Maria Magdalena

V. Giulgiul gol
 
Veghind într-un loc tăinuit,
apostolii-n freamăt de teamă,
în zarea de zi s-au trezit
de-un iute şi viu ciocănit
în uşa cu drugi de aramă.

Mormântul... femeile-au spus...
e gol! Pe Domnu-L luară
şi nu ştim unde L-au pus.
Şi-acolo... pe lespezi... de sus,
doi îngeri, venind, se-arătară.
Doi îngeri...
Dar glasul s-a stins,
căci toţi le priveau cu-ntristare.
Iar Toma plângea ca învins.
Dar Petru mijlocul şi-a-ncins.
Ioan a sărit în picioare!

Şi-ndată, pe drumuri pustii,
sub cer sângerând ca o rană,
cei doi străbătură în goană
livezi îngrădite şi vii.
Şi sus, la mormânt, cu fiori,
pe pragul cioplit ca o treaptă,
Ioan... se opreşte... aşteaptă.

Iar Petru curând năvăleşte
cum cade un fulger pe-un trunchi
şi plin de uimire, priveşte.
Fâşiile-n albe tipare,
întreaga lor formă păstrând,
lăsaseră trupul să zboare,
din ele, cum zboară un gând.
în baltă de smirnă şi-aloe,
stau pânzele tainic deşarte
şi-i strâns obrăzarul deoparte!
În hohot de plâns fără voie,
cu-ntreaga puterii măsură
apostolii cred în Scriptură,
învinsă e veşnica moarte!
Isus e stăpân pe natură!
 
VI. Rabuni
 
Rămase în urmă, departe,
din nou către Sfântul mormânt
femeile-n văluri invoalte,
veneau prin aripa de vânt.
Şi sus, la mormântul pustiu,
se-opriră pe piatră să plângă.
Un abur de nor auriu
venea până-n prag să se frângă.

Maria din nou se apleacă,
să vadă măcar o scânteie.
Dar uite, se-aprind curcubee.
Ah, dragostea cum s-o înfrângi?
Sunt îngerii iarăşi. — Femeie,
ce rană te face să plângi?

Şi-un umblet se-aude afară...
Sunt paşi ce se-apropie blând.
E, poate, mai ştii, grădinarul.
— Femeie, ce cauţi plângând?
Maria tresare ca arsă.
Îi muşcă în inimă teama,
îşi pune sfioasă marama
pe faţa cea repede-ntoarsă.

— Stăpâne, Maria a spus,
de-ai vrut ca să-L duci mai deoparte,
arată-mi doar unde L-ai pus.
Şi omul străin îi răspunde:
— Maria! Iar ea s-a întors.
Maria?.. Tot sufletul stors
renaşte-n aceste secunde.

E El! Şi în faţa minunii,
Maria se-aruncă: — Rabuni!
— O, nu mă atinge, Maria,
căci nu m-am suit la Cel Bun!
Şi totuşi... am vrut să vă spun
chiar azi, tuturor, bucuria.
Ci du-te la fraţi să le spui
că astăzi la Tatăl mă sui,
la Cel ce-a zidit veşnicia!

Femeile-n colb se înclină
şi grabnic pornesc pe rovină.
O, cât e de bine s-alergi,
să duci bucuria cea mare!
Maria voioasă aleargă.
Surorile fug necurmat
să strige: Isus a-nviat!
 
VII. Trăieşte
 
De-atuncea... în lumea cea largă,
o, câte Marii au strigat,
câţi martori de veste au dat:
E viu Salvatorul! Trăieşte!
Iar noi eram morţi şi vrăjmaşi,
păziţi ca de tainici ostaşi.
Şi Domnul, din beznă adâncă,
ne-a scos prin peceţi şi prin stâncă
să ducem mesajul divin.
E viu Salvatorul! Şi încă,
din cerul de glorie plin,
ne cheamă,
ne iartă,
amin...
 
Costache Ioanid