Răul şi mântuirea (IV)

În înţelegerea spirituală despre mântuire, sentimentul „vampiric" în privinţa lui Dumnezeu este depăşit. Tot universul păgân se îndrepta spre acest mister şi presimţea venirea Mântuitorului, încă din totemism exista o euharistie naturalistă. Dar mântuirea anticipată şi sperată, reflectată tulbure în elementele naturale, era legată de sacrificiul sângeros. Zeul păgân era însetat de sânge şi omul sfâşia şi îşi mânca zeul. Păgânismul a cunoscut zei suferinzi mântuitori şi Dionysos a intrat în joc prin bacantele furioase, în creştinism, unde s-a împlinit mântuirea cu adevărat, sacrificiul euharistie îmbracă un caracter diferit în esenţă. Cristos este Mielul oferit jertfă pentru păcatele lumii. Dar răul, răii lumii au răstignit pe Cristos şi I-au vărsat sângele; pe când creştinii, oferă un sacrificiu nesângeros, sacrificiul iubirii. Comuniunea cu trupul şi sângele lui Cristos n-are caracterul „vampiric" al religiilor naturii, în mântuire şi Euharistie, spiritul se ridică peste vârtejul natural, în mântuirea lui Cristos influenţează forţe supranaturale, cele din altă lume care pătrund în lumea noastră şi o transfigurează.

Dar în conştiinţa creştină, obsedată încă de necesitatea naturală, concepţia păgână a sacrificiului sângeros rămâne încă nedepăşită. J. de Maistre, de exemplu, apropie până la identificare aproape, sacrificiul euharistic al lui Cristos şi sacrificiul sângeros al păgânismului. Sângele unui nevinovat răscumpără păcatele vinovaţilor. Omul trebuie să plătească lui Dumnezeu pentru tot ce s-a comis. Această concepţie este proprie îndeosebi conştiinţei catolice. Subzistă în ea un element „vampiric" cu privire la sângele nevinovaţilor. Dar acest sânge este marele sacrificiu al iubirii la care suntem chemaţi să cooperăm. Sacrificiul îmbracă un caracter spiritual. Comuniem lăuntric, mistic cu Cristos, participăm la opera săvârşită de el. Duhul lui Cristos acţiona şi în lumea păgână pe culmile religiilor păgâne, în victoriile spiritului asupra naturii, în orfism, la Platon; doar în creştinism însă s-a arătat pentru totdeauna în trup. Sunt în creştinism doua tipuri spirituale care-şi pun pecetea pe înţelegerea misterelor credinţei creştine. Primul, înainte de toate, trăieşte în frica de a fi pierdut, se simte sub sabia dreptăţii şi caută propria sa izbăvire, eliberarea sa. Al doilea, înainte de toate, caută viaţă superioară, adevărul şi frumuseţea divină, transfigurarea întregii creaţii, apariţia unei noi creaturi, a unui Om Nou Spiritual (în deosebita carte rusă: Les Confidences d'un strannik à son père spirituel, se spune: „Frica de suferinţe este calea mercenarilor şi Dumnezeu vrea să mergem la el pe calea fiilor").

Primul se leagă de Vechea Alianţă, înclină spre înţelegerea juridică a mântuirii. Al doilea este inspirat de Noua Alianţă, se apleacă în înţelegerea ontologică a mântuirii, pe care o priveşte ca un moment nou în creaţie, ca venirea unui Om Nou Spiritual . Aceste două orientări de spirit sunt în permanent conflict în creştinism. Astfel Clement din Alexandria, elen prin spirit, aspira mai puţin la iertarea păcatelor, cât la contemplarea lui Dumnezeu şi la unirea cu El, pe când Sf. Augustin, din contră, aspira înainte de toate la această iertare, la justificare (conform, cărţii lui E. de Faye consacrată lui Clement d'Alexandrie). (Autor: Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate, Paideia,1996, trad. Stelian Lăcătuş; http://www.ceruldinnoi.ro/).