Răul şi mântuirea (V)




Annibale Carraci - Lamentarea lui Cristos

 Pentru a putea învinge răul, el trebuie demascat. Necunoaşterea răului, negarea lui, slăbesc rezistenţa. Omul trebuie să înveţe discernerea duhurilor, deoarece el se află sub puterea demonilor care adesea împrumută aspectul îngerilor luminii. Dar există şi un alt pericol - o prea mare, exclusivă concentrare asupra răului, a-l vedea peste tot, a-i exagera puterile şi atracţia - care duce la o neîntreruptă obsesie. Omul se adânceşte în atmosfera bănuielii şi neîncrederii. Crede mai mult în puterea lui Satan decât în a lui Dumnezeu; crede mai mult în Anticrist decât în Cristos. Se formează o tendinţă spirituală dintre cele mai bolnăvicioase, care distruge întreaga viaţă pozitivă şi creatoare. Răul lucrează asupra omului nu doar când îl reneagă, dar şi când i se exagerează puterea. E vătămător să-l înconjuri cu o aureolă, în lupta împotriva răului, omul este adesea contaminat de el, într-un fel îl imită pe vrăjmaş.

Neîncrederea, dar şi ura faţă de rău, degenerează într-o formă nouă de rău. Lupta provoacă cu uşurinţă un nou rău ca motiv al stării de păcat din natura omenească. Istoria popoarelor este saturată de răul provocat prin lupta împotriva lui, fie că este vorba de lupta conservatoare sau de lupta revoluţionară.

Atitudinea în privinţa răului nu trebuie să comporte ură, are nevoie chiar şi ea, să fie luminată (trebuie să fii un gentleman, să fii nobil, chiar faţă de diavol). Satan se bucură când inspiră faţă de el sentimente diabolice. Triumfă când se folosesc contra lui propriile mijloace. El inspiră oamenilor ideea înşelătoare că se poate lupta prin rău împotriva răului. Omul care combate răul adesea se găseşte prins în cursele lui, care-l păstrează definitiv captiv. Imperceptibil, mijloacele de luptă se substituie scopurilor propuse spre a fi atinse. Ce crede omul a fi lupta împotriva răului, pentru el devine binele însuşi. Statul este chemat să limiteze manifestările răului din lume, dar mijloacele ce le foloseşte se transformă lesne în răul însuşi, chiar morala deţine aptitudinea să degenereze în contrariul ei, stingând viaţa creatoare a duhului. Dreptul, obiceiurile, legea eclesiastică pot deforma viaţa. Obsesia răului şi nevoia de a lupta contra lui prin constrângere şi violenţă, înrobesc omul păcatului şi-l împiedică să se elibereze. Adevărata igienă spirituală nu constă în a se absorbi din lumea răului, ci în concentrarea asupra binelui, asupra lumii divine, asupra viziunii luminii.

Când omul este chinuit de conspiraţia universală masonică sau evreiască, dacă pretutindeni vede agenţi ai acestui complot, se sinucide spiritual, încetează să mai vadă lumea luminii, se umple de simţămintele urii, neîncrederii şi răzbunării. Este o tendinţă de spirit sterilă, distrugătoare în care nu trebuie întrevăzut Satan peste tot. O continuă învinovăţire a răului şi a celor ce-i slujesc, înlesneşte dezvoltarea lui în lume. Aceasta este îndeajuns dezvăluită de Evanghelie, dar noi persistăm să rămânem orbi.Înainte de toate, trebuie priceput răul în sine şi nu în ceilalţi. Iar adevărata spiritualitate constă în a crede forţei binelui mai mult decât puterii răului, lui Dumnezeu mai mult decât Iui Satan. Sentimentele bune dezvoltă forţa binelui în lume, pe când cele rele urcă numărul răului. Această elementară, dar adevărată igienă spirituală e necunoscută de oameni. Duşmănia faţă de rău distruge lumea spirituală a omului, precum duşmănia faţă de bine distruge şi ea. Ceea ce spu­nem aici nu contrazice atitudinea necruţătoare ce trebuie să o avem faţă de râu, nici neputinţa legământului cu el. Greşeala provine din lucrarea şi cristalizarea împărăţiei infer­nului în numele luptei pentru bine. Nu se poate lupta cu răul numai curmându-l şi nimicindu-l, trebuie să ajungem să-l depăşim şi să-l învingem.

Biruinţa cea mai profundă asupra răului se obţine prin convingerea asupra vidului său, a non-fiinţei sale, a vanităţii lui. Exagerarea puterilor lui de seducere, nu este un mijloc pozitiv de a lupta contra lui. Răul seduce omul, dar nu-i seducător prin el însuşi. Atracţia răului este minciună şi iluzie şi toate forţele spiritului trebuie să contribuie la risipirea acestei născociri. Diavolul nu are talent, este plictisitor. Răul este non-fiinţă; or non-fiinţa este summum de plictiseală, de vid şi neputinţă, de altfel e ceea ce întotdeauna constatăm la limitele extreme ale experienţei răului. Când luptând împotriva lui, ni-l reprezentăm seducător şi puternic, dar tulburător şi redutabil, nu câştigăm asupra lui o biruinţă radicală şi definitivă. Răul considerat ca puternic şi cuceritor, este cel ce n-a fost învins şi rămâne de neînvins. Numai conştiinţa absolutei deşertăciuni şi a plictiselii lui, îl poate birui şi scoate din rădăcină. Nici o patimă rea dusă până la capăt nu are fiinţa în ea. Orice rău se mistuie singur, îşi descoperă neantul în imanenta desfăşurare. Răul este lumea fantasmelor. Sf. Atanasie cel Mare a dezvoltat această idee într-un mod admirabil. Răul este rău, nu pentru că e tăgăduit, ci pentru că este non-fiinţă.

Vechiul Testament a considerat răul, înainte de toate, ca o încălcare a legii divine. Dar nu a explicat de ce răul este rău, pe ce se aşează opoziţia între bine şi rău. Concepţia preceptelor binelui şi răului, nu este o concepţie profundă. Trebuie înţeles ontologic binele şi răul. Numai demonstraţia imanentă a non-fiinţei lui ne poate da cunoaşterea răului şi ne revelă sensul opoziţiei ce există între bine şi rău. Răul nu se poate cunoaşte decât în experienţa înţelegerii lui, în biruinţa lăuntrică obţinută asupra lui; numai în a-ceastă experienţă se întrevede hăul căscat. Când omul culege fructul din arborele cunoaşterii binelui şi răului, urmează calea răului, categoric încalcă voinţa divină. Dar pe acest drum învaţă să cunoască vanitatea şi golul răului, înţelege prin experienţă de ce îi este aceasta interzisă.

Este posibilă gnoza răului, este admisă cunoaşterea lui? Vechiul Testament, în care predomină legea, răspunde negativ acestei întrebări. Răul este o limită, nu poate fi decât oprire. Dar omul, pornit de acum pe calea cunoaşterii, nu se poate întoarce la neştiinţa originară. Şi vidul răului trebuie să fie cunoscut, trebuie să fie convins de non-fiinţa lui. Aici stă antinomia fundamentală ce-l implică.

Răul este rău, trebuie să ardă în focul infernului; nu se poate reconcilia cu el. Astfel se prezintă prima dintre cele două teze. A doua îi este antinomică. Răul este calea ce duce la bine, la experienţa libertăţii spiritului, la biruinţa imanentă asupra ispitelor non-fiinţei. Prima teză este de o limpezime cristalină şi nu ascunde nici un pericol. A doua este periculoasă şi poate deveni întunecată: cunoaşterea răului nu duce la explicarea lui?

Dacă răul este considerat ca o necesitate indispensabilă, având un sens, îl justificăm. Dacă, din contră, este un non­sens absolut ce nu se poate în nici un fel explica, atunci, el nu se poate cunoaşte şi nu i se poate da un sens. Cum să ieşim din această dificultate? Şi iată o nouă antinomie. Cristos a venit în lume fiindcă aceasta zăcea în păcat. Mântuirea, adică cel mai mare eveniment din viaţa universală, ce trebuie să determine noua generaţie de oameni spirituali, relevă existenţa rãului, căci dacă n-ar fi existat, nu ar fi fost nici Eliberator, n-ar fi avut loc venirea lui Cristos, nu s-ar fi manifestat Iubirea cerească.

Răul se află ca mobil şi instigator în viaţa universală; fără el, starea primitivă a Primului Adam ar fi vieţuit din veac în veac, toate posibilităţile fiinţei ar fi rămas în stare latentă, nu ar fi apărut Noul Adam. Binele victorios răului este superior binelui dinaintea răului.

Niciodată n-a putut fi depăşită dificultatea acestei probleme de conştiinţă teologică, temătoare să abordeze acest subiect. Pentru găsirea unei soluţii a acestei dificultăţi, trebuie început prin a recunoaşte, adică a admite antinomia răului pentru conştiinţa noastră religioasă. Această dificul­tate nu poate fi rezolvată prin concept şi gândire raţională; este legată de misterul libertăţii. Antinomia răului nu poate fi lămurită decât în experienţa spirituală. Dostoievski a înţeles-o într-un mod remarcabil. Experienţa răului, dezvă­luirea neantului său, mă pot duce la maximum de bine. Trăind răul, pot cunoaşte toată plenitudinea adevărului şi binelui. La drept vorbind, omul, popoarele şi toată omeni­rea urmează această cale, experimentând răul şi obţinând cunoaşterea forţei binelui, a înălţării adevărului. Omul învaţă deşertăciunea răului şi măreţia binelui, nu printr-o lege formală, nici prin interzicere, ci prin experienţa trăită pe drumul vieţii. De altfel, calea spirituală experimentală este singurul drum al cunoaşterii. Dar ce deducţie pot face de aici pentru calea mea spirituală? Îmi pot spune: voi intra în calea răului ca să-mi îmbogăţesc cunoaşterea, spre a ajunge la un bine superior?

Din clipa în care încep să concep răul ca drum ce duce la bine, ca metodă pozitivă a cunoaşterii adevărului, sunt pierdut, sunt neputincios să-i divulg minciuna, tenebrele şi golul. Experienţa răului mă poate duce la bine, cu condiţia totuşi să cunosc şi să-i demasc minciuna, neantul, non-fiinţa sa; nu mă poate îmbogăţi decât în măsura în care-l denunţ şi îl reneg într-un mod absolut, ca mijloc de a-mi îmbogăţi spiritul. Atunci antinomia răului îşi află soluţia în experienţa spirituală. Nu răul îmbogăţeşte viaţa, căci non-fiinţa nu poate conferi nici o bogăţie, ci denunţarea imanentă, suferinţa ce mistuie răul, sunt cele care îmbogăţesc; la fel tragedia trăită, lumina întrevăzută în tenebre. Orice suficienţă în rău, orice contemplare a răului privit ca o cale ce duce la starea superioară, este o pierdere, o mişcare spre non-fiinţa care sărăceşte omul de experienţa capabilă îmbogăţirii. A cunoaşte răul, înseamnă să-i cunoşti non-fiinţa şi în consecinţă să nu-l explici. Doar descoperirea lui fără milă şi nimicirea lui în sine însuşi pot croi un drum ce duce spre bine. Dar şi fără teamă de paradox, suntem obligaţi să recunoaştem că răul deţine un sens pozitiv. Acest sens este legat de libertate, fără care întreaga teodicee ar fi imposibilă. Ne vom vedea obligaţi să spunem, creaţia divină a eşuat.

Nevinovăţia impusă din paradis nu putea fi men­ţinută, nu avea nici o valoare şi nu ne putem întoarce acolo. Omul şi lumea trec printr-o încercare voluntară, prin cunoaşterea liberă şi se îndreaptă liber către Dum­nezeu, către împărăţia Sa.

Înainte de toate, creştinismul ne învaţă a fi neîndurători privind răul care este în noi. Dar nimicindu-l trebuie să fim indulgenţi faţă de aproapele nostru. Nu pot fi maximalist decât în raport cu mine însumi şi nu în raport cu ceilalţi, în primul rând, trebuie să realizez forţa şi frumuseţea binelui în mine şi să nu impun altora ceea ce n-am putut silindu-mă să realizez eu însumi. Minciuna revoluţiilor politice şi sociale constă în dorinţa exterminării răului exterior, lăsându-l să trăiască lăuntric. Revoluţionarii, ca şi contra­revoluţionarii, niciodată nu încep prin depăşirea şi dez­rădăcinarea răului din ei înşişi; voiesc să-l extirpe la alţii, în manifestările acestuia secundare şi exterioare. O atitudine revoluţionară faţă de viaţă este o atitudine superficială, fără profunzime, în revoluţii nu există nimic radical; într-o măsură considerabilă ele nu sunt decât mascarada în care are loc schimbarea costumului. Revoluţiile biruie în aparenţă răul, răspândind altul.

Revoluţiile au şi consecinţele lor pozitive, determină o nouă eră, dar binele născut aici nu are energie revoluţionară, se naşte din energia post-revoluţionară. Este fructul înţelegerii din experienţa trăită. Răul nu poate fi depăşit decât lăuntric şi spiritual. Biruinţa obţinută asupra lui este legată de misterul mântuirii; nu poate avea loc decât în Cristos şi prin Cristos. Biruim răul numai în comuniune cu Cristos, participând la opera lui, luând asupra noastră Crucea sa. Pentru cine foloseşte violenţa, răul rămâne de neînvins.

Dacă doctrina lui Tolstoi asupra non-rezistenţei la rău este falsă, e doar pentru că a confundat două probleme cu totul distincte: cea a biruinţei lăuntrice asupra răului şi cea a limitelor exterioare, care este necesar să i-se impună. Exterior se poate şi trebuie limitate manifestările, nu se poate admite ca un om să îşi ucidă semenul; dar prin aceasta nu este secată însăşi sursa lăuntrică a răului, nu este învinsă dorinţa uciderii şi a violenţelor, în istoria lumii creştine s-a abuzat mult de rezistenţa răului prin forţă; s-a crezut că el se poate învinge prin sabie. Aceasta provenea de la confuzia făcută între cele două împărăţii, împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui Cezar şi rezulta din încălcarea limitelor ce despart Biserica de Stat. Răul nu poate fi învins de stat, care şi el aparţine lumii naturale, care există pentru că există răul, şi care adesea chiar creează răul.

Problema răului ne duce la o ultimă antinomie. Răul este moarte şi moartea este consecinţa răului. Extirparea răului cu rădăcină, înseamnă smulgerea boldului morţii. Cristos a învins moartea, trebuie să primim liber moartea, ea este calea care duce la viaţă, este precum pauza în muzică, precum un moment interior al vieţii. Trebuie murit pentru a renaşte.

Moartea este un rău, atâta timp cât este violenţă exercitată asupra mea de lumea naturală inferioară şi exterioară, căreia m-am supus prin păcat, prin despărţirea mea de izvorul superior al vieţii; dar acceptând-o voluntar, fără revoltă, ca o consecinţă inevitabilă a păcatului, ajung să o înving spiritual. Devine pentru mine o clipă a misterului lăuntric spiritual. Moartea înseamnă cu totul altceva interior, lăuntric, decât exterior şi ca fapt al lumii naturale. Cristos, ignorând întregul păcat, a primit liber Golgota şi moartea. Şi eu trebuie să urmez acest drum, participând la viaţa şi moartea lui Cristos, sunt biruitor morţii. Lăuntric, din punct de vedere spiritual şi mistic, moartea nu există, este drumul meu către viaţă, cel al răstignirii vieţii mele păcătoase, cel ce trebuie să mă ducă la viaţa veşnică, împărtăşindu-mă din izvorul originar al vieţii, triumf din consecinţele distructive ale morţii. Pentru conştiinţa creştină, moartea nu este numai un rău este şi un bine. Ar fi fost atroce o viaţă infinită în această lume păcătoasă şi nefericită, în acest trup. O asemenea existenţă ar fi fost o moarte spirituală.

Transfigurarea naturii noastre, - învierea în viaţa eternă, viaţa în Dumnezeu - este limita extremă la care aspiră voinţa îndreptată spre bine, adevăr şi frumuseţe. Transfigurarea vieţii lumii în viaţa eternă este ţinta finală. Calea care duce acolo trece prin primirea liberă a morţii, prin cruce, prin suferinţă, Cristos este răstignit peste abisul întunecat în care fiinţa şi non-fiinţa s-au amestecat. Şi lumina ce iradiază de la Răstignit este fulgerul scânteietor în noapte. Este lumina ce iluminează obscuritatea fiinţei; ea este biruinţa asupra tenebrelor non-fiinţei. (Autor: Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate, Paideia,1996, trad. S. Lăcătuş; http://www.ceruldinnoi.ro/).