Fiii lacrimilor tale (de Marcela Saftiuc)

Rece suflă vânt în albia secată,
Soarele-a ars grâul ce noi l-am scos din piatră.
Și nu lăsa, Maicută, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale!

Și vine ploaie mare și focul o să-l stingă,
Și cine-n suflet iarași odaia o s-aprindă?
Și nu lăsa, Maicută, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale!

Și vine noapte deasă și drumul ni-l ascunde
Ca singuri să pătrundem pădurea numai umblet.
Și nu lăsa, Maicută, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale!

Și vine apa mare și podul ni-l dărâmă
Și mult prea larg e râul ca tu să-ntinzi o mână.
Și nu lăsa, Maicută, să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale!

Versuri: Tatiana Stepa

Actualitatea Creștină – martie 2013 – supliment special

http://isichi.wordpress.com/2013/02/27/actualitatea-crestina-martie-2013-supliment-special/

Ultima audienţă generală a Papei Benedict al XVI-lea - Piaţa San Pietro, 27 februarie 2013

 

 

Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimate Autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori,

 

Vă mulţumesc că aţi venit aşa de numeroşi la această ultimă Audienţă generală a mea.

 

Mulţumesc din inimă! Sunt cu adevărat emoţionat! Şi văd Biserica vie! Şi cred că trebuie să spunem un mulţumesc şi Creatorului pentru timpul frumos pe care ni-l dăruieşte acum când mai e încă iarnă.

 

Ca apostolul Paul în textul biblic pe care l-am ascultat (cf. Col 1,3-6), şi eu simt în inima mea că trebuie să-i mulţumesc mai ales lui Dumnezeu, care conduce şi face să crească Biserica, Lui care seamănă Cuvântul său şi astfel alimentează credinţa în poporul său. În acest moment sufletul meu se lărgeşte şi îmbrăţişează întreaga Biserică răspândită în lume; şi-i aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru “veştile” pe care în aceşti ani ai slujirii petrine am putut să le primesc cu privire la credinţa în Domnul Isus Cristos şi despre caritatea care circulă realmente în Trupul Bisericii şi-l face să trăiască în iubire şi despre speranţa care ne deschide şi ne orientează spre viaţa în plinătate, spre patria din cer.

 

Simt că-i port pe toţi în rugăciune, într-un prezent care este cel al lui Dumnezeu, unde adun fiecare întâlnire, fiecare călătorie, fiecare vizită pastorală. Totul şi pe toţi îi adun în rugăciune pentru a-i încredinţa Domnului: pentru ca să avem cunoaştere deplină a voinţei sale, cu toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală, şi pentru ca să putem să ne comportăm în mod vrednic de El, de iubirea sa, aducând roade prin orice faptă bună (cf. Col 1,9-10).

Despre bătrânețe

„Eu identific patru motive pentru care bătrânețea pare tristă: primul, pentru că îndepărtează de activități; al doilea, pentru că slăbește trupul; al treilea, pentru că neagă aproape toate plăcerile; al patrulea, pentru că nu este departe de moarte”. La această judecată a lui Cicero (De senectute), astăzi, noi am putea adăuga un alt motiv care face tristă bătrânețea. Și este acesta: era tehnicii a măturat și eliminat dictonul care lega bătrânețea și înțelepciunea și care vedea în cel bătrân depozitarul unei memorii, al unei experiențe care îl făcea să fie un element fundamental în grupul social. „Înțelepciunea bătrânului” pare relicva unui trecut de acum îndepărtat sau încă prezentă în civilizații încă neatinse de progresul tehnologic și informatic care ne par și mai distante. Bătrânul, în contextul unei societăți care exaltă productivitatea, eficiența și funcționalitatea, se găsește emarginat, făcut superfluu, inutil, și deseori se simte el însuși ca o „greutate” familiarilor și societății. Într-un asemenea context, bătrânețea apare ca o trecere obositoare de la o condiție în care omul este definit din prisma muncii și a rolului social, la o specie de zonă moartă de pură negativitate, la „pensie”, un limb în care omul este definit de ceea ce nu mai este și de ceea ce nu mai face.

 

Oricât discursul asupra bătrâneții este în realitate un discurs plural care trebuie să se diversifice în fiecare bătrân în parte, acordând atenție particularelor situații de sănătate fizică și mentală în care fiecare se găsește, este tot la fel de adevărat că bătrânețea este viață cu titlu deplin, este o fază particulară a unui drum existențial, și nu o simplă anticameră a morții. „Bătrânețea se oferă omului ca posibilitate extraordinară de a trăi nu din necesitate, ci datorită harului” (Karl Barth). Deja în sine înseși, ea este un stadiu pe care nu cu toții ajung să o experimenteze: același Isus nu a cunoscut bătrânețea. De aceea, ea este înainte de toate un dar ce poate fi trăit cu gratitudine și în gratuitate: bătrânul este mai sensibil față de alții, față de dimensiunea relațională, față de gesturile de atenție și de prietenie; încă, este marea ocazie pentru a face o sinteză a proprii vieți. 

 

A ajunge să spui „mulțumesc” și „da” viitorului înseamnă a îndeplini o acțiune spirituală cu adevărat esențială, mai ales în vederea întâlnirii cu moartea: integrarea propriei vieți, pacificarea cu propriul trecut. Bătrânețea, astfel, este timpul anámnesei, a memoriei, a povestirii: bătrânul are nevoie să povestească, să spună despre viața proprie, pentru a o putea asuma, văzând-o primită de un altul care-l ascultă și o respectă.

Il Concilio Vaticano II. Contrappunto per la sua storia (di A. Marchetto)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/25/il-concilio-vaticano-ii-contrappunto-per-la-sua-storia-di-a-marchetto/

Gândul zilei

Benedict XVI și secretarul său

Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). Aceste cuvinte din Scrisoarea întâi a sfântului Ioan exprimă cu o deosebită claritate ceea ce constituie centrul credinţei creştine: chipul creştin al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, chipul omului şi al drumului său. Pe lângă toate acestea, în acelaşi verset, Ioan ne oferă, ca să spunem aşa, o formulă sintetică a existenţei creştine: "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi".

Noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu – în felul acesta creştinul poate să exprime alegerea fundamentală a vieţii sale. La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă. În Evanghelia sa, Ioan exprimase acest eveniment prin următoarele cuvinte: "Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el (…) să aibă viaţa veşnică" (3,16). Recunoscând caracterul central al iubirii, credinţa creştină a acceptat ceea ce era nucleul credinţei lui Israel şi, în acelaşi timp, a dat acestui nucleu o nouă adâncime şi o nouă extindere. În fapt, israelitul credincios se roagă în fiecare zi cu aceste cuvinte din Cartea Deuteronomului, în care el ştie că este cuprins centrul existenţei sale: "Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta" (6,4-5). Isus a unit porunca iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui din Cartea Leviticului, făcând din acestea o singură poruncă: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (19,18; cf. Mc 12,29-31). De vreme ce Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,10), iubirea nu mai este doar o poruncă, ci ea este răspunsul la darul iubirii prin care Dumnezeu vine să ne întâmpine. (Benedici al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, nr. 1).

Umilinţa unui vicar al lui Cristos

Benedict al XVI-lea

”Nu era el lumina, ci [a venit] ca să dea mărturie despre lumină“

(In 1,8).

Interpretarea sociologică ce reduce toate temeiurile papalităţii la o „nietzscheană“ voinţă de putere a unui suveran absolut este foarte răspîndită astăzi. Ea susţine, în esenţă, că papalitatea ar fi o instituţie perimată, care admite în mod anacronic structurile de putere ale monarhiei absolute în plină lume pluralistă şi democratică.

Instituţional, în cadrul minusculului stat Vatican, cel care ocupă Catedra petrină şi joacă rolul de episcop al Romei şi-a păstrat într-adevăr prerogativele unui monarh absolut. Dar aceste prerogative sînt, dintr-o perspectivă ecleziologică şi cristologică, mai sensibile la nuanţe, umbrite de colosala responsabilitate pastorală a urmaşului Sf. Petru de a oferi îndrumare şi sprijin întregii Biserici, de a juca rolul unui „vicar al lui Isus Cristos“ şi de a fi un model de smerenie personală, întrucît Papa este şi „un slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu“. Isus Cristos a instituit un nou mod de a domni: prin slujirea celor pe care îi conduce, în calitate de Cap al Bisericii şi Rege al Universului, şi prin prietenia cu fiecare suflet uman care se naşte pe lume, care implică vulnerabilitatea şi expunerea personală: „Nu vă mai numesc slugi [...], ci v-am numit prieteni“ (In 15,15). Isus domneşte ca un rege, dar nu în felul unui tiran distant, arogant şi impunător, ci ca un prieten loial care şi-a dat viaţa pentru fiecare dintre cei pe care îi îndrăgeşte – adică pentru fiecare om: regalitatea lui Isus se manifestă cel mai elocvent pe lemnul Crucii.

Cânt gregorian (timp de 10 ore)

 

 

Muzică gregoriană ~ Termenul definește întregul repertoriu al cântului oficial al bisericii latine, când a început să se organizeze și cristalizeze începând cu sec. 6-7, dezvoltându-se și îmbogățindu-se până în sec. 11; s-a păstrat cu unele neînsemnate și sporadice transformări, până în practica de cult actuală. G. a influențat și a fost la rândul ei influențată de dezvoltarea muzicii culte vest-europene. Denumirea provine de la numele Papei Grigore I, zis „cel Mare” (m. 604), care, în timpul pontificatului său, cunoscând neajunsurile organizării muzicii în bis., a procedat, conform tradiției, la reorganizarea și unificarea cântărilor bis. (dispersate în mai multe dialecte, în funcție de unele condiții regionale: cânt ambrosian sau milanez, galican, mozarb) obligatorii în oficierea zilnică a cultului pe parcursul întregului an. Este știut că modelul reformei g. l-a constituit muzica bizantină*, Gradualul (2) și antifonarul*, stabilite în sec. 6-7, s-au îmbogățit pe parcursul timpului cu noi cântece, care aparțineau unor noi sărbători religioase apărute ulterior [ex. secvențele (I, 1)]. Cântările cara apar și azi în slujba bis. lat. (proprium missae, slujba morților – v. recviem (1), ordinarium missae – v. misă, imnurile vecerniilor* etc.) aparțin fondului vechi al g. Alleluia* are o origine mai recentă (sec. 11), celelalte fiind adaptări moderne. Caracteristicile g. au fost teoretizate de Guido d’Arezzo. Cunoaștem astfel că g. folosește toate modurile (I, 3) ce se pot forma pe fiecare din treptele gamei (do, re, mi, fa, sol, la), fără alterații*. Aceste moduri erau clasificate în 8 specii principale, 4 autentice și 4 plagale, diferențiindu-se prin relația care există între nota care poate fi asimilată cu tonica (finalis*) și aceea care se numește tenor (4), repercussa* și poate fi asimilată cu dominanta*. Autenticele au tenor-ul la cvintă*. Aceste moduri sunt: protus (autentic și plagal), tritus (autentic și plagal) și tetrardus (autentic și plagal). În ritmica* g., Guido d’Arezzo distinge 3 categorii: 1. cântări prozaice în ritm liber; 2. cântări metrice, măsurate sau aproape măsurate. 3. cântări asemănătoare poemelor lirice, în care sunt amestecate diferite ritmuri. La început, cântul a fost monodic* (la unison*, bazat pe melodiile stabilite: cantus*), apoi s-a cântat pe două, trei sau mai multe voci (2), prima formă polifonică* la două voci fiind organum*. Cantus-ul g., care nu putea fi modificat, devine c. firmus* și i se alătură o voce, care o urmează în octave*, cvinte sau cvarte paralele. Organizarea pe 3 voci se numea triplum*, iar pe patru voci, quadruplum*. Perioada de strălucire a g. se desfășoară între sec. 7 și 11, după care dezvoltarea polif. favorizează introducerea tot mai abundentă a imnurilor (1), jubilațiilor, secvențelor (I, 1), tropilor (3) etc., ducând la apariția unor genuri polif. noi, mai ample (cum sunt misa, motetul*), care au revitalizat multe din cântările bis. Pentru a stăvili aceste influențe și a păstra unitatea g., Conciliul de la Trento (sec. 16) impune o nouă reformă, excluzând tropii și cea mai mare parte a secvențelor din muzica de cult. În afara faptului că reprezintă repertoriul oficial al bis. lat., g., în forma sa stabilită de cantus firmus, a constituit o bază și un punct de plecare în studiul polif. și armoniei (III, 1), ba chiar, adeseori, compozitori renumiți (H. Berlioz, S. Rahmaninov, P. Hindemith etc.; v. Dies irae) l-au folosit în lucrările lor. Tendințele de purificare a cântului g., mai ales în privința „armonizării” sale (denaturate printr-o tratare tonală), se manifestă la sfârșitul sec. 19, începând cu școala lui Niedermeyer.  (Sursă: http://dexonline.ro/definitie/gregorian).

Viața lui Abraham (subtitrare limba română)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/23/viata-lui-abraham-subtitrare-limba-romana-2/

II Postul Mare (C): Micile bucurii de pe calea Crucii



Schimbarea la față

Evanghelia: Luca 9,28b-36: În acel timp, ^28b Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi s-au urcat pe munte ca să se roage. ²⁹ Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. ³⁰ Şi iată, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu el: ³¹ erau Moise şi Ilie, arătându-se în slavă. Ei vorbeau despre sfârşitul lui care urma să se împlinească în Ierusalim. ³² Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit, au văzut slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu el. ³³ Pe când aceştia se depărtau, Petru i-a zis lui Isus: "Învăţătorule, ce bine ne simţim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Nu-şi dădea seama ce spune. ³⁴ În timp ce spunea acestea, a venit un nor, care i-a învăluit, iar ei, intrând în nor au fost cuprinşi de frică. ³⁵ Atunci s-a auzit din nor un glas: "Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!" ³⁶ În timp ce glasul răsuna, Isus era singur. Ei au păstrat tăcerea şi în zilele acelea nu au spus nimănui nimic despre cele văzute.

 

Omilia:

 

Relatarea evanghelică a schimbării la faţă (Lc 9,28-36) vrea să fie o revelaţie adresată ucenicilor: obiectul său este semnificaţia profundă şi ascunsă a persoanei lui Isus şi a operei sale.

Norul, glasul şi prezenţa lui Moise ne poartă în direcţia marii teofanii de pe Sinai, modelul tuturor teofaniilor biblice. Cu aceasta se afirmă că Isus este noul Moise, profetul definitiv, şi că în el ajung la împlinire Alianţa şi Legea. Alte lucruri, cum sunt hainele albe şi faţa strălucitoare, ne spun că Isus, mergând spre Cruce, este în realitate Domnul. Şi tocmai în acest Isus care se îndreaptă spre cruce aflăm împlinirea Alianţei şi a Legii.

Dar trebuie să fim mai precişi, transfigurarea nu intenţionează doar să reveleze viitorul care-l aşteaptă pe Isus, dar şi manifestarea semnificaţiei profunde pe care realitatea lui Isus o posedă deja. Cu alte cuvinte, transfigurarea nu este doar revelarea cu anticipaţie a viitoarei învieri a lui Isus, dar este o revelaţie a ceea ce Isus este deja: Fiul lui Dumnezeu. Mai mult: transfigurarea nu este doar o revelare a identităţii profunde a lui Isus şi a căii crucii. Este în acelaşi timp o revelare a identităţii ucenicului. Calea ucenicului este ca aceea a Învăţătorului, la fel, îndreptată spre cruce şi spre înviere. Şi pentru ucenic învierea nu este o realitate doar viitoare, dar este deja o realitate prezentă şi anticipată. Comuniunea cu Dumnezeu este deja operantă. Şi din când în când această realitate profundă și pascală, normal ascunsă, se ivește. Pe drumul credinței există acum momente clare, momente de bucurie în cadrul oboselii existenței creștine. Trebuie să știm să observăm și să citim. Deși caracterul lor este trecător şi temporar, trebuie să înveţe să se mulțumească. Petru voia să eternizeze acea viziune bruscă, acea experiență de bucurie: "Învăţătorule, ce bine ne simţim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Este o dorință care revelează neînțelegerea evenimentului. (”Nu-şi dădea seama ce spune”). Momentele bucuroase și clare împrăștiate prin viața de credință nu sunt definitive, dar sunt numai o pregustare a sa: nu sunt un scop, dar sunt un anunț profetic a sa. Drumul ucenicului este cel al Crucii. Dumnezeu oferă o anticipare, dar apoi va trebui să-i dea credit, fără limită. Cum a făcut Abraham (prima lectură), care s-a încrezut în promisiunea lui Dumnezeu riscând pe ea toată existența sa. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).

2a domenica di Quaresima - anno C

 

A II-a duminică din Postul Mare (C)

http://www.pauline.ro/images/cuvantul/postul_mare/2013/02postulmare_2013.pdf

Curaj, să strigăm împreună

 

Când ești cuprins de disperare

Viața devine o greutate insuportabilă
Simți că-ți fuge pământul de sub picioare
Dificultățile apar insurmontabile
Certitudinile au dispărut
Idealurile s-au încețoșat
Ipocrizia îți provoacă angoasă
Nu mai poți conta pe nimeni și pe nimic
Chiar și prietenii s-au îndepărtat,
unul câte unul
Nu mai este nimeni care să-ți întindă o mână.
Când trebuie să constați cu amărăciune:
că totul s-a sfârșit
Spui: e prea mult!
Totul este inutil
Totul este atât de absurd
Un șir de falimente
Nu merită osteneala
Ce respingător e lumea
Nu mai înțeleg nimic.
Și te ghemuiești în deprimarea ta
Îți rumegi deziluzia
Mergi frământându-ți durerile
Te lași otrăvit de mâhnire,
paralizat de neîncredere.
Când privești înlăuntrul tău
Și te regăsești gol, singur, obosit,
dezamăgit, bun de nimic.
Când ai ajuns în adâncul durerii
Când ai pierdut totul: demnitatea,
stima, libertatea,
curajul, vise, voința de a trăi.
Ei bine, îți mai rămâne ceva,
îți rămâne o posibilitatea.
Să strigi.
Strigătul este ultima ta resursă
Ultima posibilitate de salvare.

Fii sigur. Strigătul tău nu se pierde în deșertul indiferenței generale. S-ar putea să fie mii de persoane, care să tragă după ele, netulburate pe strada lor. S-ar putea să fie unii care să ridice din umeri. Creștini care se limitează să comenteze: ”O! Unul care strigă…” Alții care te vor privi cu un zâmbet de compătimire. Alții care te vor face să înțelegi că nu e necesar să exagerezi. Cei mai mulți se vor gândi la propriile necazuri. Toți își vor apăra cu furie visele.

Însă este Cineva care ascultă strigătul tău. Nu se plictisește. E impresionat de fiecare dată. Pentru că inima sa este totdeauna pe recepție, pe lungimea de undă a aceluia care mai e în stare să transmită un strigăt.

Și atunci, strigă!

Fii atent numai să-ți lansezi strigătul în direcția corectă.

”Strig către Tine, Doamne,

pentru că tu totdeauna îmi răspunzi!” (Ps 17,6).

Poate nu vei ști să te exprimi bine. Vei face o confuzie de necrezut. Nu are importanță. De cealaltă parte este Cineva care vede clar chiar în confuzia sentimentelor tale, în vălmășeala situațiilor celor mai complicate. Capabil să descefreze chiar și în confuzie. În stare să interpreteze toate nuanțele strigătului tău.

Poți fi un zdrențăros, rămas pe drumuri. Însă ți-a mai rămas o bogăție inegalabilă: strigătul.

Strigă, așadar.

Nu-ți fie teamă că scandalizezi,

că deranjezi,
că se va spune că ești prost crescut.

Pune în strigătul toată violența
protestului tău,

amărăciunea deprimării tale,
amețeala disperării tale,
rușinea falimentului tău,
neliniștea nefericirii tale,
asprimea dezgustului tău.

Strigătul tău poate fi neplăcut tuturora.
Afară de Unul.

Îți repet: nu ai pierdut nimic, pentru că ți-a rămas strigătul.
Și e Cineva totdeauna gata să răspundă.
”Strig către Tine, Doamne,
pentru cu Tu totdeauna îmi răspunzi!”
Se mulțumea cu puțin Carteziu, cu faimosul său ”cogito, ergo sum”.
Tu poți spune: strig, de aceea sunt salvat.
Dacă mai ai încă ezitări, te ajut eu.
Îmi dai voie să fim împreună?
Curaj, să strigăm!

(Alessandro Pronzzato, Veglia di pregare, Piero Gribaudi Editore, 1986, 99-101; trad.  pr. Isidor Chinez și D. M.). 

Isus în celulă

Azi noapte Isus mi-a intrat în celula.
O, ce trist și ce-nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, în celula
și-L facea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
argintandu-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpătâna
și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mâna
și-am adormit o mie de ani...

Când m-am deșteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula și era luna,
numai Isus nu era nicăiri...

Am întins bratele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
cu sulita lor m-au străpuns...

- Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele .
Din luna venea fum de cățui...
M-am pipăit... și pe mâinile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.

Radu Gyr

Reflecția teologică asupra păcatului (Teologia păcatului – aspecte morale) (VI)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/20/reflectia-teologica-asupra-pacatului-teologia-pacatului-aspecte-morale-vi/

Adevăr

Cuvântul "adevăr". Noţiunea biblică de adevăr (în ebraică emet, în greacă aletheia) diferă mult de a noastră. Ea răspunde mai puţin la căutarea inteligenţei teoretice, abstracte, cât mai ales la nevoia de cunoaştere necesară pentru conduita vieţii. În ebraică, termenii derivă de la o rădăcină comună cu amen şi desemnează soliditatea, constanţa, realitatea sigură; este "adevărat" ceva în care omul poate să se încreadă, spre ceea ce el poate să-şi orienteze viaţa. Cum această noţiune este centrală şi foarte întinsă, este susceptibilă de aplicaţii diferite. Astfel, se poate ajunge ca ea să coincidă cu noţiunea noastră occidentală despre adevăr: de exemplu, pentru noi "a spune adevărul", înseamnă în primul rând să exprimi convingerea ta intimă; la fel este şi pentru semit, dar pentru el această expresie înseamnă în afară de aceasta că cuvântul său poate fi ţinut ca o realitate: poate să se înfăţişeze pentru aceasta înaintea tribunalului (Dt 13,15; 17,4; 22,20). Atunci când se spune în limbajul obişnuit că acel cuvânt este adevăr (1Re 10,6; 2Cr 9,5), nu se înţelege doar că cel care spune acest cuvânt este convins despre ceea ce zice, dar că este în realitate astfel. Când se spune despre profet că cuvântul lui Yahveh este adevăr în gura sa, vrea să se spună că cuvântul lui Yahveh iese în realitate din gura sa (1Re 17,24; Ier 23,28). Un "om al adevărului" (Ex 18,21; Neh 7,2), este un om sigur, în care poţi să te încrezi. "Calea adevărului" (Gen 24,48) este calea cea bună, aceea care duce la scop. O "mlădiţă de adevăr" (Ier 2,21) este o plantă de calitate, de la care se pot aştepta roade bune. O "pace de adevăr" (Ier 14,13) este o pace durabilă. Un "martor de adevăr" (Pr 14,25) spune lucrurile aşa cum sunt şi salvează astfel vieţi de oameni. "A judeca după adevăr" (Ez 18,8), înseamnă a judeca după fapte şi a purta lumină şi certitudine acolo unde nu era. Punctul esenţial al noţiunii ebraice este că ea comportă o garanţie a ecuaţiei sale cu realitatea concretă. Și în NT sunt toate şansele de a sesiza nuanţa exactă a termenului, când se face apel la semnificaţia fundamentală a cuvântului ebraic. (după Dictionnaire Encyclopedique de la bible, îngrijit de Centrul: Informatique et Bible Abbaye de Maredsous, Brepols, 1987, pp.1301-1302; trad. pr. Isidor Chinez).

Arta rugăciunii

http://www.itrc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3063:arta-rugciunii&catid=107:anul-credinei&Itemid=171

Iată omul

Rubens - Crucificarea lui Cristos



Isus murise. Cerul deasupra lui stă orb. Din timp pe un braț al crucii, a poposit un corb croncănitor; din aripi bătu în vânt și zise:

”Noroade! Iată omul născut din chin și vise! Priviți! Aceasta-i fruntea cu taina dedesupt. Privirile albastre au fremătat pământul, din gura asta mută s-a răzlețit Cuvântul. În limbă, poruncește să învie trupul țeapăn. Voi mâini ieșite din cuie, cu carnea nepătrunsă, pornește-ți iar bătaia. Tu, inimă străpunsă. Urniți-vă picioare, spre al drumurilor țeapăn! Tu, suflete – ce-n slava puteri lor depline, L-ai înviat pe Lazăr – învie-te pe Tine!

Cu brațe de-ntuneric, te-a prins necunoscutul, oricât ai fost de tare, e mai puternic lutul. Ai potolit furtuna, stihiile le-ai frânt. Pe valurile mării ai mers ca pe pământ, primeai zânbind ocara venită să te certe. Iertai pe toți aceia ce nu știau să ierte. Sărac – cu sărăcimea, Tu, Rabbi, ai fost frate. Ai mângâiat copiii și pe prostitoate, cu vameșii alături, stăpân prin Sinagogi, Tu pentru-ntreaga lume știut-ai să te rogi.

Când altor pentru crime viața le-o răpun, Tu a-i ajuns pe cruce, din vina c-ai fost bun! Sus – spinii în tărie și în veacuri s-au răsfrânt. Iar jos – un câine linge din sângele tău Sfânt.

 De-acum, Eternă-n cuie ți-o colinda fantoma, va plânge printre oameni la fiecare pas, pe culmea asta stearpă, faci numai un popas. Să știi că niciodată n-o să te creadă Toma!

Ce stranie enigmă cercat-ai să dezlegi. Cu tesla ta, dulghere, vrând suflete să dregi? Ca iedera nădejdii, din frântele genunchi să urce piscul vieții, ca-n jurul unui turn. Ca florile veciei să-mpartă mângâere. Ai predicat pe munte și ai sorbit din fiere. Ai pizmuit sărmanii din preajma unei vetre. Primit cu osanale și izgonind cu pietre. Pe-obrazul ars de chiuri, batjocorându-ți truda, întreaga omenire te-a sărutat cu Iuda.

…Știam că vei ajunge să te sfârșești pe lemn, și-acum la despărțire, voiesc să iau un semn, cu care către ceruri izbânda-ți să ți-o porți!”

Și corbul pe umăr, lăsându-se din salt, l-a scos un ochi prin pleoapă. Și-ndată capul mort, s-ntors spre dânsul și ochiul celălalt… (George Lesnea).

 

 

Deus caritas est – Scrisoarea enciclică (de Benedict XVI)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/16/deus-caritas-est-scrisoarea-enciclica-de-benedict-xvi/

Spe salvi – Scrisoarea enciclică (de Benedict XVI)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/17/spe-salvi-scrisoarea-enciclica-de-benedict-xvi/

Caritas in Veritate – Scrisoarea enciclică (de Benedict XVI)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/18/caritas-in-veritate-scrisoarea-enciclica-de-benedict-xvi/

De profundis (gregorian)

De profundis (gregorian)

De profundis clamavi ad te Domine:
Domine exaudi vocem meam.
Fiant aures tuae intendentes
in vocem deprecationis meae.

Si iniquitates observaveris Domine:
Domine quis sustinebit.
Quia apud te propitiatio est:
et propter legem tuam sustinui te Domine.

Sustinuit anima mea in verbo ejus:
speravit anima mea in Domino.
A custodia matutina usque ad noctem,
speret Israel in Domino.

Quia apud Dominum misericordia:
et copiosa apud eum redemptio.
Et Ipse redimet Israel
ex omnibus iniquitatibus ejus.

Miserere miseris (de Anuna)

 

A lovely medieval Irish hymn arranged by Michael McGlynn. Solos Michael McGlynn and Lucy Champion. (www.anuna.ie.).

 

 

Latin



 

Miserere miseris fons misericordie
Si misera fueris parit aula glorie
Honor nostri generis
Archa novi federis
Et aurora gracie (x2).

 

Miserere miseris fons misericordie
Si misera fueris parit aula glorie.

 

English

 

Have mercy on the suffering, fount of mercy You bore the glorious prince in your great mercy
Greatest of our race
The new ark of the convenant
And the dawn of grace.

 

Have mercy on the suffering, fount of mercy
You bore the glorious prince in your great mercy.

1a domenica di Quaresima - anno C

 

 

Isus din Nazaret (tot filmul – subtitrat în limba româna)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/15/isus-din-nazaret-tot-filmul-subtitrat-in-limba-romana/

I Postul Mare (C): Ispita de a merge după lume




În pustiu

Evanghelia: Lc 4,1-13  

 

Surprinde faptul că tocmai Duhul Sfânt, pe care l-a primit la Botez, îl conduce pe Isus în pustiu, acolo unde are loc confruntarea cu Satana. Filiaţiunea divină, darul Duhului şi misiunea (aceste trei structuri fundamentale ale Botezului) nu ne scutesc de încercări, ci dimpotrivă inaugurează o existenţă pusă continuu la încercare.

 

Satana îi sugerează lui Isus să parcurgă o cale mesianică conformă cu aşteptările populare. Istoricul evreu Iosif Flaviu povesteşte – de exemplu – că oameni fanatici provocau poporul invitându-l să se retragă în pustiu pentru că Dumnezeu ar fi repetat minunea cu mana, sau să se arunce de pe esplanada Templului unde Mesia avea să coboare în mod minunat din ceruri, şi dădeau asigurări că Mesia avea să stăpânească asupra lumii întregi. Să se conformeze aşteptărilor poporului (pentru a fi în felul acesta acceptat şi popular) sau să rămână la cuvântul lui Dumnezeu? Iată încercarea. Desigur nu este greu a descoperi în tripla încercare a lui Isus şi o dimensiune morală, să spunem personală şi de fiecare zi, internă nouă înşine şi lumii noastre: tentaţia de a se sluji chiar de puterea lui Dumnezeu pentru „a avea” sau „a putea” sau „a te face valoros”. Atitudine care corespunde canoanelor lumii, dar care pentru Evanghelie este sugestie a Satanei. Puterea lui Dumnezeu este dăruită pentru a iubi şi a sluji, nu pentru a avea, a putea şi a se face valoros.

„Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, demonstrează-o!” repetă Satana. Şi de fapt Isus a demonstrat-o, dar pe o cale total diferită: ascultarea, încrederea în Tatăl, slujirea, dăruirea până la Cruce.

Nu se poate însă să se termine lectura din această relatare a lui Luca fără a observa concluzia sa surprinzătoare: „Diavolul s-a îndepărtat de la el pentru a reveni la timpul fixat”. Aşadar încercarea nu este un episod închis, ci deschis. Este prevăzut un timp în care Satana se va întoarce. Încercarea va reveni în viaţa lui Isus şi, mai târziu, în viaţa comunităţii şi a ucenicilor. Într-un anumit sens, toată viaţa lui Isus a fost însoţită de încercare, aşa cum avea să le spună el însuşi ucenicilor: „Voi ai rămas cu mine în încercările mele”. O încercare insistentă, provenind din diferite părţi (de la Satana, de la scribi şi farisei, de la lume) şi totuşi mereu aceeaşi în conţinut, adică ispita de a-l rupe pe Isus de încrederea în cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l face să parcurgă drumuri mai promiţătoare din punct de vedere uman. O încercare pe care Isus a depăşit-o în rugăciune şi în veghere şi în cea mai completă şi încrezătoare abandonare în mâinile Tatălui, refuzând tot ceea ce ispititorul i-a propus încă de la început: „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi”. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

 

Aniversarea Sfințirii Catedralei Sf. Iosif (15.02.1884)

"Este cel mai frumos edificiu religios care există în România"

(M. Kogălniceanu, de la tribuna Parlamentului, în dec. 1884).

(foto: Victor Bortaş; © Victor Bortaş/ARCB)

 

 

Crucea vorbește



Crucifix din biserica san Damiano

”Pe cerul cel mai întunecat, crucea rămâne cel mai mare semn al iubirii și cel mai mare motiv de speranță” (P. Gratry).

Fie ca vrei sau nu vrei, crucea este aceea care a salvat lumea. De fapt nu crucea, ci Cristos pe cruce. A dus la împlinire opera mântuirii, nu atât prin vestirea Fericirilor nici prin minunile sale, cât mai ales prin cruce, despuere, neputință, durere, moarte…

Acolo atârnând între cer și pământ, cu trupul său înroșit de sânge, a proclamat în fața universului care stătea în uimire împlinirea Scripturilor: ”Consumatum est” (”S-a împlinit”) (In 19,30).

De atunci și până la sfârșitul timpurilor, calea mântuirii se identifică cu Calea Crucii. Mereu răsună: ”Ia-ți crucea și urmează-mă!”

Și răspunsul tău?

- Care cruce? Acea? Nu! Vreau alta! Nu vreau singurătate, frig, oboseală, luptă continuă… Altceva… O cruce frumoasă… Ceva de decor… și nu prea greu…

- Dar nu există o astfel de cruce. Poate la raionul de jucării pentru copii… Grea sau ușoară, crucea ta este pe măsura ta și e diferită de toate celălalte.

Era prin luna februarie a anului 1206. Sfântul Francisc, alungat de acasă din Assisi de către tatăl său, luat în râs de prieteni, batjocorât de mulțime, a fugit rușinat spre muntele din apropiere. Nu departe de margirea orașului a ajuns în fața bisericuției crăpate a sfântului Damian. Voia să intre încă odată, după ce fusese de atâtea ori, să se arunce la picioarele Răstignitului plângându-și mizeria. Era părăsit de toți. Se simțea atât de singur!... „În biserică se lăsă să cadă în genunchi şi-şi ridică braţele spre cruce ca unul care înneacă. Nu ştiu să spună nici un cuvânt. Contampla crucea unde era pictat un Isus cu o privire blândă care te urmăreşte şi, de fiecare parte, în colţuri, sfinţi şi îngeri. Se abandonă total; ochii în ochii lui Cristos, mâinile şi inima deschise pentru a primi acea lumină de care era flămând sufletul său. Și Isus ţinea deschise braţele sale, îmbrăţişând lumea întreagă. Crucea era din lemn şi pictată; Francisc de o culoare vie şi însângerată. Între cruce şi el era aerul şi penumbra. Dar mai era între ei iubirea, care nu se vede, şi toate rugăciunile bătrânului paroh şi ale ţăranilor, rugăciunile şi lacrimile tuturor oamenilor şi ale întregului univers.

Tăcere. Francisc plângea şi în această tăcere, crucea vorbi. Ea vorbea. Pe cruce, Isus se mişca: trupul tremura, capul se ridică şi ochii prinseseră viaţă, ca ai unui om viu; gura fremăta şi buzele se deschideau şi se închideau. Și cu o voce mai frumoasă ca un cântec, Cristos îi spuse:

- Reclădeşte biserica mea care cade în ruină.

De trei ori. Si apoi capul se plecă din nou pe umăr, ochii s-au stins; şi nu mai era decât o simplă cruce de lemn. Dar Isus îi vorbise. Prin această voce, Isus coborâse de pe cruce.

Două iubiri - cea divină şi cea umană - se întâlniseră. Și în sufletul lui Francisc înflori un trandafir de lumină sângerândă.

- Isuse! Isuse! strigă el nu mai sunt eu, eu sunt Tu însuşi.

Și căzu cât era de lung plângând de fericire”. (Félix Timmermans, La harpe de saint François, Bloud et Gay, Paris 1933; trad. pr. Isidor Chinez).

Lui i-a vorbit, indicându-i drumul pe care apoi l-a urmat în viață.

Ție îți spune ceva crucea lui Cristos?

Privește-o… îngenunchiază… fă tăcere… ascultă… (Chinez Isidor, Predici).

Sfinţii Ciril şi Metodiu, călugări şi episcop

Cei doi fraţi Mihael şi Constantin, care şi-au luat în calitate de călugări noile nume, respectiv Metodiu şi Ciril, şi-au desfăşurat opera misionară în secolul al IX-lea în Europa centrală, şi sunt amintiţi pe bună dreptate ca "apostoli ai slavilor". Este marele lor merit faptul de a se fi adaptat popoarelor ce trebuiau evanghelizate prin metode misionare care, deşi obţinuseră deplina aprobare a papei, au trezit conflicte între greci şi latini, cărora numai îndârjirea tenace a lui Metodiu le-a putut face faţă.

 

 Crearea unui nou alfabet, care apoi a luat numele de chirilic tocmai de la sfântul Ciril, oferind lumii slave, prin traducerea Bibliei, a Misalului şi a Ritualului liturgic, unitate lingvistică şi culturală, este un merit pe care nimeni nu li-l poate contesta. Acest mare cadou pe care cei doi fraţi l-au făcut popoarelor slave (însăşi limba rusă este scrisă cu litere "inventate" de Ciril) a fost răsplătit printr-o inegalabilă iubire şi devoţiune populară. Dar în viaţă cei doi sfinţi misionari n-au avut, de fapt, o "soartă uşoară", dar au trebuit chiar să lupte contra discordiilor care s-au coalizat în jurul marilor inovatori.

Cei doi fraţi erau născuţi la Salonic dintr-un funcţionar imperial şi cunoşteau limba slavă, vorbită în Macedonia. Constantin, cel mai tânăr dintre cei doi, născut în jurul anului 827, şi-a completat studiile la Constantinopol sub Foţie, a fost hirotonit preot şi a început cariera de profesor. Mihael însă a îmbrăţişat cariera politică, dar când a fost numit guvernator al unei provincii bizantine de limbă slavă, a renunţat la sarcina dorită pentru a se face călugăr, luând numele de Metodiu. În anul 860, cei doi fraţi au primit de la împărat sarcina de a-i evangheliza pe kazari; după trei ani, fiind ceruţi de principele Ratislav, au ajuns în moravia. Aici, ei au creat alfabetul "chirilic" şi au realizat prima traducere în limba slavă a Bibliei şi a liturgiei. Acuzaţi de schismă şi de erezie, Ciril şi Metodiu au trebuit să meargă la Roma, unde însă au fost primiţi cu multă satisfacţie de către papa Adrian al II-lea, care le-a permis să celebreze sfintele mistere în limba slavă în faţa lui şi a unei numeroase comunităţi creştine.

În timpul Postului Mare

http://isichi.wordpress.com/2013/02/14/in-timpul-postului-mare/

Ispitirile lui Isus şi convertirea pentru Împărăţia cerurilor (Audiența generală)

http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-13-feb-2013/

Miercurea Cenușii: Dumnezeu în centrul vieţii mele

Evanghelia: Mt 6,1-6.16-18 

Începem astăzi drumul Postului Mare. Un timp potrivit, care durează patruzeci de zile. La capătul său este Paştele: un memorial care reînnoieşte harul pătimirii şi morţii Domnului. Este un timp de penitenţă, care vrea să spună convertire şi luptă împotriva spiritului rău. Şi mai este şi un timp care ne invită să ne întoarcem la Domnul cu toată inima, cu post şi rugăciune. Iată, timpul mântuirii, sau al reconcilierii cu Dumnezeu, a ajuns.

Evanghelia de astăzi ne arată care trebuie să fie atitudinea noastră şi insistă asupra corectitudinii interioare, oferindu-ne şi mijlocul pentru a creşte în această purificare de intenţii: intimitatea cu Tatăl. Evanghelia este cu adevărat foarte frumoasă şi ar trebui să o citim adesea, pentru că ne spune şi care era orientarea însăşi a Domnului Isus, care „nu făcea nimic pentru a fi admirat de oameni, dar trăia în intimitatea Tatălui său. Evanghelistul Matei ne prezintă trei exemple: pomana, rugăciunea şi postul şi scoate în evidenţă în toate trei o tentaţie comună, aş spune normală. Când facem ceva bun, imediat apare în noi dorinţa de a fi stimaţi pentru această faptă bună, de a fi admiraţi: adică de a avea recompensă, o recompensă falsă însă pentru că este glorie umană, satisfacţia noastră, plăcerea noastră. Şi aceasta ne închide în noi înşine, în timp ce ne poartă în afara noastră, pentru că trăim proiectaţi spre ceea ce gândesc alţii despre noi, laudă şi admiră în noi. Domnul ne cere să facem binele pentru că este bine şi pentru că Dumnezeu e Dumnezeu şi ne dă şi modul pentru a trăi astfel: a trăi în raport cu Tatăl. Pentru a face binele noi avem nevoie să trăim în iubirea cuiva. Dacă trăim în iubirea Tatălui, în secret, cu Tatăl, binele îl vom face în mod perfect.

Gândul zilei

Legea sfințeniei

 

„Fiţi sfinţi pentru că eu sunt sfânt” (Lev 11,44.45; 19,2; 20,26).

Se repetă în aceste capitole o altă formulă: „Eu Yahveh sunt cel care sfinţesc” (Lev 20,8; 21,23; 22,9.16.32 şi Ex 31,13).

 

Lev 11 – animalele comestibile şi animalele interzise;

         

Lev 19 – diferite legi, mai ales morale;

Lev 20 – legi despre căsătorie şi cultele străine;

Lev 21 – puritatea preoţilor

Lev 22 – legi despre ofrande;

Lev 25 – anul sabatic şi jubiliar;

 

Lev 25 – câteva legi scrute, apoi binecuvântări şi blesteme.

O serie de practici privind cultul şi prescripţiile morale.

 

Reţinem mai ales prescripţiile morale care se găsesc în principal în Lev 19.

Exigenţa sfinţeniei decurge din proximitatea materială a lui Dumnezeu care locuieşte în mijlocul poporului său; sfinţenia afectează ţara însăşi; şi pentru ea sfinţenia este o obligaţie (Lev 26,34.35) şi el va respinge cu dezgust poporul care ar încălca datoria sa de a fi sfânt. În Lev 26 ţara devine practic un personaj partener sau complice al poporului; prin ea Yahveh binecuvântează sau pedepseşte pe poporul său: „dacă voi veţi urma legile mele... eu vă voi da ploaie şi pământul va da roade” (26,3.4).

 

Declaraţia Papei Benedict al XVI-lea privind retragerea sa

11.02.2013, Vatican (Catholica) - Papa a anunţat luni, 11 februarie 2013, faptul că renunţă la ministerul petrin. Vă oferim traducerea textului declaraţiei sale din această dimineaţă, din cadrul Consistoriului convocat pentru trei canonizări.

 

Iubiţi fraţi, v-am convocat în acest Consistoriu nu doar pentru cele trei canonizări, ci şi pentru a vă comunica o decizie de mare importanţă pentru viaţa Bisericii. După ce mi-am examinat în mod repetat conştiinţa înaintea lui Dumnezeu, am ajuns la certitudinea că puterile mele, datorită vârstei avansate, nu mai sunt potrivite pentru o exercitare adecvată a ministerului petrin.

 

Sunt conştient că acest minister, datorită naturii lui spirituale esenţiale, trebuie să fie îndeplinit nu doar prin cuvinte şi fapte, ci şi, nu mai puţin, prin rugăciune şi suferinţă. Cu toate acestea, în lumea de astăzi, supusă la atât de multe schimbări rapide şi zguduită de probleme de profundă relevanţă pentru viaţa de credinţă, pentru a conduce barca Sfântului Petru şi pentru a proclama Evanghelia, sunt necesare atât puterea minţii cât şi a trupului, putere care în ultimele luni s-a deteriorat în mine până acolo încât a trebuit să îmi recunosc incapacitatea de a îndeplini în mod adecvat slujirea încredinţată mie.

De aceea, şi fiind conştient de gravitatea acestui act, în deplină libertate declar că renunţ la ministerul de Episcop al Romei, Succesor al Sfântului Petru, încredinţat mie de Cardinali în 19 aprilie 2005, astfel că, de la 28 februarie 2013, ora 20.00, Scaunul Romei, Scaunul Sfântului Petru, va fi vacant şi va trebui să fie convocat, de către cei care au competenţa să facă aceasta, un Conclav pentru alegerea noului Pontif Suprem.

 

Iubiţi fraţi, vă mulţumesc sincer, din inimă, pentru toată iubirea şi munca cu care m-aţi susţinut în slujirea mea şi vă cer iertare pentru toate defectele mele. Iar acum, să încredinţăm Sfânta Biserică grijii Păstorului nostru Suprem, Domnul nostru Isus Cristos, şi să o implorăm pe Preasfânta Sa Mamă Maria, pentru ca ea să îi asiste pe Părinţii Cardinali, cu grija ei maternă, în alegerea noului Pontif Suprem. În ceea ce mă priveşte, şi în viitor, doresc să slujesc cu devotament Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, printr-o viaţă dedicată rugăciunii.

Papa Benedict al XVI-lea se va retrage din cauza vârstei pe 28 februarie

Papa Benedict al XVI-lea și-a anuntat retragerea, începand cu 28 februarie, și a invocat ca motiv vârsta sa, într-un discurs pronuntat în latina într-un consistoriu la Vatican, a declarat, pentru AFP, purtatorul de cuvant al Sfantului Scaun.

"Papa a anuntat că va renunta la minister la 20,00 (19,00 GMT), 28 februarie. Va începe atunci perioada de 'sede vacante' (loc vacant)", a precizat părintele Federico Lombardi, într-un anunt fără precedent în istoria moderna a Bisericii Catolice.

"După ce mi-am examinat conștiința în fața lui Dumnezeu, în diverse rânduri, am ajuns la certitudinea ca forțele mele, din cauza avansării în vărstă, nu mai sunt apte să exercite de manieră adecvată" misiunea de a conduce Biserica Catolica, a spus Papa Benedict al XVI-lea, în vârstă de 85 de ani, în anuntul său în latina tradus ulterior de Vatican.

Papa a subliniat că "în lumea de azi, subiect al unor schimbari rapide și agitată de întrebari de mare împortantă pentru viața credinței, pentru a conduce barca Sfântului Petru și a predica Evanghelia, vigoarea corpului și a spiritului este de asemenea necesara".

Aceasta vigoare s-a "împuținat în ultimele luni în mine de o asemenea manieră încât trebuie să-mi recunosc încapacitatea de a administra bine ministerul care mi-a fost încredintat", a adaugat Papa.