Cânt gregorian (timp de 10 ore)

 

 

Muzică gregoriană ~ Termenul definește întregul repertoriu al cântului oficial al bisericii latine, când a început să se organizeze și cristalizeze începând cu sec. 6-7, dezvoltându-se și îmbogățindu-se până în sec. 11; s-a păstrat cu unele neînsemnate și sporadice transformări, până în practica de cult actuală. G. a influențat și a fost la rândul ei influențată de dezvoltarea muzicii culte vest-europene. Denumirea provine de la numele Papei Grigore I, zis „cel Mare” (m. 604), care, în timpul pontificatului său, cunoscând neajunsurile organizării muzicii în bis., a procedat, conform tradiției, la reorganizarea și unificarea cântărilor bis. (dispersate în mai multe dialecte, în funcție de unele condiții regionale: cânt ambrosian sau milanez, galican, mozarb) obligatorii în oficierea zilnică a cultului pe parcursul întregului an. Este știut că modelul reformei g. l-a constituit muzica bizantină*, Gradualul (2) și antifonarul*, stabilite în sec. 6-7, s-au îmbogățit pe parcursul timpului cu noi cântece, care aparțineau unor noi sărbători religioase apărute ulterior [ex. secvențele (I, 1)]. Cântările cara apar și azi în slujba bis. lat. (proprium missae, slujba morților – v. recviem (1), ordinarium missae – v. misă, imnurile vecerniilor* etc.) aparțin fondului vechi al g. Alleluia* are o origine mai recentă (sec. 11), celelalte fiind adaptări moderne. Caracteristicile g. au fost teoretizate de Guido d’Arezzo. Cunoaștem astfel că g. folosește toate modurile (I, 3) ce se pot forma pe fiecare din treptele gamei (do, re, mi, fa, sol, la), fără alterații*. Aceste moduri erau clasificate în 8 specii principale, 4 autentice și 4 plagale, diferențiindu-se prin relația care există între nota care poate fi asimilată cu tonica (finalis*) și aceea care se numește tenor (4), repercussa* și poate fi asimilată cu dominanta*. Autenticele au tenor-ul la cvintă*. Aceste moduri sunt: protus (autentic și plagal), tritus (autentic și plagal) și tetrardus (autentic și plagal). În ritmica* g., Guido d’Arezzo distinge 3 categorii: 1. cântări prozaice în ritm liber; 2. cântări metrice, măsurate sau aproape măsurate. 3. cântări asemănătoare poemelor lirice, în care sunt amestecate diferite ritmuri. La început, cântul a fost monodic* (la unison*, bazat pe melodiile stabilite: cantus*), apoi s-a cântat pe două, trei sau mai multe voci (2), prima formă polifonică* la două voci fiind organum*. Cantus-ul g., care nu putea fi modificat, devine c. firmus* și i se alătură o voce, care o urmează în octave*, cvinte sau cvarte paralele. Organizarea pe 3 voci se numea triplum*, iar pe patru voci, quadruplum*. Perioada de strălucire a g. se desfășoară între sec. 7 și 11, după care dezvoltarea polif. favorizează introducerea tot mai abundentă a imnurilor (1), jubilațiilor, secvențelor (I, 1), tropilor (3) etc., ducând la apariția unor genuri polif. noi, mai ample (cum sunt misa, motetul*), care au revitalizat multe din cântările bis. Pentru a stăvili aceste influențe și a păstra unitatea g., Conciliul de la Trento (sec. 16) impune o nouă reformă, excluzând tropii și cea mai mare parte a secvențelor din muzica de cult. În afara faptului că reprezintă repertoriul oficial al bis. lat., g., în forma sa stabilită de cantus firmus, a constituit o bază și un punct de plecare în studiul polif. și armoniei (III, 1), ba chiar, adeseori, compozitori renumiți (H. Berlioz, S. Rahmaninov, P. Hindemith etc.; v. Dies irae) l-au folosit în lucrările lor. Tendințele de purificare a cântului g., mai ales în privința „armonizării” sale (denaturate printr-o tratare tonală), se manifestă la sfârșitul sec. 19, începând cu școala lui Niedermeyer.  (Sursă: http://dexonline.ro/definitie/gregorian).

 

Gregorian chant is the central tradition of Western plainchant, a form of monophonic liturgical music within Western Christianity that accompanied the celebration of Mass and other ritual services. It is named after Pope Gregory I, Bishop of Rome from 590 to 604, who is traditionally credited for having ordered the simplification and cataloging of music assigned to specific celebrations in the church calendar, although it is known now that he could not have done it as a system for notating music had not been established at the time.

 

Praises and prayers to God .

 - Chant Beneventano

- Ambrosian chant
- Gallican Chant
- Chant Mozarabic
- Ancient Roman Chant
- Chant Ortodox
- Matins: prayer vigil.
- Lauds: morning prayer.
- Bonus: six o'clock.
- Tercia: nine o'clock.
- Sixth: noon.
- Nona: three in the afternoon.
- Vespers: six o'clock.
- Complete: before going to sleep.
- The repertoire of chants for the Divine Office consists of:
- The singing of psalms
- Simple recitatives (cantillatio) readings and prayers.

 

Invitatory

- Antiphons

- Hymns
- Antiphons sung before and after the psalms.
- Responsorios
- Te Deum
- Songs of the Old and New Testament (Benedictus, Magnificat, Nunc Dimittis)

- (Alma Redemptoris Mater, caelorum Ave Regina, Regina Caeli Laetare, and Salve Regina) coming from the eleventh century and are more complex than most of the psalms antiphonaries

- Sanctus and Benedictus

- Agnus Dei

- Ite, missa est

- The Kyrie consists of the repetition of "Kyrie eleison, Christe eleison, Kyrie eleison" ("Lord have mercy, Christ have mercy, Lord have mercy"). In the extraordinary form, each part is repeated three times and in even older missals, is "Kyrie eleison imas" (Lord have mercy on us "). Kyrie is distinguished as the only song in Greek rather than Latin.

- The Gloria sings the Great Doxology.
- Santo Domingo de Silo monks
- Credo: Your title is "Christmas Day Mass: Credo". Composed in S.VII onwards.

Gregorian chant had great impact on the development of Western music, especially the Medieval and Renaissance music.

Introit: entrance song to start the celebration

Gradual Alleluia or Tract: after the readings sequences

Offertory to accompany the procession of gifts communion:

Besides these two groups of pieces, there are others that are sung as recitative with some inflections (cantillatio): such are the prayers, the readings, the preface and the Eucharistic prayer, the Our Father. They were parts for its simplicity could be executed by the celebrant or by people that did not require special singing skills.