Sf. Isidor, ep. înv.

Sfântul Isidor, episcop de Sevilia, este unul dintre cei mai mari Părinţi latini, care a reuşit să adune într-un singur corp de cunoştinţe tot ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii au transmis secolelor viitoare în domeniul credinţei şi al culturii. El a scris o carte foarte citită în întreg Evul Mediu, Cartea despre originile lucrurilor, un fel de „enciclopedie" în care a adunat, cu zel, dar uneori fără spirit critic, principalele descoperiri şi cunoştinţe ale ştiinţei de până atunci. Deşi a lucrat enorm de mult pentru răspândirea cuceririlor ştiinţifice, el a rămas, în primul rând, un episcop zelos, preocupat de formarea şi maturizarea culturală şi morală a clerului Bisericii din Spania.

În acest scop, a întemeiat un colegiu bisericesc, prototip al viitoarelor seminarii, dăruind o mare parte din timpul şi energiile sale instruirii candidaţilor la preoţie.

Isidor s-a născut în jurul anului 560, în oraşul Cartagina (Cartagina Spaniei), unde tatăl său a fost înalt funcţionar imperial, într-o casă în care sfinţenia era parcă o însuşire de familie. Trei fraţi au devenit episcopi şi sfinţi ai Bisericii: Leandru, Fulgenţiu şi Isidor; o soră, Florentina, a ajuns călugăriţă, fiind ridicată şi ea la cinstea altarelor. Leandru, fratele mai mare, a fost tutorele şi învăţătorul lui Isidor, rămas orfan din fragedă copilărie.

Viitorul „învăţător al Bisericii", autor al unui foarte mare număr de cărţi, în care vorbeşte despre probleme din toate domeniile cunoaşterii umane, de la agronomie la medicină, de la teologie la economie casnică, la început a fost un student nepăsător şi foarte puţin dispus să se aplece asupra cărţilor.

Într-o zi, s-a apropiat de o fântână ca să-şi astâmpere setea şi privirea i-a fost reţinută de şanţurile adânci săpate în piatra dură de funia moale cu care se trăgea ciutura cu apă. A înţeles atunci că perseverenţa şi voinţa omului pot învinge cele mai grele piedici în viaţă.

S-a întors cu o reînnoită dragoste de muncă la cărţile sale, şi atât de mult a progresat în învăţătură, încât şi-a meritat renumele de cel mai învăţat om al timpului său. Intră în rândul clericilor din Sevilia şi preia, în urma morţii fratelui său, scaunul episcopal al acestei importante dieceze. Ca şi fratele său, va fi episcopul cel mai popular şi cu cea mai mare autoritate în epoca sa; pentru acest motiv, a fost ales să prezideze al patrulea Conciliu din Toledo (633), conciliu de o deosebită însemnătate pentru Biserica din Spania. Citirea continuă a scrierilor Sfântului Augustin şi ale Sfântului Grigore cel Mare l-a ajutat să devină, alături de Boetius şi de Cassiador, primul sistematizator şi organizator al culturii creştine.

O legendă ne spune că, pe când Isidor era abia de o lună, un roi de albine s-a apropiat de leagănul său şi au depus pe buzele lui un râuleţ de miere, ca o prevestire a învăţăturilor substanţiale şi dulci care într-o zi aveau să fie rostite de buzele nevinovatului copil de atunci.

Ştiinţa lui adâncă şi vastă, întotdeauna însoţită de o umilinţă sinceră şi o dragoste atotcuprinzătoare, i-a meritat titlul de „doctor egregius" - „învăţător strălucit" - şi aureola de sfânt.

Prenumele Isidor face parte dintre numele vechi greceşti preluate de către creştini, chiar atunci când înţelesul lor era legat de mitologie. Isidor este cuvântul compus din numele Isis, zeiţă a naturii şi a fertilităţii la egipteni, şi doron = dar; împreună înseamnă dar al zeiţei Isis. Credinţa creştină nu a eliminat astfel de nume, deoarece valoarea unei vieţi este dată de faptele omului, nu de numele pe care îl poartă. Martirologiul Roman are înscrişi un număr de zece sfinţi care au purtat numele de Isidor. Există şi o formă feminină, Isidora, cu prescurtarea Dora. Sfântul Isidor, episcopul de Sevila, ne avertizează prin istoria vieţii sale că numai munca perseverentă ne ajută să cunoaştem adevărata rodnicie atât pe tărâmul cunoaşterii, cât şi al credinţei.