Despre bătrânețe

„Eu identific patru motive pentru care bătrânețea pare tristă: primul, pentru că îndepărtează de activități; al doilea, pentru că slăbește trupul; al treilea, pentru că neagă aproape toate plăcerile; al patrulea, pentru că nu este departe de moarte”. La această judecată a lui Cicero (De senectute), astăzi, noi am putea adăuga un alt motiv care face tristă bătrânețea. Și este acesta: era tehnicii a măturat și eliminat dictonul care lega bătrânețea și înțelepciunea și care vedea în cel bătrân depozitarul unei memorii, al unei experiențe care îl făcea să fie un element fundamental în grupul social. „Înțelepciunea bătrânului” pare relicva unui trecut de acum îndepărtat sau încă prezentă în civilizații încă neatinse de progresul tehnologic și informatic care ne par și mai distante. Bătrânul, în contextul unei societăți care exaltă productivitatea, eficiența și funcționalitatea, se găsește emarginat, făcut superfluu, inutil, și deseori se simte el însuși ca o „greutate” familiarilor și societății. Într-un asemenea context, bătrânețea apare ca o trecere obositoare de la o condiție în care omul este definit din prisma muncii și a rolului social, la o specie de zonă moartă de pură negativitate, la „pensie”, un limb în care omul este definit de ceea ce nu mai este și de ceea ce nu mai face.

 

Oricât discursul asupra bătrâneții este în realitate un discurs plural care trebuie să se diversifice în fiecare bătrân în parte, acordând atenție particularelor situații de sănătate fizică și mentală în care fiecare se găsește, este tot la fel de adevărat că bătrânețea este viață cu titlu deplin, este o fază particulară a unui drum existențial, și nu o simplă anticameră a morții. „Bătrânețea se oferă omului ca posibilitate extraordinară de a trăi nu din necesitate, ci datorită harului” (Karl Barth). Deja în sine înseși, ea este un stadiu pe care nu cu toții ajung să o experimenteze: același Isus nu a cunoscut bătrânețea. De aceea, ea este înainte de toate un dar ce poate fi trăit cu gratitudine și în gratuitate: bătrânul este mai sensibil față de alții, față de dimensiunea relațională, față de gesturile de atenție și de prietenie; încă, este marea ocazie pentru a face o sinteză a proprii vieți. 

 

A ajunge să spui „mulțumesc” și „da” viitorului înseamnă a îndeplini o acțiune spirituală cu adevărat esențială, mai ales în vederea întâlnirii cu moartea: integrarea propriei vieți, pacificarea cu propriul trecut. Bătrânețea, astfel, este timpul anámnesei, a memoriei, a povestirii: bătrânul are nevoie să povestească, să spună despre viața proprie, pentru a o putea asuma, văzând-o primită de un altul care-l ascultă și o respectă.

Iar această povestire poate deveni transmiterea unei experiențe de credință. psalmul 71, „rugăciunea unui bătrân”, este un foarte frumos exemplu. În inevitabila decadență fizică și mentală, în scăderea puterilor, în reducerea posibilităților pe care bătrânețea le comportă mai există și posibilitatea de a înfrunta în mod mai direct întrebările pe care viața le pune, fără evadările și iluziile pe care multiplele activități puteau să le permită atunci când eram mai tineri. Cât valorez? Ce sens are viața? de ce trebuie să mor? Ce anume semnifică suferințele și pierderile de care existența este plină? Și întrebarea religioasă, și credința poate să obțină conștiință și profunzime: „Până când era mai tânăr, omul putea să-și imagineze că el însuși mergea în întâmpinarea Domnului. Însă, vârsta trebuie să devină pentru el prilej pentru a descoperi că, de fapt, este Domnul cel care-i merge în întâmpinare pentru a asuma destinul lui” (Karl Barth). Deci, există un proprium pentru fiecare fază a vieții: și în fața bătrâneții este vorba, înainte de toate, de a o accepta pe deplin, și aceasta va face ca ea să nu fie trăită ca un timp de regret și de nostalgie, dar să o vadă ca timp de esențializare și de interiorizare tocmai în interiorul acelei mișcări de „asumare a pierderii”, care asimilează bătrânețea cu o mișcare de kenosă. „Ceea ce tinerețea va găsi în afară, omul la apusul său trebuie să o găsească în interioritate” (C. G. Jung).

Aici se dezvăluie posibila fecunditate a bătrâneții (cf. Ps 92, 15: Și la bătrânețe vor aduce roade, vor fi verzi și în putere), o fecunditate manifestată în delicatețe și în duioșie, în echilibru și în seninătate… Este timpul în care o persoană poate să afirme că valorează pentru ceea ce este și un pentru ceea ce face. Este evident că aceasta nu depinde numai de el, de cel în vârstă, dar mai ales și de cei care-i stau în jur, și de societatea care poate să-l însoțească în sarcina de a trăi bătrânețea ca împlinire și nu ca întrerupere sau ca sfârșit. Mai mult, bătrânețea este un moment de adevăr care dezvăluie cum viața este constitutiv făcută din pierderi, din asumări ale limitelor și ale sărăciilor, din slăbiciuni și negativități. Bătrânețea, punând omul într-o mare sărăcie, îl pune și în situația de a se descoperi în adevărul său, cea care i se dezvăluie dincolo de orice ornament și de orice exterioritate. Probabil nu este un caz că, pentru Luca, evanghelia se deschide cu două figuri de bătrâni: Simeon și Ana, care recunosc și-l arată pe Isus ca Mesia. Bătrânul face semn, indică, transmite o știință. Și este, cu bătrânețea lui pacific asumată în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor, un semn de speranță și un exemplu de responsabilitate. (Enzo BIANCHI, Le parole della spiritualità, Rizzoli, 1999 pp.197-200; trad. pr. Pătrașcu Damian).