Învierea

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărti cu file unse norodul îl învaţă,
Că moartea e în lupta cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adancă şi plină de blândete
Patrunde tânguioasă puternicile bolţi:
"Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de viete,

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mângâioasa,
În pâlcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte...
Douasprezece pasuri răsuna... miez de noapte...
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo-n altar se uita şi preoţi şi popor,
Cum din mormant răsare Christos învingator,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

"Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Tie unuia,
Primindu-l cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!"

(Mihai Eminescu)