Răul şi mântuirea (III)



Rupnik - Paştele

Creştinismul este religia Mântuirii şi în consecinţă implică existenţa răului, existenţa suferinţelor. Şi nu citându-le se poate combate credinţa creştină. Cristos a venit în lume tocmai pentru că aceasta zăcea în păcat, iar creştinismul ne învaţă că omul trebuie să-şi poarte crucea. Dacă suferinţa este consecinţa răului ea este şi calea care trebuie să ne elibereze. Pentru conştiinţa creştină, suferinţa nu este neapărat un rău; există o suferinţă divină, chiar a lui Dumnezeu-însuşi, cea a Fiului. Toată creaţia suspină şi plânge, aşteaptă eliberarea. Adversarii creştinismului de obicei se sprijină pe faptul că venirea lui Cristos-Salvatorul n-a eliberat lumea de suferinţă şi rău. S-au scurs aproape două mii de ani de la venirea Mântuitorului şi lumea continuă în vărsarea a şiroaie de sânge; omenirea se frânge de durere, răul şi suferinţa încă au crescut. Pare să triumfe acest vechi argument iudaic. Adevăratul Mesia va fi cel ce va elibera definitiv omenirea de răul şi suferinţele de aici.

Dar se uită că creştinismul recunoaşte valoarea pozitivă a suferinţelor ce le îndură omenirea în destinul ei pământesc, că niciodată n-a promis fericirea şi beatitudinea pe pământ. Profeţiile creştine privind destinele omenirii sunt de altfel destul de pesimiste. Niciodată creştinismul nu a susţinut că va veni o forţă ce va constrânge realizarea armoniei universale şi împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. A recunoscut în cel mai înalt grad libertatea de spirit a omului şi a apreciat că fără participarea sa, realizarea împărăţiei lui Dumnezeu este imposibilă. Dacă nu se realizează în lume dreptatea lui Cristos, greşeala nu este a lui, ci cu adevărat a alienării umane. Nu este răspunzătoare religia iubirii de faptul că domneşte ura în lumea noastră naturală. Ca să respingem creştinismul e imposibil să cităm existenţa suferinţelor incalculabile şi a relelor vieţii. Creştinismul este religia libertăţii şi de aceea nu poate admite extirparea răului şi a suferinţei prin violenţă şi constrângere. El dă suferinţei un sens, eliberează din rău. Dar eliberarea prin ea însăşi implică participarea libertăţii omeneşti.

Raţional este imposibil de conceput misterul Mântuirii, dar nici un alt mister al vieţii divine. Doctrina juridică a Mântuirii - care începând cu Sf. Anselme de Canterbury a jucat un rol atât de mare în doctrina catolică şi de care teologia ortodoxă nu s-a eliberat complet - este un raţionament al acestui mister, intepretat după raporturile existente în lumea naturală. Această concepţie juridică n-a fost decât o adaptare a adevărului ceresc la nivelul omului natural. Aceasta nu este o concepţie spirituală; este nedemn să consideri tragedia universală ca un proces judiciar intentat de un Dumnezeu mânios împotriva omului călcător al legii sale. A gândi astfel, înseamnă să adaptezi vieţii divine, întotdeauna misterioasă şi de nepătruns, concepţii păgâne, un spirit de răzbunare gregar. Dumnezeu, în conştiinţa păgâno-iudaică, e conceput ca un tiran cumplit, care pedepseşte şi se răzbună pentru neascultare, care pretinde răscumpărare, o victimă ca jertfă de îm­păcare şi vărsare de sânge. Dumnezeu este reprezentat după imaginea vechii naturi umane, căreia îi era ine­rentă ideea de furie, răzbunare, răscumpărare, de pedeapsă crudă. Peste teoria juridică a Mântuirii a fost pusă pecetea neştearsă a concepţiilor romane şi feudale privind reabilitarea omului (Mitropolitul Antoine, duşmanul cel mai ireconciliabil al teoriei juridice, insistă în mod special pe această temă. A se vedea: Dogme de la Redemption. Există un anume adevăr în critica sa, dar în negaţia sa raţionalistă nu există sensul mistic al sacrificiului), încălcarea voinţei divine atrage după sine un proces judiciar şi Dumnezeu pretinde plată; trebuie să i se dea o compensare ca să-i potolească furia. Nici un sacrificiu uman nu este de ajuns spre a-l mulţumi şi îmblânzi. Numai jertfirea Fiului este proporţională greşelii comise şi jignirii ce i s-a adus.

Toate aceste concepţii nu sunt decât imagini păgâne transpuse în creştinism. O asemenea înţelegere a misterului Mântuirii îmbracă un caracter exoteric. Lumea păgână s-a îndreptat spre Mântuirea arătată de creştinism. Purta în ea o mare speranţă, dar noţiunea ei despre Mântuire era naturalistă şi nu spirituală, era tulburată prin presentiment de limitarea lumii naturale. Păgânismul recunoştea caracterul ispăşitor al sacrificiului sângeros, care potolea şi hrănea zeii. Intr-un fel divinitatea cerea sângele omenesc şi suferinţele omeneşti, în această concepţie s-a exprimat toată mărginirea religiilor naturaliste. Divinitatea a fost impregnată cu asemănările şi proprietăţile, lumii naturale. Prin mijlocirea Fiului, Tatăl ceresc s-a descoperit nu ca un judecător sau ca monarh, ci ca infinită iubire. „Dumnezeu nu a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie salvată prin el". „Iar eu am venit nu să judec lumea, ci spre a o salva".

Mântuirea săvârşită prin Fiul lui Dumnezeu nu este o sentinţă, ci o salvare; nu este o judecată, ci transfigurarea şi iluminarea naturii, sfinţirea ei. Izbăvirea nu este o justificare, ci dobândirea perfecţiunii. Reprezentarea lui Dumnezeu ca judecător nu este proprie omului spiritual, ci omului psihic, înţelegerea juridică a Mântuirii nu are sens decât pentru omul natural. Un cu totul alt aspect se revelă pentru omul spiritual, îi este imposibil să atribuie lui Dumnezeu sentimentele pe care chiar oamenii le consideră vrednice de mustrare: orgoliul, egoismul, răzbunarea, cruzimea. Omul natural a deformat până la monstruozitate imaginea lui Dumnezeu. După concepţia juridică a Mântuirii, religia lui Cristos rămâne încă o religie a legii; nu este înţeles ontologic harul în ea.

În creştinism Mântuirea este opera iubirii şi nu opera justiţiei, este sacrificiul infinitei iubiri divine şi nu un sacrificiu de împăcare sau prezentare justiţiară. „Căci atât a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică". Boukharev crede că Mielul a fost jertfit de la începutul lumii, şi emite ideea remarcabilă că sacrificiul de bună voie al Fiului lui Dumnezeu a făcut parte din planul iniţial al creaţiei (conform A. Boukharev: Des besoins spirituels contemporains de la pensee et de la vie), însuşi Dumnezeu doreşte să sufere împreună cu lumea. Interpretarea juridică a evoluţiei universale transformă Mântuirea într-o afacere judiciară. Dumnezeu pretinde să i se facă dreptate, pretinde despăgubire pentru pierderea avută. Subzistă încă ideea păgână a sacrificiului, într-o asemenea concepţie. Conştiinţa umană pricepe greu sacrificiul lui Cristos, misterul Mântuirii. Crucea, scandal pentru evrei şi nebunie pentru păgâni, continuă să tulbure lumea creştină; interpretarea ce i se dă mărturiseşte răsfrângerea din conştiinţa iudeo-păgână. Teologia catolică a păstrat îndeosebi amprenta păgânismului roman cu for­malismul său juridic (La theologie dogmatique orthodoxe a mitropolitului Macarie este pătrunsă de acelaşi spirit).

E greu de învins starea de spirit juridică din creştinism. Omul are nevoie de legi şi firesc pretutindeni vede o legiuire. Cristos nu respinge legea, dar ne descoperă o lume spirituală în care iubirea şi libertatea luminate prin har, au învins-o cu adevărat. Libertatea care nu este regenerată prin har, libertatea inferioară nu poate nega legea; este supusă acţiunii ei. Creştinismul nu este religia legii, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să dorim absenţa ei. Legea Vechii Alianţe şi harul celei Noi au sfere de activitate total diferite. Şi de aceea este imposibil s-o concepem din punct de vedere juridic pe cea din urmă. Legea şi justiţia nu pot înţelege misterul relaţiilor ce există între Dumnezeu şi om. Noul Testament ne descoperă că Dumnezeu aşteaptă, nu înfăptuirea formală a legii, ci iubirea liberă de la om. Legea este condamnarea păcatului, este răsfrângerea voinţei divine în natura păcătoasă, şi nu expresia originară a sentimentelor dumnezeieşti faţă de om. Acest mister este revelat în Mântuire.

Concepţia juridică despre Mântuire presupune că păcatul poate fi iertat omului, că poate fi potolită mânia divină după sacrificiul oferit de Fiul. În această concepţie, relaţiile între Dumnezeu şi om rămân exterioare; nimic esenţial nu poate şi nu trebuie să fie iertat. Nu Dumnezeu e Cel ce nu-i poate ierta omului, ci omul nu se poate ierta pe sine, nici nu-şi poate dezvinovăţi apostazia faţa de Dumnezeu şi planul divin (această temă este dezvoltată remarcabil  în  al doilea volum din cartea lui Nesmelov: La science  de  l’ homme).

Dumnezeu nu ştie de mânie şi milostivirea este fără margini. Dar omul păstrează natura sa spirituală superioară creată după imaginea lui Dumnezeu şi aceasta nu se poate împăca deloc cu degradarea şi căderea; este rănită de această necredinţă comisă faţă de Dumnezeu prin această trădare a Vechiului Om, prin preferinţa dată întunecosului neant faţă de lumina divină. Omul este însetat să-şi ispăşească păcatul; îşi simte neputinţa, aşteaptă Mântuirea şi Salvatorul ce-l vor întoarce la Dumnezeu. Natura spirituală din om nu impune iertarea păcatului, ci desfacerea definitivă de el şi nimicirea lui, adică transfigurarea naturii umane.

Sensul Mântuirii constă în venirea Noului Adam, a Noului Om Spiritual, în venirea dragostei ignorate de Vechiul Adam, în transfigurarea naturii inferioare în natură superioară. El nu constă în orânduirea relaţiilor exterioare, între Vechiul Adam şi Dumnezeu, nici în iertarea şi satisfacţia acordată de una din părţi, celeilalte. Sensul venirii lui Cristos în lume este transfigurarea reală a naturii umane, formarea unui nou tip de om spiritual, şi nu instituirea Legii a cărei împlinire va procura viaţa spirituală. Graţie venirii lui Cristos, cu adevărat se poate obţine viaţa spirituală. Aici, nu este problema relaţiilor exterioare; totul trebuie înţeles spiritual, adică din punct de vedere al imanenţei. Omul este însetat de o viaţă nouă, de o viaţă superioară, eternă, în raport cu demnitatea lui. Cu adevărat e ceea ce constituie revelaţia Noii Alianţe, în creştinism, ideea centrală e a transfigurării, nu a justificării. Aceasta din urmă a ocupat un loc hiperbolic în creştinismul occidental, în creştinismul oriental, în patristica greacă, din contră, ideea se modifică în natura umană. Venirea lui Cristos şi Mântuirea nu pot fi înţelese spiritual decât ca o continuare a creaţiei lumii, ca cea de a opta zi a creaţiei, adică atât ca proces cosmogonic şi antropogonic, cât şi ca manifestare a iubirii divine în creaţie, ca un nou stadiu al libertăţii omului.

Venirea Noului Om Spiritual nu poate rezulta doar din evoluţia naturii omeneşti. Această venire presupune că lumea spirituală trece din eternitate în lumea noastră naturală, în timpul nostru. Evoluţia naturală a omenirii ne menţine în limitele restrânse ale realităţii naturale. Păcatul originar, răul care este la rădăcina acestei lumi, continuă să izoleze, să înlănţuie lumea pământească. Eliberarea nu poate veni decât de sus. Energia din lumea spirituală şi divină trebuie să se insereze în realitatea noastră naturală, decăzută, să transfigureze natura noastră, să rupă barierele ce despart cele două lumi. Istoria cerească pătrunde în istoria pământească.

Istoria speţei umane, cea a Vechiului Adam va trebui să se pregătească primirii noului Om Spiritual, care provine din cealaltă lume; va trebui să se săvârşească o dezvoltare spirituală pregătitoare, în omenire şi în lumea naturală va trebui să se nască o receptivitate curată a elementului divin, un principiu feminin luminat prin har. Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, a fost cu adevărat manifestarea acestui principiu, prin intermediul căruia speţa umană va primi pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, în Cristos, Dumnezeu-Om, infinita iubire divină va întâlni iubirea reciprocă a omului. Misterul Mântuirii este cel al iubirii şi libertăţii. Dacă Cristos nu este numai Dumnezeu, dar şi om - aceasta ne învaţă dogma naturii teandrice, - atunci în Mântuire nu lucrează doar natura divină, ci şi natura omenească, natura cerească spirituală a omenirii. Cristos, ca Dumnezeu-Om, revelă că nu aparţinem doar speţei pământeşti, că prin harul lui, Omul Spiritual locuieşte în profunzimea realităţii divine, în Cristos ca Om Absolut, cuprinzând în el toată speţa umană spirituală, omul face un efort eroic ca să învingă prin sacrificiu şi suferinţă, păcatul şi consecinţa lui, moartea, împlineşte acest efort spre a răspunde iubirii divine.

În Cristos, natura umană cooperează la opera de mântuire. Sacrificiul este legea urcuşului spiritual şi prin naşterea lui Cristos, începe o nouă eră în viaţa creaţiei. Adam a trecut prin încercarea libertăţii şi nu a răspuns chemării divine printr-o iubire liberă şi creatoare. Nu s-a revelat încă în el Omul Spiritual. Cristos, Noul Adam, dă acest răspuns iubirii divine şi arată întregii sale generaţii spirituale, drumul acestui răspuns. Mântuirea este un proces teandric, în acelaşi timp dublu şi unic. Fără natura umană, fără libertatea omului, nu se poate săvârşi. Aici ca şi pretutindeni misterul umanităţii teandrice al lui Cristos este cheia oricărei înţelegeri autentice. Misterul nu-şi află soluţia definitivă decât în Treimea divină: relaţiile dintre Tatăl şi Fiul prin Duhul sunt determinate. Fără participarea libertăţii omului nu se poate învinge răul. Însă răul doboară şi deformează această libertate, care este singura ce îl poate birui.

Aici este antinomia fundamentală ce-şi află rezolvarea în misterul teandric din Cristos. Fiul lui Dumnezeu, a Doua Ipostază a Treimii Divine, depăşeşte prin suferinţele crucii, opoziţia între libertatea umană şi divina necesitate. Pe Golgota, în patima Fiului lui Dumnezeu şi a Fiului Omului, libertatea devine forţa iubirii divine, şi această forţă, salvând lumea, iluminează şi transfigurează libertatea omenească. Adevărul ivit ca suferinţă şi iubire ne face fără constrângere liberi; creează o nouă libertate superioară. Libertatea dăruită de adevărul lui Cristos, nu este rodul necesităţii. Mântuirea nu poate fi înţeleasă ca o întoarcere a naturii omeneşti la starea primitivă, la starea lui Adam dinaintea căderii. O asemenea concepţie ar lipsi de orice sens desfăşurarea universală. Dar Noul Om Spiritual este superior nu numai lui Adam decăzut, ci lui Adam dinaintea căderii, indică un stadiu nou în creaţia lumii. Misterul infinitei iubiri şi al noii libertăţi nu putea fi cunoscut de Vechiul Adam. Nu s-a descoperit decât în Cristos.

Nu se poate subordona venirea lui Cristos exclusiv cauzelor negative, existenţei răului şi păcatului; este revelaţia pozitivă a stadiului suprem al creaţiei. Mântuirea nu este întoarcerea la starea paradisiacă, este trecerea la starea superioară, la vădirea naturii spirituale omeneşti, a unei libertăţi şi iubiri creatoare necunoscute până atunci.

Mântuirea este deci un moment nou din creaţie. Creaţia nu a fost săvârşită în şapte zile; acestea nu constituie decât un eon în destinul ei. Lumea este dinamică şi nu statică. Este întotdeauna cu putinţă să atingă noi culmi. Descrierea creaţiei lumii dată de Vechiul Testament nu dezvăluie plenitudinea actului creator dumnezeiesc; şi în interpretarea creaţiei, conştiinţa Noii Alianţe nu poate fi înăbuşită prin limitele celei vechi. Creaţia lumii continuă, lumea pătrunde în noi eoni.

Apariţia lui Cristos marchează un nou eon în destinul lumii, un nou moment, atât în antropogonie cât şi în cosmogonie. Nu numai natura umană, ci tot universul, întreaga viaţă cosmică a fost transformată după venirea lui Cristos. Când picătura de sânge răspândită de Cristos pe Golgota a atins pământul, acesta a devenit altul, s-a reînnoit, şi dacă nu vedem aceasta cu ochii pământeşti, motivul este mărginirea facultăţilor noastre receptive, întreaga viaţă universală, întreaga viaţă omenească este diferită de la venirea lui Cristos, reprezintă o creaţie nouă. Aceasta o poate înţelege numai o teologie eliberată de spiritul Vechii Alianţe. Mântuirea este în mod cert singura teodicee posibilă, justificarea lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Fără libertatea ca alternativă a neantului, ca infinită putere, n-ar fi putut avea loc nici evoluţia universală, nici restaurarea în lume. (Autor: Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate, Paideia,1996, trad. Stelian Lăcătuş; http://www.ceruldinnoi.ro/).