, ci şi în centrul întregii conştiinţe religioase. Dorinţa de a fi izbăvit de răul din existenţa universală, de suferinţa fiinţei, a creat religiile, în definitiv, toate religiile, şi nu numai cele ale mântuirii în sensul cel mai strict al cuvântului, promit eliberarea de rău şi de suferinţa pe care acesta o produce, în religie, omul caută să evadeze din starea de izolare şi singurătate în care se află în sânul acestei lumi ostile şi străine; aspiră la întoarcerea în patria spiritului. Adorarea totemului însemna căutarea unui protector şi unui eliberator din puterea răului lumii înconjurătoare.

Gândirea raţionalistă a omului contemporan socoteşte existenţa răului şi suferinţei ca principal obstacol al credinţei în Dumnezeu, ca cel mai important argument în favoarea ateismului. Pare dificil de împăcat existenţa lui Dumnezeu, Atot-Milostivul şi Atot-Puternicul Dăruitor, cu existenţa răului, atât de cumplit şi puternic în lumea noastră. Acest argument, singurul serios, a devenit clasic. Oamenii pierd credinţa în Dumnezeu şi credinţa în sensul divin al lumii pentru că întâlnesc răul biruind, pentru că sunt încercaţi de suferinţe lipsite de sens, provocate de acest rău.

Dar credinţa în Dumnezeu şi credinţa în zei s-a născut în istoria conştiinţei umane tocmai pentru că omenirea era încercată de mari suferinţe şi resimţea nevoia să se elibereze de puterea răului. Dacă acest rău, care doboară lumea noastră nu ar fi existat, omenirea era mulţumită de lumea aceasta de aici, iar ea fără vreun rău sau suferinţă, ar fi fost singura divinitate. Nu era nevoie de eliberare. Suferinţele vieţii dovedind exis­tenţa răului, constituie o mare şcoală religioasă, prin care trebuie să treacă omenirea. Neştiind de rău, viaţa ar fi ajuns în această lume la mulţumirea de sine. Existenţa răului nu e numai o piedică a credinţei în Dumnezeu, este şi dovada existenţei lui Dumnezeu, dovada că această lume nu e singura şi ultima. Experienţa răului îndreaptă omul spre o altă lume, nemulţumindu-l de cea de aici. La temelia experienţei şi a conştiinţei religioase stă pesimismul, nu optimismul. Toate religiile eliberării sunt pesimiste privind viaţa universală şi lumea naturală, orfismul, budismul în aceeaşi măsură cu creştinismul. Sensul pozitiv al fiinţei rezidă în altă rânduială, în lumea spirituală. Lumea noastră naturală se găseşte, în aparenţă, în puterea deşertăciunii biruitoare; în ea domnesc stricăciunea şi moartea, violenţa şi ura, egoismul şi discordia. Omul e copleşit de nonsensul şi răul vieţii omenirii. Din religie, din credinţă se avântă către lumea sensului şi primeşte forţa ce emană din această lume, în care iubirea biruie din ură, unirea din risipire şi viaţa veşnică din moarte.

Existenţa răului pune problema teodiceii, a dovedirii lui Dumnezeu. De ce îngăduie Dumnezeu răul înspăimântător, de ce pătimeşte biruinţa Sa? Omenirea neîntrerupt e şiroaie de sânge. Satan, nu Dumnezeu, pare a-i fi stăpânul. Unde e deci lucrarea providenţei divine? Se cunoaşte geniala dialectică a lui Ivan Karamazov, relativ la lacrima unui copil, care se termină prin refuzul biletului de intrare în armonia universală. Spiritul euclidian, refuză să înţeleagă misterul iraţional al vieţii universale, pretinde să clădească o lume mai bună decât aceea creată prin Dumnezeu, în care n-ar fi nici rău, nici suferinţă, ci o lume pur raţională. Omul cu spirit euclidian nu poate concepe de ce nu a creat Dum­nezeu o lume fericită, fără păcat, incapabilă de rău. Dar „binele" lumii omeneşti, cel al spiritului euclidian, se va deosebi de „răul" lumii divine prin lipsa oricăror libertăţi: libertatea nu a făcut parte din planul ei iniţial, omul va fi un automat reuşit. Absenţa libertăţii ar fi făcut imposibile răul şi suferinţa, iar omul e gata să renunţe la libertate ca să se elibereze definitiv de spaimele lui. Nu ar mai fi în lumea euclidiană încercări voluntare, de căutare liberă. Lumea creată de Dumnezeu e plină de rău, dar la temelia sa se află cel mai mare bine, libertatea spiritului, care arată că omul poartă în el imaginea divină. Libertatea este singura soluţie la problema teodiceii. Problema răului constituie problema libertăţii. Dacă nu înţelegem libertatea, nu se poate pricepe faptul iraţional al existenţei răului în lumea divină. La originea lumii se află o libertate iraţională înrădăcinată în profunzimea neantului, un hău din care ţâşnesc întunecatele torente de viaţă şi în care sunt închise toate posibilităţile. Aceste tenebre abisale ale fiinţei, care preced binele şi răul, nu pot fi raţionale complet; în ele sălăşluiesc ascunse întotdeauna posibilităţi îngrămădite de energii noi, necunoscute. Lumina Logosului biruie din tenebre, armonia cosmică biruie din haos, dar fără abisul tenebrelor şi haosului, în evoluţia ce se săvârşeşte, n-ar fi nici viaţă, nici libertate, nici semnificaţie. Libertatea zace în sumbrul abis, în neant, dar fără ea totul este lipsit de sens. Ea naşte răul ca şi binele. De altfel răul nu contrazice existenţa sensului, îl confirmă. Libertatea nu este creată, pentru că ea nu este natură, este înaintea lumii, ea este înrădăcinată în neantul iniţial. Dumnezeu este Atotputernic în raport cu fiinţa, dar în raport cu neantul, cu libertatea nu este, de aceea există răul.

Orice concepţie serioasă de viaţă implică viziunea răului şi admiterea existenţei lui. A nu-l vedea, a-l ignora fac omul iresponsabil şi superficial, într-un fel, îi închid profunzimea vieţii. Negarea răului, înseamnă pierderea libertăţii spiritului, aruncarea poverii libertăţii. Epoca noastră se găseşte sub semnul unei creşteri impetuoase a răului, acompaniată de negarea lui. Or omul rămâne dezarmat în faţa lui, când nu-l vede. Personalitatea se căleşte când face deosebirea în­tre bine şi rău, când ştie să delimiteze pe cel din urmă. Când aceste limite se desfiinţează, când omul se află într-o stare de confuzie şi indiferenţă, personalitatea se corupe şi se descompune, căci forţa conştiinţei este legată de descoperirea răului, în confuzie şi indiferenţă, în pierderea viziunii răului, omul e lipsit de libertatea spiritului, începe să caute necesitatea care îi garantează binele, transferă centrul de gravitaţie al vieţii din pro­funzime spre exterior, încetează să se determine din interior. Raţionalismul neagă misterul iraţional al rău­lui, pentru că neagă pe cel al libertăţii. Pentru o conştiinţă raţionalistă e mai dificil să creadă în diavol decât să creadă în Dumnezeu; şi oamenii cu această mentalitate întocmesc diferite doctrine, în care se res­pinge existenţa răului, în care răul se transformă într-un nedeplin bine sau într-un stadiu al dezvoltării lui. Răul este negat în acelaşi timp de evoluţionişti cât şi de adepţii doctrinelor umanitare, anarhiştii şi teosofii. (Autor: Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate, Paideia,1996, trad. Stelian Lăcătuş; http://www.ceruldinnoi.ro/).