„Modelul meu moral, idealul meu este unul singur, Cristos”[1] scria Dostoievski. În pleiada scriitorilor fracezi ai timpului său, alături de Leon Bloy, Bernanos este „un pelerin al Absolutului”, pe care l-a identificat „cu acest Domn pe care noi am învăţat să-l cunoaştem ca un minunat prieten viu, care suferă pedepsele noastre, se emoţionează cu bucuriile noastre, va împărţi cu noi agonia noastră, ne va primi în braţele sale, la inima sa”[2]. Căutarea absolutului înseamnă pentru Bernanos, de fapt, căutarea sfinţeniei, care nu este un obiect de atins în sine, ci condiţia unei întâlniri plenare cu Dumnezeul care este foc ce „devorează”: e focul iubirii nestinse, care – aşa cum ne explică G. Thibon, în termeni foarte apropiaţi de ai autorului nostru – „ne transformă în el însuşi, ne înghite în unitatea sa, (...) ne îndumnezeieşte fiinţa. «Foc am venit să aprind pe pământ»; (...) el dovorează (...). Recunoştinţa lui este mai profundă: el îşi comunică incandescenţa; dintr-un corp întunecat şi rece, el face să ţâşnească lumina şi căldura””[3]. De aceea omul, asemenea lui Moise în pustiu, se simte atras de lumina şi căldura lui, intuind că află adevărul şi împlinirea destinului său numai dacă se apropie, acceptând orice risc, de „chipul” său – Cuvântul întrupat – şi îl exprimă în propria existenţă, căci „Cristos este cea mai uluitoare descoperire, descoperirea sfinţeniei lui Dumnezeu în firea umană, el este însăşi taina vieţii dumnezeieşti pusă în arhetipul alcătuirii fiinţei umane”[4]. Acest „minunat prieten viu” ne-a dezvăluit faptul că Dumnezeu este iubire, iar această revelaţie conferă destinului nostru o dimensiune pe care cei din vechime nici măcar n-o întrevăzuseră. Cu venirea lui Cristos nici un om nu poate să se mai simtă singur. Comuniunea vieţii, experienţa profundă a iubirii şi împărtăşirea ei celorlalţi străbat drumul acestei lumi îmbătate de iluzii pentru a-i oferi posibilitatea de a se apropia de Dumnezeul său şi de a se salva acceptându-i iubirea care s-a arătat şi continuă să se manifeste într-o istorie ai cărei protagonişti i-au găsit în el semnificaţia profundă. Căci iubirea justifică totul în viaţa celui care i-a spus „da” lui Isus Cristos şi-l urmează, fără să privească înapoi, pe strada libertăţii şi a reconcilierii cu sine însuşi, cu semenii şi cu Dumnezeu. În Cristos acea întrebare profundă, acea nevoie imperioasă după sens pe care omul dintotdeauna o poartă înăuntru îşi află răspunsul. Visul vieţii şi al iubirii se întrupează şi devine experienţă concretă, tangibilă, zilnică.
De la această realitate concretă, experimentată în credinţă, pleacă Georges Bernanos, „angajat cu o coerenţă pasională şi o perseverenţă neobosită, să trăiască aventura sa umană în adevăr, pentru a mărturisi propria credinţă de nezdruncinat în Dumnezeul-Iubire care, de la înălţimea crucii, nu încetează să-şi fixeze privirea milostivă asupra oricărei creaturi”[5]. Aceasta este mărturia pe care o dă continuu în scrierile sale. Cu un an înainte de a muri, spunea în aprilie 1947 într-o conferinţă ţinută la Tunis, în Algeria, la cererea surorilor părintelui Charles de Foucauld: „Cum aş putea eu să continui să vă vorbesc despre sfinţi şi despre sfinţenie fără să vă amintesc – sau să vă învăţ – că pentru noi creştinii, Dumnezeu este iubire, Creaţia este un act de iubire”[6].
„Sedus” mereu de chipul lui Cristos, Bernanos se opreşte să-l contempleze mai ales în agonia sa: plin de tristeţe, sfâşiat de durere, devastat de părăsire. Divina Agonie ne aminteşte că „Dumnezeu doreşte creatura sa cu o dorinţă a cărei minimă reprezentare ne-ar face praf. De aceea a ascuns această dorinţă în cea mai mare profunzime a dulcei Inimii suferinde a lui Isus Cristos”[7].
„Jertfa crucii nu este doar un sacrificiu compensatoriu; de fapt nu este dreptatea cea interesată, nefiind singura insultată. La crima împotriva Iubirii, Iubirea răspunde în felul său şi după propria esenţă: cu o dăruire totală, infinită. Unde se va împlini unirea dintre creator şi creatură, dintre victimă şi călău? În durere, care este comună la amândoi. Noi suntem în inima acestei drame imense, suntem chiar în inima preasfintei Treimi”[8].
„De două mii de ani generaţiile de creştini nu au altceva de făcut decât să retrăiască unele după altele pătimirea Domnului, dar a noastră intră în cel mai intim şi cel mai profund secret al acestei agonii – singurătatea totală, totala părăsire”[9].
Privirea lui Bernanos este fixată asupra acestui Cristos care continuă să fie în agonie în noi pentru a extinde opera răscumpărării, căci agonia lui iese în relief la orizontul fiecărei existenţe creştine, implicând-o într-un mister de moarte şi de viaţă, de solidaritate în bine şi în rău, de transfigurare a tot ceea ce este concret şi imediat, de risc şi de luptă, care se reflectă în timp şi în veşnicie[10]. (Autor: pr. dr. Isidor Chinez).
[1] L. DAL SANTO, ed., Dostoevskij inedito. Quaderni e taccuini. 1860-1881, Vallecchi, Firenze 1980, 409.
[2] G. BERNANOS, Journal d’un curé de campagne, în G. BERNANOS, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Bibliothèque de la Pléiade, Gallimard, 1992, 1051 (de aici înainte se va cita Journal).
[3] G. THIBON, L'ignorace étoilée, Fayard, Paris 1974, tr. română G. THIBON, Ignoranţa înstelată, Humanitas, Bucureşti 2003, 83.
[4] P. EVDOKIMOV, La femme et le salut du monde, Desclée de Brouwer, Paris 1978, tr. rom. Femeia şi mântuirea lumii, Christiana, Bucureşti 20042, 224.
[5] M. A. LA BARBERA, „Introduzione” în M. A. LA BARBERA, Bernanos. Pensieri, parole, profezie, Paoline, Milano 1996, 7.
[6] G. BERNANOS, „Nos amis les saints” în G. BERNANOS, Essais et écrits de combat, II, Gallimard, Paris 1995, 1377.
[7] Ultima agendă, 18 ianuarie 1948. Textul este în A. BEGUIN, Bernanos, Seuil, Paris 1954, 146.
[8] G. BERNANOS, „Lettre à Frédèric Lefèvre” în G. BERNANOS, Essais et écrits de combat, I, Gallimard, Paris 1971, 1052.
[9] Text din jurnalul său din 16 iunie 1942 redat de A. BEGUIN, Bernanos, 137.
[10] Cf. F. CASTELLI, Volti di Gesù nella letteratura moderna, I, Paoline, Cinisello Balsamo 19913, 152.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu