Notă biografică
Monseniorul Vladimir Ghika s-a născut la 25 dec. 1873, la Constantinopol, unde se afla tatăl său, Ion Ghika, în calitate de ministru plenipotenţiar. Bunicul patern al monseniorului Ghika, Grigore Ghika X, a fost domnitorul Moldovei între 1849-1856 şi s-a numărat printre cei care au pregătit Unirea Principatelor. Mama monseniorului Ghika, Alexandrina, a fost nepoată a Domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Ghika.
În 1878, doamna Alexandrina, mama monseniorului, se stabileşte temporar în Franţa la Toulouse, cu cei doi băieţi ai săi, Vladimir şi Dimitrie, pentru a le asigura o educaţie cât mai aleasă. În 1881 survine moartea tatălui. Vladimir îşi ia bacalaureatul şi apoi licenţa în drept la Toulouse. În vederea unei cariere diplomatice, studiază apoi ştiinţele politice la Paris, dar îl interesează concomitent literatura, filosofia, medicina, istoria, ştiinţele exacte. Este dotat cu o memorie prodigioasă, ceea ce i-a permis dobândirea unei vaste culturi şi cunoaşterea a vreo cincisprezece limbi.
În 1902 are loc convertirea sa la catolicism, şi în 1905 este licenţiat în filozofie scolastică, luându-şi doctoratul în teologie, la Roma. Semnalăm tot acum că în 1923 este hirotonit preot, iar papa Pius al XI-lea îi acordă dreptul de a oficia liturghia catolică în ambele rituri – roman şi bizantin; de asemenea îl numeşte Protonotar Apostolic, conferindu-i titlul de monsenior.
În 1906 se întoarce în România unde fondează împreună cu sora Pucci, care îl însoţeşte, primele opere de caritate: Aşezământul Surorilor de Caritate Saint Vincent de Paul, Asociaţia Doamnelor de Caritate, primul spital gratuit din ţară pentru cei lipsiţi, azil de bătrâni, orfelinat, servicii de ambulanţă, dispensare etc. Dintre iniţiatorii acestor opere caritabile făceau parte, alături de monsenior, Prinţesa Alexandrina (mama monseniorului), Principesa Maria (viitoarea regină a României), doctorul Paulescu, doamna Darvari (Prinţesa Bibescu).
În 1907 organizează ambulanţe pentru victimele răscoalei şi oferă, prin grefă, piele din propriul său trup. În 1913, îl regăsim îngrijind, alături de Doamnele de Caritate, răniţii şi tifoizii din timpul Războiului Balcanic. 1914 îl surprinde la Roma, apoi se stabileşte într-un Paris asediat de nevoi şi suferinţe, îngrijind răniţii.
În timpul acestei şederi pariziene stabileşte legături de prietenie în lumea literelor şi a gândirii creştine, intrând în legătură şi cu mistici ca, de pildă, Tereza de Lisieux. Împreună cu poeţii Charles Peguy, Francis Jammes, Paul Claudel, cu gânditorii creştini Jacques Maritain, Louis Massignon, Francois Mauriac, Maurice Zundel conturează ideea unei familii spirituale contemplative şi a unor opere comune de caritate.
Câţiva ani mai târziu, Vladimir Ghika concepe un proiect în acest spirit. Fondează o Societate de Fraţi şi de Surori închinaţi lui Dumnezeu, disponibilă acţiunilor de caritate, dar oarecum mai liberă faţă de anumite rigori canonice. Această societate este aprobată de papa Pius al XI-lea şi este pusă sub patronajul evanghelistului Ioan. Pentru instalarea comunităţii, monseniorul Ghika cumpără mănăstirea de la Auberive, aceasta fiind foarte veche şi necesitând fonduri importante pentru restaurare. Din mai multe motive această încercare se soldează aparent cu un eşec.
La sfârşitul anilor douăzeci, un nou proiect a luat fiinţă în viaţa monseniorului Ghika: el se hotărăşte să meargă să trăiască într-o margine de Paris, în cartierul cel mai mizer al său – Villejuif. La început nu este acceptat. E huiduit, hulit de mulţi dintre declasaţii în mijlocul cărora a ales să trăiască. Monseniorul nu se descurajează. Mai întâi se apropie de copii, apoi, încetul cu încetul, de ceilalţi nefericiţi: bolnavi, beţivi, atei, răufăcători. Pătrunde în sufletele lor, dezamorsând mecanismele răului. Pe mulţi reuşeşte să-i convertească. În tot acest răstimp întreprinde şi numeroase călătorii, cu ocazia Congreselor Euharistice, având de fiecare dată misiuni de îndeplinit: la Sidney (1929), la Cartagina (1930), la Dublin (1932), la Tokio (1933) unde dă împărtăşania leproşilor într-o leprozerie; urmează Buenos Aires (1934), Manilla (1936), Budapesta (1938). În 1939 revine la Bucureşti pentru a repune pe picioare leprozeria de la Isaccea, cu personal medical francez, pe modelul leprozeriei de la Tokio, monseniorul urmând să devină duhovnicul aşezământului. Doi ani mai târziu, proiectul a fost respins de guvern sub presiunea autorităţilor germane.
În tot acest timp întreţine legături strânse cu greco-catolicii români de la Bucureşti. Oficiază pentru ei liturghii în spitale şi în închisori. Conform unor mărturii, au avut loc câteva vindecări inexplicabile ale unor răniţi în stare foarte grav, doar sub influenţa rugăciunii sale. Aceste fenomene au continuat şi mai târziu, în timpul detenţiei.
După război, mai exact, după abdicarea forţată a Regelui Mihai, Prinţesa Elisabeta (cumnata), doamnă de onoare a Reginei Elena şi Dimitrie (fratele) însoţesc familia regală în exil. „Dacă Dumnezeu mă vrea aici, aici rămân…”, se hotărăşte monseniorul, aici fiind România. Se instalează la Surorile Saint Vincent de Paul.
În 1949 are loc, prin decret guvernamental, desfiinţarea ordinelor călugăreşti, spitaliceşti şi de învăţământ. Bunurile Congregaţiei Saint Vincent de Paul sunt naţionalizate şi trecute în patrimoniul statului. În această vreme, deşi i s-a interzis să mai oficieze liturgii, monseniorul Ghika continuă să slujească altarul, să îndrume tineretul, să asiste bolnavii şi muribunzii.
În ziua de 18 noiembrie 1952 este arestat pe stradă, pentru „trădare” şi „spionaj” în favoarea Vaticanului. Este dus la Uranus, închisoarea securităţii. La interogatorii este pălmuit şi tratat cu brutalitate, trecut prin şocuri electrice pentru a „recunoaşte” acuzaţiile ce i se aduc şi falsele „dovezi” ce i se pun în faţă. Prinţul, monseniorul Vladimir Ghika, nu cedează. Este judecat de Tribunalul Militar din Bucureşti, la 24 octombrie 1953. Procesul a decurs abuziv. Monseniorul refuză să fie apărat de altcineva decât de el însuşi. La insistenţa judecătorului i se dă cuvântul avocatului numit din oficiu. Monseniorul iese atunci din boxa acuzaţilor, se opreşte în faţa avocatului, rostind, cu braţul întins: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu”. Avocatul tace. Preşedintele ordonă miliţienilor să-l scoată pe monsenior cu forţa din sală. Acesta din urmă se opune, sprijinindu-se cu o mână de boxa acuzaţilor, cu cealaltă de banca avocaţilor… cu atâta forţă încât miliţienii sunt incapabili să urnească din loc acest om firav, cântărind doar vreo cincizeci de kilograme. În faţa acestui spectacol neverosimil, preşedintele ordonă plenului de judecată să părăsească sala. Când sala e golită, miliţienii îi scot pe acuzaţi. La câtva timp procesul se reia fără monseniorul Ghika. Avocatul îl declară alienat mintal. După proces este depus la Jilava. Acolo, în urma unei percheziţii corporale umilitoare, i se iau hainele preoţeşti. Rămas doar în maiou şi izmene, este îmbrâncit într-o celulă supra aglomerată, umedă şi rece. Părul alb, nobleţea expresiei îi determină pe deţinuţi, chiar fără să ştie cine era noul lor colocatar, să-i ofere câte o piesă vestimentară din puţinul pe care-l aveau şi care, pentru ei, reprezenta o mică şansă, în plus, de supravieţuire.
La sugestia Tribunalului Militar de a face recurs, monseniorul Ghika refuză: „Nu am încredere – declară el – în Tribunalul vostru: am văzut cum ne-aţi judecat; refuz să semnez cererea de recurs”. Ceilalţi deţinuţi îi urmează exemplul.
În închisoare şi-a consacrat tot timpul problemelor celorlalţi deţinuţi. Într-o seară le-a spus: „Închisoarea aceasta era sfântă şi noi nu bănuiam!”.
În ianuarie este dus la infirmerie într-o stare de extremă epuizare. Fiul amiralului Fundăţeanu, deţinut şi el, îi poartă de grijă. În ziua de 1 mai 1954, Vladimir Ghika îi spune: „Azi vă ostenesc pentru ultima dată, de acum înainte nu voi mai avea nevoie de nimic. Peste patru zile voi muri”. N-a mai mâncat; a mai vorbit puţin pentru a le mulţumi celor din jur, s-a rugat mult. Conform biografei sale Elisabeth de Miribel, a murit în tăcere în ziua de 17 mai. (Din Prefaţa scrisă de Doina Cornea la cartea Ultimele mărturii).
În 1878, doamna Alexandrina, mama monseniorului, se stabileşte temporar în Franţa la Toulouse, cu cei doi băieţi ai săi, Vladimir şi Dimitrie, pentru a le asigura o educaţie cât mai aleasă. În 1881 survine moartea tatălui. Vladimir îşi ia bacalaureatul şi apoi licenţa în drept la Toulouse. În vederea unei cariere diplomatice, studiază apoi ştiinţele politice la Paris, dar îl interesează concomitent literatura, filosofia, medicina, istoria, ştiinţele exacte. Este dotat cu o memorie prodigioasă, ceea ce i-a permis dobândirea unei vaste culturi şi cunoaşterea a vreo cincisprezece limbi.
În 1902 are loc convertirea sa la catolicism, şi în 1905 este licenţiat în filozofie scolastică, luându-şi doctoratul în teologie, la Roma. Semnalăm tot acum că în 1923 este hirotonit preot, iar papa Pius al XI-lea îi acordă dreptul de a oficia liturghia catolică în ambele rituri – roman şi bizantin; de asemenea îl numeşte Protonotar Apostolic, conferindu-i titlul de monsenior.
În 1906 se întoarce în România unde fondează împreună cu sora Pucci, care îl însoţeşte, primele opere de caritate: Aşezământul Surorilor de Caritate Saint Vincent de Paul, Asociaţia Doamnelor de Caritate, primul spital gratuit din ţară pentru cei lipsiţi, azil de bătrâni, orfelinat, servicii de ambulanţă, dispensare etc. Dintre iniţiatorii acestor opere caritabile făceau parte, alături de monsenior, Prinţesa Alexandrina (mama monseniorului), Principesa Maria (viitoarea regină a României), doctorul Paulescu, doamna Darvari (Prinţesa Bibescu).
În 1907 organizează ambulanţe pentru victimele răscoalei şi oferă, prin grefă, piele din propriul său trup. În 1913, îl regăsim îngrijind, alături de Doamnele de Caritate, răniţii şi tifoizii din timpul Războiului Balcanic. 1914 îl surprinde la Roma, apoi se stabileşte într-un Paris asediat de nevoi şi suferinţe, îngrijind răniţii.
În timpul acestei şederi pariziene stabileşte legături de prietenie în lumea literelor şi a gândirii creştine, intrând în legătură şi cu mistici ca, de pildă, Tereza de Lisieux. Împreună cu poeţii Charles Peguy, Francis Jammes, Paul Claudel, cu gânditorii creştini Jacques Maritain, Louis Massignon, Francois Mauriac, Maurice Zundel conturează ideea unei familii spirituale contemplative şi a unor opere comune de caritate.
Câţiva ani mai târziu, Vladimir Ghika concepe un proiect în acest spirit. Fondează o Societate de Fraţi şi de Surori închinaţi lui Dumnezeu, disponibilă acţiunilor de caritate, dar oarecum mai liberă faţă de anumite rigori canonice. Această societate este aprobată de papa Pius al XI-lea şi este pusă sub patronajul evanghelistului Ioan. Pentru instalarea comunităţii, monseniorul Ghika cumpără mănăstirea de la Auberive, aceasta fiind foarte veche şi necesitând fonduri importante pentru restaurare. Din mai multe motive această încercare se soldează aparent cu un eşec.
La sfârşitul anilor douăzeci, un nou proiect a luat fiinţă în viaţa monseniorului Ghika: el se hotărăşte să meargă să trăiască într-o margine de Paris, în cartierul cel mai mizer al său – Villejuif. La început nu este acceptat. E huiduit, hulit de mulţi dintre declasaţii în mijlocul cărora a ales să trăiască. Monseniorul nu se descurajează. Mai întâi se apropie de copii, apoi, încetul cu încetul, de ceilalţi nefericiţi: bolnavi, beţivi, atei, răufăcători. Pătrunde în sufletele lor, dezamorsând mecanismele răului. Pe mulţi reuşeşte să-i convertească. În tot acest răstimp întreprinde şi numeroase călătorii, cu ocazia Congreselor Euharistice, având de fiecare dată misiuni de îndeplinit: la Sidney (1929), la Cartagina (1930), la Dublin (1932), la Tokio (1933) unde dă împărtăşania leproşilor într-o leprozerie; urmează Buenos Aires (1934), Manilla (1936), Budapesta (1938). În 1939 revine la Bucureşti pentru a repune pe picioare leprozeria de la Isaccea, cu personal medical francez, pe modelul leprozeriei de la Tokio, monseniorul urmând să devină duhovnicul aşezământului. Doi ani mai târziu, proiectul a fost respins de guvern sub presiunea autorităţilor germane.
În tot acest timp întreţine legături strânse cu greco-catolicii români de la Bucureşti. Oficiază pentru ei liturghii în spitale şi în închisori. Conform unor mărturii, au avut loc câteva vindecări inexplicabile ale unor răniţi în stare foarte grav, doar sub influenţa rugăciunii sale. Aceste fenomene au continuat şi mai târziu, în timpul detenţiei.
După război, mai exact, după abdicarea forţată a Regelui Mihai, Prinţesa Elisabeta (cumnata), doamnă de onoare a Reginei Elena şi Dimitrie (fratele) însoţesc familia regală în exil. „Dacă Dumnezeu mă vrea aici, aici rămân…”, se hotărăşte monseniorul, aici fiind România. Se instalează la Surorile Saint Vincent de Paul.
În 1949 are loc, prin decret guvernamental, desfiinţarea ordinelor călugăreşti, spitaliceşti şi de învăţământ. Bunurile Congregaţiei Saint Vincent de Paul sunt naţionalizate şi trecute în patrimoniul statului. În această vreme, deşi i s-a interzis să mai oficieze liturgii, monseniorul Ghika continuă să slujească altarul, să îndrume tineretul, să asiste bolnavii şi muribunzii.
În ziua de 18 noiembrie 1952 este arestat pe stradă, pentru „trădare” şi „spionaj” în favoarea Vaticanului. Este dus la Uranus, închisoarea securităţii. La interogatorii este pălmuit şi tratat cu brutalitate, trecut prin şocuri electrice pentru a „recunoaşte” acuzaţiile ce i se aduc şi falsele „dovezi” ce i se pun în faţă. Prinţul, monseniorul Vladimir Ghika, nu cedează. Este judecat de Tribunalul Militar din Bucureşti, la 24 octombrie 1953. Procesul a decurs abuziv. Monseniorul refuză să fie apărat de altcineva decât de el însuşi. La insistenţa judecătorului i se dă cuvântul avocatului numit din oficiu. Monseniorul iese atunci din boxa acuzaţilor, se opreşte în faţa avocatului, rostind, cu braţul întins: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu”. Avocatul tace. Preşedintele ordonă miliţienilor să-l scoată pe monsenior cu forţa din sală. Acesta din urmă se opune, sprijinindu-se cu o mână de boxa acuzaţilor, cu cealaltă de banca avocaţilor… cu atâta forţă încât miliţienii sunt incapabili să urnească din loc acest om firav, cântărind doar vreo cincizeci de kilograme. În faţa acestui spectacol neverosimil, preşedintele ordonă plenului de judecată să părăsească sala. Când sala e golită, miliţienii îi scot pe acuzaţi. La câtva timp procesul se reia fără monseniorul Ghika. Avocatul îl declară alienat mintal. După proces este depus la Jilava. Acolo, în urma unei percheziţii corporale umilitoare, i se iau hainele preoţeşti. Rămas doar în maiou şi izmene, este îmbrâncit într-o celulă supra aglomerată, umedă şi rece. Părul alb, nobleţea expresiei îi determină pe deţinuţi, chiar fără să ştie cine era noul lor colocatar, să-i ofere câte o piesă vestimentară din puţinul pe care-l aveau şi care, pentru ei, reprezenta o mică şansă, în plus, de supravieţuire.
La sugestia Tribunalului Militar de a face recurs, monseniorul Ghika refuză: „Nu am încredere – declară el – în Tribunalul vostru: am văzut cum ne-aţi judecat; refuz să semnez cererea de recurs”. Ceilalţi deţinuţi îi urmează exemplul.
În închisoare şi-a consacrat tot timpul problemelor celorlalţi deţinuţi. Într-o seară le-a spus: „Închisoarea aceasta era sfântă şi noi nu bănuiam!”.
În ianuarie este dus la infirmerie într-o stare de extremă epuizare. Fiul amiralului Fundăţeanu, deţinut şi el, îi poartă de grijă. În ziua de 1 mai 1954, Vladimir Ghika îi spune: „Azi vă ostenesc pentru ultima dată, de acum înainte nu voi mai avea nevoie de nimic. Peste patru zile voi muri”. N-a mai mâncat; a mai vorbit puţin pentru a le mulţumi celor din jur, s-a rugat mult. Conform biografei sale Elisabeth de Miribel, a murit în tăcere în ziua de 17 mai. (Din Prefaţa scrisă de Doina Cornea la cartea Ultimele mărturii).
După moartea sa, în 1954, trupul monseniorului Ghika a fost depus în cimitirul din apropierea închisorii Jilava. În 1968, urmaşii săi i-au luat rămăşiţele pământeşti într-un Trabant şi le-au dus la mormântul familiei în cimitirul Bellu Ortodox, unde se află şi astăzi.
Crucea în stil brâncovenesc ce se află la căpătâiul mormântului a fost ridicată în mai 1999 de arh. Marcu Anghel fiind sprijinit în aceasta de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu