Umilinţa unui vicar al lui Cristos

Benedict al XVI-lea

”Nu era el lumina, ci [a venit] ca să dea mărturie despre lumină“

(In 1,8).

Interpretarea sociologică ce reduce toate temeiurile papalităţii la o „nietzscheană“ voinţă de putere a unui suveran absolut este foarte răspîndită astăzi. Ea susţine, în esenţă, că papalitatea ar fi o instituţie perimată, care admite în mod anacronic structurile de putere ale monarhiei absolute în plină lume pluralistă şi democratică.

Instituţional, în cadrul minusculului stat Vatican, cel care ocupă Catedra petrină şi joacă rolul de episcop al Romei şi-a păstrat într-adevăr prerogativele unui monarh absolut. Dar aceste prerogative sînt, dintr-o perspectivă ecleziologică şi cristologică, mai sensibile la nuanţe, umbrite de colosala responsabilitate pastorală a urmaşului Sf. Petru de a oferi îndrumare şi sprijin întregii Biserici, de a juca rolul unui „vicar al lui Isus Cristos“ şi de a fi un model de smerenie personală, întrucît Papa este şi „un slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu“. Isus Cristos a instituit un nou mod de a domni: prin slujirea celor pe care îi conduce, în calitate de Cap al Bisericii şi Rege al Universului, şi prin prietenia cu fiecare suflet uman care se naşte pe lume, care implică vulnerabilitatea şi expunerea personală: „Nu vă mai numesc slugi [...], ci v-am numit prieteni“ (In 15,15). Isus domneşte ca un rege, dar nu în felul unui tiran distant, arogant şi impunător, ci ca un prieten loial care şi-a dat viaţa pentru fiecare dintre cei pe care îi îndrăgeşte – adică pentru fiecare om: regalitatea lui Isus se manifestă cel mai elocvent pe lemnul Crucii.

Aceasta este semnificaţia papalităţii asumată cu putere de ultimii doi urmaşi ai Sf. Petru. Astfel, Papa Ioan Paul al II-lea a atenuat simbolurile „puterii monarhice absolute“, ce înconjurau în mod tradiţional papalitatea, şi a ales să-şi sfîrşească viaţa printr-o via Crucis în văzul tuturor, într-o epocă a globalizării imaginilor în care practic întreaga planetă îl vedea redus la neputinţă, din cauza vîrstei şi a unei boli degenerative grave – dar putea să şi întrevadă, pe chipul său marcat de suferinţa trăită în Cristos, lumina Învierii. Papa Benedict al XVI-lea a acceptat, în schimb, alegerea sa ca episcop al Romei într-un moment în care o lume întreagă îl regreta pe predecesorul său, pe care îl considera de neînlocuit, la o vîrstă la care oamenii se gîndesc de obicei să-şi sfîrşească viaţa în linişte, şi a avut apoi umilinţa stupefiantă, demnă însă de un adevărat discipol al lui Cristos, să renunţe la Catedra Sf. Petru – şi la „monarhia absolută“ –, cînd a simţit că puterile naturale îl părăsesc.

În pofida „ultratradiţionalismului“ care i se atribuie de multe ori, mai ales de către cei care subliniază răspicat şi maniheist existenţa a două „tabere“ în Biserică, una liberală şi reformistă, şi alta conservatoare şi, desigur, antireformistă, Benedict al XVI-lea cunoaşte suficient de bine lumea de azi pentru a înţelege că un Papă care nu mai poate răspunde energic solicitărilor mediatice şi aşteptărilor legate de „imaginea“ papalităţii, în condiţiile în care pontificatul său a fost oricum marcat de atacuri obsesive ale mediei seculare, ce i-a atribuit vinovăţii pentru toate scandalurile sexuale din ultimii 30-40 de ani, riscă, fără voia lui, să arunce o umbră negativă asupra Bisericii şi, în ultimă instanţă, chiar să afecteze credibilitatea ei. El a înţeles, în liniştea rugăciunii şi prin discernerea voinţei lui Dumnezeu în propria sa conştiinţă, că este mai bine pentru Biserică să demisioneze, în condiţiile în care nu mai poate susţine convingător rolul de Papă, din cauza fragilităţii specifice bătrîneţii.

 

Pastoraţia lui, axată pe o cultivare profundă a credinţei, speranţei şi carităţii – cele trei virtuţi teologale –, susţinută de inteligenţa sa penetrantă de teolog şi de o inimă blîndă şi paternă, a fost un adevărat dar pentru o Biserică ce îi este astăzi recunoscătoare pentru cei opt ani de pontificat. Dacă insiderii manifestă gratitudine pentru un Papă cu o asemenea personalitate, care s-a dăruit fără rezerve Bisericii, în schimb outsiderii riscă să fie influenţaţi de o mass-media ce a distorsionat pînă la caricatură mesajul său, fiind mai preocupată de sporirea audienţei decît de prezentarea nepărtinitoare a adevărului, şi care a ridiculizat mai ales conservatorismul său şi „ineficacitatea“ pastoraţiei sale în soluţionarea abuzurilor sexuale. Dacă este inevitabil ca în Biserică să coexiste „grîul cu neghina“, întrucît natura umană e rănită de păcat şi are în permanenţă nevoie de convertire, a accepta acest lucru din perspectiva credinţei în Cristos înseamnă, din punct de vedere pastoral, a recomanda celor care au comis abuzuri grave căinţa sinceră şi întoarcerea la Dumnezeu. Acesta a fost în permanenţă mesajul pastoral al lui Benedict al XVI-lea, răstălmăcit în exces de media seculară, care s-a grăbit să judece totul numai în termenii eficacităţii disciplinare. Nu este astfel surprinzător că, după demisia anunţată a lui Benedict al XVI-lea, aceeaşi mass-media intoxică opinia publică cu imaginea unui „eşec“ sau „faliment“ al pontificatului său, justificată tautologic, cum era de prevăzut, de absenţa unor sancţiuni mai drastice la adresa celor care au comis sau au tolerat abuzuri sexuale.

În realitate, dincolo de pasiunile mediatice pentru subiecte cu tentă scandaloasă care sporesc ratingul, pontificatul lui Benedict al XVI-lea nu poate fi în nici un caz limitat la abuzurile nesoluţionate de Biserică în ultimii 40 de ani, reactivate şi îndreptate în tir continuu împotriva acestui Papă, sau la diverse simplificări politice şi sociologice legate de manevre de culise, cabale conspiraţioniste, ideologii conservatoare „de dreapta“ aflate în luptă cu progresismul relativist etc. Benedict al XVI-lea şi-a înţeles de la bun început misiunea de Papă în termenii credinţei şi ai slujirii ministeriale în numele lui Cristos. Dacă omitem credinţa în Persoana divin-umană a lui Cristos şi dedicarea personală a Papei faţă de El, marcată şi prin trilogia sa recentă Isus din Nazaret, riscăm să ratăm nu numai nucleul intenţional al ministeriatului său, ci şi sensul retragerii sale. Încă din prima zi a pontificatului, conştient de dificultatea de a fi Papă după „planetarul“ său predecesor, care rămăsese viu nu numai pentru credincioşii din Biserică, ci şi pentru sute de milioane de oameni care nu aveau nici o legătură cu credinţa sau cu Biserica, Benedict al XVI-lea a declarat, cu o nobleţe evanghelică ce aminteşte de mărturia lui Ioan Botezătorul, că el nu este decît „un simplu şi umil slujitor în via Domnului“ – adică unul dintre cei „mici“, chemaţi de Domnul pentru a lucra în Biserica sa. Important este Cristos, „Mirele“ Bisericii (In 3,29), şi nu cel care are misiunea să-i pregătească calea prin chemarea la convertire şi la credinţă. Deşi Joseph Ratzinger este cu siguranţă unui din cei mai mari teologi catolici contemporani şi unul din cei mai profunzi oameni de cultură ai timpului său, ca Papă el a încercat în primul rînd să ofere un model simplu şi coerent de slujire ministerială în „via“ lui Isus Cristos, pe urmele Sf. Petru.

Întreg magisteriul său, de la Deus caritas est (2006) pînă la Caritas in veritate (2009), dă mărturie pentru Cristos şi pentru caritatea Lui revărsată de Duhul Sfînt în inimile credincioşilor, care manifestă din preaplinul ei prin slujirea fraternă, prin operele de caritate şi prin încercarea de a orienta structurile laice ale societăţii, în formele lor economice şi sociale, înspre sprijinirea unor acţiuni de solidaritate eliberate de egocentrismul păcatului originar – fără a nega totuşi, aşa cum se speculează de multe ori, legitimitatea pieţei capitaliste. În absenţa Persoanei lui Crisos din a cărui inimă se revarsă întreaga caritate a dumnezeirii, care este transmisă de Duhul Sfînt şi Bisericii, acest magisteriu, care reprezintă „axul de lumină“ al pontificatului lui Benedict al XVI-lea, îşi pierde sensul.

Cred, de aceea, că se cuvine să înţelegem retragerea lui Benedict al XVI-lea în primul rînd ca pe un act personal de credinţă în Cristos şi în acţiunea Lui răscumpărătoare, care va continua, desigur, şi după ce acest „simplu şi umil slujitor în via Domnului“ îşi va fi încheiat misiunea. Papa Benedict al XVI-lea a demisionat cu umilinţa unui vicar al lui Cristos care are încredere deplină că, şi după el, Cristos va continua să reverse prin Duhul Sfînt harul său în inimile credincioşilor şi va conduce în continuare, printr-un alt vicar al Său, „barca Sf. Petru“.

Este o ironie semnificativă, ce pare să ilustreze umorul subtil al Papei Benedict al XVI-lea, faptul că a ales să anunţe această retragere la cîteva luni după ce a declarat începutul „Anului credinţei“. Papa Benedict al XVI-lea oferă astfel o mărturie convingătoare pentru faptul că credinţa „lucrează prin fapte“ şi se bazează pe încrederea totală, filială în Dumnezeu, căruia i se încredinţează fără rest, precum unui părinte. Credinţa nu este, pare să spună Papa Benedict al XVI-lea, un sentimentalism pios care produce o retorică dulceagă şi moralizatoare despre „cum ar trebui să se poarte cineva care crede“ – retorica folosită de multe ori la predici. Credinţa vie este act, este încredinţare simplă în mîinile lui Dumnezeu. Credinţa nu este nici o „religiozitate“ care se agaţă anxios, cu disperare, de imaginea unui Dumnezeu rigid, care nu poate acţiona decît prin anumite forme sau prin anumite persoane. Credinţa inspiră libertatea spirituală pe care a manifestat-o acum Benedict al XVI-lea: aceea de a încredinţa cu încredere nu numai propria lui persoană, ci şi întreaga Biserică, în mîinile lui Dumnezeu. (Autor: Tereza-Brînduşa Palade; http://www.observatorcultural.ro/).