Doamne, pentru ce mi-ai zis
să-i iubesc pe toţi fraţii mei, oamenii?
Am încercat, dar spre tine revin înspăimântat…
Doamne, eram aşa de liniştit la mine acasă,
m-am organizat, m-am instalat.
Singur, eram de acord cu mine însumi,
la adăpost de vânt, de ploaie, de noroi…
Aş fi rămas curat, închis în turnul meu.
Dar m-ai forţat să întredeschid uşa.
Ca o rafală de ploaie în plină faţă,
strigătul oamenilor m-a trezit.
Ca o vijelie, o prietenie m-a impresionat.
Şi am lăsat uşa întredeschisă…
Primii au intrat deja la mine, Doamne;
exista totuşi un pic de loc în inima mea.
Până atunci, era rezonabil.
Dar următorii, Doamne, alţi oameni,
nu i-am văzut în spatele celorlalţi.
Erau numeroşi, erau mizerabili;
m-au invadat pe neaşteptate,
a trebuit să fac loc la mine.
Cu cât împing ei poarta cu atât poarta se deschide.
Ah! Doamne, sunt pierdut, eu nu mai sunt la mine acasă.
Nu mai este loc pentru mine la mine acasă.
”Nu te teme de nimic, spune Dumnezeu, tu ai câştigat totul.
Căci în timp ce oamenii intrau la tine,
Eu, Tatăl tău, eu Dumnezeul tău,
m-am strecurat printre ei.”
de Michel Quoist
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu