Simone Weil (1909—1943)

Simone Weil se află printre acei scriitori a căror gândire nu poate fi bine înteleasă fără să fie pusă în legătură cu viata şi caracterul lor. La Simone Weil aceasta se întâmplă nu doar pentru că cea mai mare parte a operei ei a fost publicată postum - o bună parte nefiind de fapt destinată publicării (cele patru volume ale Caietelor, bunăoară) - şi nu doar pentru că a avut un traiect existenţial spectaculos - de la bolsevica poreclită "Fecioara Roşie" la mistica crestină pe care nu putini o consideră o sfântă - dar mai ales pentru felul în care ea scria, după propria-i mărturie, ca traducând cu acrivie o inspiratie din alte sfere.

Născută în Parisul anului 1909, într-o familie de intelectuali evrei din clasa de mijloc - tatăl ei era medic - a urmat cele mai bune şcoli pariziene ale timpului, făcând furori cu inteligenţa ei strălucitoare în colegiul de filosofie de la Sorbona, unde Simone de Beauvoir îşi lua diploma în "Filosofie generală şi Logică" a doua, fiind devansată doar de... Simone Weil.

Cariera profesorală nu a fost una «reusită» din cauza non-conformismului ei fată de programele de studiu, şi, drept urmare, s-a şi încheiat după doar câtiva ani cu ceea ce ea a considerat a fi o culme firească: demiterea. În acesti ani se implică în miscarea sindicală peste tot pe unde ajunge.

În 1935 o găsim chiar angajată incognito ca simplă muncitoare în uzinele Renault. "Ori de câte ori mă gândesc la crucificarea lui Cristos săvârsesc păcatul invidiei", mărturiseste ea unui prieten într-o scrisoare. Dorinta aceasta, aproape patologică, de a se identifica cu cei excluşi, persecutaţi şi în suferintă, practicată cu consecventă şi la modul cel mai concret, îi aduce nu numai respectul tuturor, dar şi grave tulburări de sănătate (după experienţa de aproape doi ani de la Renault, durerile de cap, uneori infernale, au urmărit-o tot restul vieţii), care au culminat cu acea tuberculoză fatală, contactată în 1943 în Anglia. Venită să se înroleze în "Franţa liberă", organizatie de rezistentă antinazistă condusă de De Gaule, ea a considerat necesar ca şi până la momentul parasutării în Franta să participe la tratamentul acordat de nazisti compatriotilor ei francezi. Raţia de hrană acordată de Hitler francezilor i-a fost fatală şi Simonei, în conditiile îmbolnăvirii ei de tuberculoză - moare, în august 1943, în sanatoriul de la Ashford.

Simone Weil a marcat puternic, prin opera şi viaţa ei, intelectualitatea franceză de după al doilea război mondial. André Gide a numit-o o sfântă a exclusilor şi marginalizaţilor, iar alti mari scriitori, ca T.S. Eliot, Albert Camus sau Simone de Beauvoir, au declarat-o una dintre cele mai mari gânditoare ale secolului. Mai mult decât atât, Albert Camus considera că nu se poate concepe o Europă nouă care să nu tină seama de exigentele pe care Simone Weil le-a formulat în scrierile sale.
 

Printre textele publicate în timpul vietii: Ne recom-mencons pas la guerre de Troie (Noaveaux Cahiers, 1937), L'Iliade ou le poeme de la force (Les Cahiers du Sud, 1940-1941), Reflexions â propos de la theorie des quanta (Les Cahiers du Sud, 1942).

Volume publicate postum: La pesanteur et la grace (Pion, 1947), L'Enracinement, prelude a une declaration des devoirs enuers Vetre humain (Gallimard, 1949), La Connaissance surnaturelle (Gallimard, 1950), Attente de Dieu (La Colombe, 1950), Intuitions pre-chretiennes (La Colombe, 1951), La Condition ouvriere şi Lettre a un religfeux (Gallimard, 1951), Cahiers, I (Pion, 1951), Cahiers, II (Pion, 1953), La sourcegrecque (Gallimard, 1953), Opression et liberte si Venise sauvee (Gallimard, 1955), Cahiers, III (Pion, 1956), Ecrits de Londres et dernieres lettres (Gallimard, 1957), Ecrits historiques et politiques (Gallimard, 1960), Pensees sans ordre concernant l'amour de Dieu (Gallimard,1962), Sur la science (Gallimard, 1966).

Reflexii asupra bunei utilizări
a studiilor şcolare în
vederea iubirii lui Dumnezeu

Cheia unei concepţii creştine a studiilor este faptul că rugăciunea constă în atenţie. E orientarea către Dumnezeu a întregii atenţii de care sufletul este capabil. Calitatea atenţiei determină în mare măsură calitatea rugăciunii. Căldura inimii nu o poate suplini.

Numai partea cea mai înaltă a atenţiei intră în contact cu Dumnezeu, atunci când rugăciunea este destul de intensă şi de pură pentru ca un asemenea contact să aibă loc; dar întreaga atenţie e îndreptată către Dumnezeu.

Exerciţiile de şcoală dezvoltă, bineînţeles, o parte mai puţin înaltă a atenţiei. Ele sunt totuşi pe deplin eficace pentru creşterea puterii de atenţie ce va fi disponibilă în momentul rugăciunii, cu condiţia ca ele să fie practicate în acest scop şi numai în acest scop.

Deşi astăzi oamenii par să o ignore, formarea facultăţii atenţiei este adevăratul scop şi aproape unicul interes al studiilor. Cea mai mare parte a exerciţiilor de şcoală au de asemenea un interes intrinsec; dar e un interes secundar. Toate exerciţiile care fac realmente apel la capacitatea de atenţie sunt interesante în acelaşi chip şi aproape în aceeaşi măsură.

Liceenii, studenţii care îl iubesc pe Dumnezeu nu ar trebui să spună niciodată: „Mie îmi plac matematicile", „Mie îmi place franceza", „Mie îmi place greaca". Trebuie să înveţe să le iubească pe toate pentru că toate fac să crească acea atenţie care, orientată spre Dumnezeu, este substanţa însăşi a rugăciunii.

Lipsa darului sau a gustului natural pentru geometrie nu împiedică cercetarea unei probleme sau studiul unei demonstraţii să dezvolte atenţia. E aproape invers. E aproape o împrejurare favorabilă.

E chiar prea puţin important dacă izbuteşti să găseşti soluţia sau să înţelegi demonstraţia, cu toate că trebuie să te străduieşti cu adevărat să reuşeşti. Dar niciodată şi în nici un caz, un efort de atenţie veritabilă nu e efort pierdut. El e întotdeauna deplin eficace spiritual şi, ca urmare, e de asemenea eficace în planul inferior al inteligenţei, fiindcă orice lumină spirituală luminează inteligenţa.

Dacă soluţia unei probleme de geometrie e căutată cu o atenţie veritabilă şi dacă, la capătul unui ceas, cel ce o caută nu e mai înaintat decât la început în ce priveşte rezolvaraa ei, el a înaintat totuşi cu fiece minut al acelei ore într-o altă dimensiune, mai misterioasă. Fără ca el să simtă, fără ca el să ştie, acest efort în aparenţă steril şi fără rod a pus mai multă lumină în suflet. Rodul se va regăsi odată, mai târziu, în rugăciune. Se va regăsi fără îndoială, pe deasupra, şi într-un anume domeniu al inteligenţei, poate cu totul străin matematicii. Poate că într-o zi cel ce a făcut acest efort ineficace va fi capabil, din pricina lui, să sesizeze mai direct frumuseţea unui vers din Racine. Dar că rodul efortului trebuie să se regăsească în rugăciune e un fapt cert, nu dă loc nici unei îndoieli.

Certitudinile de acest fel sunt experimentale. Dar dacă nu crezi în ele înainte de a le fi încercat sau dacă nu te comporţi, cel puţin, ca şi cum ai crede în ele, nu vei face niciodată experienţa ce dă acces la asemenea certitudini. Avem de a face aici cu un fel de contradicţie. La fel se întâmplă, începând de la un anume nivel, cu toate cunoştinţele utile înaintării spirituale. Dacă ele nu sunt adoptate ca regulă de conduită înainte de a fi verificate, dacă nu rămâi ataşat de ele doar prin credinţă timp îndelungat înainte de a le verifica, o credinţă întâi întunecată, lipsită de lumină, nu le vei transforma niciodată în certitudini. Credinţa e condiţia indispensabilă pentru a le verifica.

Cel mai bun sprijin al credinţei este garanţia că dacă ceri Tatălui pâine, el nu îţi va da pietre. Chiar în afara oricărei credinţe religioase explicite, ori de câte ori o fiinţă umană face un efort de atenţie cu unica dorinţă de a deveni mai aptă să sesizeze adevărul, ea dobândeşte această aptitudine mai mare, chiar dacă efortul ei nu a produs nici un rod vizibil. O poveste a eschimoşilor ex­plică astfel originea luminii: „Corbul care, în noaptea veşnică, nu putea găsi hrană a dorit lumina şi pământul s-a luminat". Dacă există dorinţă, dacă obiectul dorinţei e într-adevăr lumina, dorinţa luminii produce lumina. Există într-adevăr dorinţă când există efort de atenţie. Lumina este într-adevăr obiectul dorinţei atunci când orice alt mobil este absent. Chiar dacă eforturile de atenţie rămân sterile ani la rând, vine ziua când o lumină exact proporţională cu aceste eforturi va inunda sufletul. Fiecare efort adaugă un pic de aur unei comori pe care nimic în lume n-o poate răpi.Strădaniile inutile, timp de ani lungi şi dureroşi, ale pre­otului din Ars de a învăţa latina şi-au dat întregul rod în discernământul minunat prin care întrezărea sufletul însuşi al peni­tenţilor dincolo de cuvintele şi chiar dincolo de tăcerea lor.

Trebuie deci să studiezi fără nici un fel de dorinţă de a obţine note bune, de a reuşi la examene, de a obţine vreun rezultat şcolar, fără nici un fel de consideraţie pentru gusturile şi aptitudinile naturale, concentrându-te la fel asupra tuturor exerciţiilor cu gândul că toate servesc la formarea acelei atenţii care e substanţa rugăciunii, în momentul când te ocupi de un exerciţiu, trebuie să vrei să te ocupi de el corect; fiindcă această voinţă e indispensabilă pentru împlinirea veritabilă a unui efort. Dar dincolo de acest scop imediat, intenţia profundă trebuie să meargă doar spre creşterea puterii de atenţie în vederea rugăciunii, aşa cum atunci când scrii desenezi forma literelor pe hâr­tie nu pentru forma lor, ci cu ideea de a te exprima.

A întreprinde studiul numai şi numai cu această intenţie, excluzându-le pe toate celelalte este prima condiţie a bunei lui folosiri spirituale. A doua condiţie constă în a te sili în mod riguros să priveşti în faţă, să contempli cu atenţie, îndelung fiecare exerciţiu ratat, în toată urâţenia mediocrităţii cu care l-ai tratat, fără a-ţi căuta nici o scuză, fără a neglija nici o greşeală, nici o corectură a profesorului şi încercând să depistezi originea fiecărei greşeli. Ispita de a face contrariul e mare, cea de a trece uşor peste exerciţiul corectat, aruncându-i doar o privire piezişă şi apoi ascunzându-l iute. Aproape toţi fac aproape întotdeauna aşa. Trebuie să respingi o asemenea ispită, întâmplător şi pe deasupra, nimic nu e mai necesar succesului la învăţătură decât a o respinge, fiindcă lucrezi fără a progresa prea mult, oricât efort ai face, dacă îţi repugnă să-ţi dedici atenţia greşelilor comise şi corecturilor profesorilor.

Se poate dobândi astfel mai cu seamă virtutea smereniei, comoară infinit mai preţioasă decât orice progres la învăţătură, în această privinţă, contemplarea propriei prostii e mai utilă poate chiar decât contemplarea păcatului. Conştiinţa păcatului îţi dă sentimentul că eşti rău, iar un anume orgoliu se simte întrucâtva satisfăcut. Când te sileşti prin violenţă să-ţi pironeşti privirea ochilor şi a sufletului asupra unui exerciţiu şcolar ratat în mod prostesc, simţi cu o irezistibilă evidenţă că eşti ceva mediocru. Nu există altă cunoaştere mai de dorit. Dacă ajungi să cunoşti acest adevăr cu tot sufletul, eşti solid instalat pe adevărata cale.

Dacă aceste două condiţii sunt foarte bine îndeplinite, studiile şcolare constituie neîndoielnic un drum către sfinţenie la fel de bun ca oricare altul.

Pentru a împlini a doua condiţie e nevoie doar să vrei s-o faci. Nu tot aşa stau lucru­rile cu prima. Pentru a fi cu adevărat atent trebuie să te pricepi s-o faci.

Cel mai adesea, e confundat cu atenţia un soi de efort muscular. Dacă li se spune elevilor: "Acum fiţi atenţi", îi vezi încruntând sprâncenele, ţinându-şi respiraţia, încordându-şi muşchii. Dacă după două minute îi întrebi la ce sunt atenţi, nu ştiu să răspundă. Au fost atenţi la nimic. Nu au fost atenţi. Şi-au încordat muşchii.

Se investeşte deseori în studiu un asemenea tip de efort. Cum el ajunge să te obosească, îţi dă impresia că ai muncit. E o iluzie. Oboseala nu are nici o legătură cu munca. Munca este efortul util, fie că e obositor sau nu. Acel soi de efort muscular e cu totul steril, chiar făcut cu bună intenţie. Buna intenţie se numără atunci printre cele care pavează infernul. Studiile întreprinse astfel pot fi câteodată reuşite din punct de vedere şcolar, din punctul de vedere al notelor şi al examenelor, dar reuşita se obţine în pofida efortului, graţie darurilor naturale; asemenea studii sunt întotdeauna inutile.

Voinţa, cea care la nevoie te face să strângi din dinţi şi să înduri suferinţa, este arma de căpetenie a ucenicului în munca manuală. Dar, contrar a ceea ce se crede de obicei, ea nu are aproape nici un rol în studiu. Inteligenţa nu poate fi mânată decât de dorinţă. Pentru ca să existe dorinţă, trebuie să existe plăcere şi bucurie. Inteligenţa nu creşte şi nu dă roade decât în bucurie. Bucuria de a învăţa este la fel de indispensabilă studiului ca respiraţia alergătorului. Acolo unde lipseşte, nu este vorba despre studioşi, ci despre nişte biete caricaturi de ucenici care la capătul uceniciei lor nu vor avea nici măcar o meserie.

Acest rol al dorinţei în studiu e cel care permite utilizarea studiului drept pregătire pentru viaţa spirituală. Fiindcă dorinţa orientată spre Dumnezeu e singura forţă capabilă să facă sufletul să urce. Ori, mai degrabă, Dumnezeu este cel care vine să cuprindă sufletul şi să îl înalţe, dar numai dorinţa îl sileşte pe Dumnezeu să coboare. El nu vine decât la cei care îi cer să vină; iar spre cei care cer des, îndelung, cu ardoare, el nu se poate împiedica să coboare. Atenţia e un efort, cel mai mare poate, dar un efort negativ, în sine, el nu comportă oboseală. Când oboseala se face simţită, atenţia abia de mai e posibilă, afară de cazul când fiinţa are deja un bun exerciţiu în această privinţă; e mai potrivit atunci să te laşi în voia oboselii, să cauţi o destindere şi să reîncepi peste puţină vreme, să te desprinzi şi să te prinzi iarăşi de studiu, tot aşa cum inspiri şi expiri.

Douăzeci de minute de atenţie intensă şi lipsită de oboseală valorează nesfârşit mai mult decât trei ore petrecute în acea şedere la lucru cu sprâncenele încruntate care te face să spui cu sentimentul datoriei împli­nite: „Am lucrat bine".

Dar, în pofida aparenţei, e şi cu mult mai dificil. Există în sufletul nostru ceva căruia atenţia veritabilă îi repugnă mai intens decât îi repugnă cărnii oboseala. Acest ceva e cu mult mai aproape de rău decât carnea. Iată de ce ori de câte ori obţinem o atenţie veritabilă distrugem o parte de rău în noi. Dacă ne mobilizăm atenţia având această inten­ţie, un sfert de oră de atenţie valorează cât multe fapte bune.

Atenţia constă în a-ţi suspenda gândirea, în a o lăsa disponibilă, vidă, permeabilă faţă de obiect, în a menţine interior, în proximitatea gândului, dar la un nivel inferior şi fără contact cu gândul, diferitele cunoştinţe dobândite, pe care eşti obligat să le utilizezi, în raport cu toate gândurile particulare şi deja formate, gândirea trebuie să fie ca un om pe vârful unui munte care, privind înainte, zăreşte în acelaşi timp dedesubtul lui, dar fără a le privi, o mulţime de păduri şi câmpii. Gândirea trebuie să fie mai ales vidă, în aşteptare, să nu caute nimic, ci să fie gata să primească în adevărul lui nud obiectul ce va pătrunde în ea.

Toate contrasensurile în traduceri, toate erorile în rezolvarea problemelor de geometrie, toate stângăciile de stil şi toate înlănţuirile defectuoase ale ideilor în temele de franceză, toate vin din faptul că gândirea s-a repezit în grabă spre ceva şi, fiind astfel prematur ocupată, nu a mai fost disponibilă pentru adevăr. Cauza, stă mereu în voinţa de a fi activ; în voinţa de a căuta. Ceea ce poate fi verificat de fiecare dată, pentru fiecare greşeală, dacă urcăm la rădăcina ei. Nu există un mai bun exerciţiu decât această verificare. Fiindcă e vorba despre un adevăr dintre cele în care nu poţi crede decât încercându-le de sute şi de mii de ori. La fel se întâmplă cu toate adevărurile esenţiale. Bunurile cele mai preţioase nu trebuie căutate, ci aşteptate. Fiindcă omul nu le poate găsi prin propriile forţe, iar dacă se por­neşte în căutarea lor, va găsi în loc de ele bunuri false, a căror falsitate nu va şti să o discearnă.

Soluţia unei probleme de geometrie nu e în ea însăşi un bine preţios, dar şi ei i se apli­că aceeaşi lege pentru că este imaginea unui bine preţios. Fiind un mic fragment de ade­văr particular, ea este imagine pură a Adevărului unic, etern şi viu, acel Adevăr care a spus într-o zi cu voce omenească: „Eu sunt adevărul".

Astfel gândit, orice exerciţiu şcolar se aseamănă unui sacrament. Există pentru fiecare exerciţiu şcolar un mod specific de a aştepta adevărul, având dorinţa lui şi fără a-ţi îngădui să îl cauţi. Un mod de a-ţi fixa atenţia asupra datelor unei probleme de geometrie fără să îi cauţi soluţia, asupra cuvintelor unui text latin sau grec fără să îi cauţi sensul, un mod de a aştepta, când scrii, ca acel cuvânt care e potrivit să vină de la sine sub peniţă, respingând doar cuvintele insuficiente.

Prima datorie faţă de elevi şi studenţi este a le face cunoscută această metodă, nu doar în general, ci în forma specială legată de fiecare exerciţiu. Datorie nu numai a profesorilor, ci şi a îndrumătorilor lor spirituali. Iar cei din urmă trebuie pe deasupra să pună în plină lumină, într-o lumină strălucitoa­re, analogia între atitudinea inteligenţei în cazul fiecărui exerciţiu şi situaţia sufletului care, cu candela plină de untdelemn, îşi aşteaptă mirele cu încredere şi dorinţă." Fiecare adolescent iubitor să dorească, în vreme ce face o traducere din latină, să se apropie prin ea puţin mai mult de clipa când va fi cu adevărat acel slujitor care, în vreme ce stăpânul este la nuntă, veghează şi ascultă lângă poartă pentru a deschide de îndată ce-l va auzi că bate.Stăpânul îşi va pune atunci sluga la masă şi îi va aduce el însuşi de mâncare.

Doar această aşteptare, doar această atenţie pot determina în stăpân un asemenea preaplin de grijă iubitoare. Când sluga şi-a cheltuit puterile muncind câmpul, la întoar­cere stăpânul îi spune: „Pregăteşte-mi masa şi slujeşte-mă". I se adresează ca unui rob nevrednic care nu face decât ce i se porun­ceşte, în domeniul acţiunii trebuie făcut neîndoielnic tot ceea ce e poruncit, cu pre­ţul oricărui grad de efort, de oboseală şi de suferinţă, fiindcă cel ce nu se supune nu iubeşte. Dar după asta nu eşti decât un rob nevrednic. Ceea ce ai împlinit este o condi­ţie a iubirii, dar ea nu e suficientă. Ceea ce îl sileşte pe stăpân să se facă slujitorul slugii sale, să o iubească nu este nimic de acest gen; e încă şi mai puţin o căutare pe care sluga ar avea îndrăzneala să o întreprindă din proprie iniţiativă; este doar veghea, aşteptarea şi atenţia.

Fericiţi aşadar cei care îşi petrec adolescenţa şi tinereţea doar formându-şi această putere de atenţie. Fără îndoială, ei nu se află mai aproape de bine decât fraţii lor care muncesc la câmp sau în uzine. Sunt aproape, dar altfel. Ţăranii, muncitorii posedă acea apropiere de Dumnezeu, de o savoare in­comparabilă, care e de aflat în adâncul să­răciei, al lipsei de consideraţie socială şi al suferinţelor îndelungi, statornice. Dar dacă judecăm ocupaţiile în ele însele, studiile sunt mai aproape de Dumnezeu din cauza aten­ţiei care constituie sufletul lor. Cel care parcurge anii de studii fără a dezvolta în el o asemenea atenţie a pierdut o mare comoară. Nu numai iubirea lui Dumnezeu are drept substanţă atenţia. Iubirea aproapelui, despre care ştim că este una şi aceeaşi iubire se alcătuieşte din aceeaşi substanţă. Nenorociţii nu au nevoie de altceva în lume decât de oameni capabili să le dăruiască atenţia lor. Capacitatea de a da atenţie unui nenorocit este un lucru foarte rar, foarte dificil; e aproape un miracol. Aproape toţi cei care cred că au această capacitate sunt lipsiţi de ea. Căldura, elanul inimii, mila nu sunt de ajuns.

În prima legendă a Graalului se spune că Graalul, piatră miraculoasă care, prin vir­tutea ostiei sfinţite, satură orice foame, aparţine oricui va spune cel dintâi păzitorului pietrei, regelui pe trei sferturi paralizat din pricina celei mai durerose dintre răni: „Care îţi este chinul?"

Deplinătatea iubirii aproapelui înseam­nă să fii pur şi simplu în stare să îl întrebi: „Care îţi este chinul?" înseamnă să ştii că nenorocitul există, nu ca o unitate într-o colecţie, nu ca un exemplar al categoriei soci­ale etichetate „nenorociţi", ci ca om, exact asemenea nouă, care a fost lovit într-o zi de nenorocire şi în care s-a întipărit pecetea ei inimitabilă. Pentru asta e de ajuns, dar indispensabil, să ştii să îndrepţi asupra nenorocitului o anume privire.

O privire care este înainte de toate privire atentă, în care sufletul se goleşte de orice conţinut propriu pentru a primi în sine fiinţa pe care o priveşte aşa cum este ea, în adevărul ei întreg. Numai cel capabil de atenţie e capabil de o asemenea privire.

Aşa încât e adevărat, deşi paradoxal, că o traducere din latină, o problemă de geometrie, chiar ratate, pot, numai fiindcă li s-a acordat genul de efort adecvat, să te facă mai apt într-o bună zi, mai târziu, dacă prilejul se iveşte, să dai unui nenorocit, în clipa supremă a pătimirii lui, exact genul de ajutor în stare să îl salveze.

Pentru un adolescent capabil să sesizeze acest adevăr şi destul de generos pentru a dori acest rod, preferându-l oricărui altuia, studiile ar oferi deplinătate în ce priveşte eficacitatea lor spirituală, chiar în afara oricărei credinţe religioase.

Studiile şcolare sunt unul dintre acele câmpuri ce ascund un mărgăritar pentru care merită să îţi vinzi toate bunurile, fără a-ţi păstra nimic ţie însuţi, ca să fii în stare să-l cumperi. (Fragment extras din cartea: Simone WEIL, Forme de iubire implicitã a lui Dumnezeu, Ed. Humanitas, 2005, trad. A. Manolescu; http://www.ceruldinnoi.ro/).