IV TPA (C): Divinitatea lui Isus este universală

Luca 4,21-30: În acel timp, ²¹ în sinagoga din Nazaret, Isus a spus: "Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi". ²² Toţi îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura lui. Ei se întrebau: "Nu este el oare fiul lui Iosif?" ²³ Însă el le-a zis: "Desigur, îmi veţi spune zicala: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi». Noi am auzit tot ce s-a petrecut la Cafarnaum. Fă la fel şi aici, în cetatea ta natală". ²⁴ Apoi a adăugat: "Vă spun adevărul: nici un profet nu este bine primit în locul său de baştină. ²⁵ Vă spun adevărul că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a venit o foamete mare peste toată ţara, ²⁶ dar la nici una dintre ele nu a fost trimis Ilie; în schimb a fost trimis la o văduvă străină în Sarepta Sidonului. ²⁷ Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea profetului Elizeu, dar nici unul nu a fost curăţit; în schimb a fost curăţit Naaman, un sirian". ²⁸ Când au auzit aceste lucruri, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. ²⁹ Ridicându-se, l-au scos afară din localitate şi l-au dus la un povârniş al colinei pe care era clădită cetatea lor, ca să-l arunce în prăpastie. ³⁰ Dar el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.

OMILIE

Luca începe povestirea sa despre ministerul public al lui Isus înregistrând un refuz. În mod inteligent, însă, nu se limitează la a-l pune imediat pe cititor în faţa nodului crucial al vieţii lui Isus, dar are grijă să-i ofere între timp două indicaţii care să-l poarte la o corectă interpretare a sa.

 

Prima: „Nici un profet nu este bine primit în patria sa”. Refuzul pe care acum îl întâlneşte Isus la Nazaret, şi pe care mai târziu îl va întâlni la poporul său, nu trebuie să fie văzut ca un fapt izolat: s-a întâmplat deja mai înainte şi se va întâmpla şi după. Nici un fapt izolat, nici doar un fapt al trecutului, dar un fapt contemporan fiecărei generaţii. Constatarea istorică, şi anume, că poporul evreu l-a refuzat pe Mesia după ce l-a aşteptat îndelung trezeşte în mulţi nelinişte şi scandal. Dar nu este cazul, pare să spună evanghelia: este soarta normală a profeţilor, de la care Cristos însuşi – cel mai mare dintre toţi profeţii – nu a voit să se sustragă. Crucea nu trebuie imputată unei răutăţi aparte a acelei generaţii sau acelor iudei, dar mai degrabă acelei împietriri a inimii comune, care se întâlneşte peste tot: tocmai acea orbire, sau indiferenţă, ai cărei reprezentanţi noi suntem primii.

 

Şi a doua indicaţie: „Isus, însă, trecând prin mijlocul lor, a plecat”. Isus nu fuge, dar se îndepărtează cu o libertate suverană („trecând prin mijlocul lor”). Este ca un simbol, aproape o anticipaţie a viitoarei învieri. Nu opoziţia oamenilor este aceea care învinge. Opoziţia locuitorilor din Nazaret nu a reuşit să oprească istoria lui Isus, aşa cum nu vor reuşi – mai târziu – cei care l-au răstignit. Profeţii ucişi sunt mai vii ca niciodată, iar Mesia răstignit a înviat. După uimirea iniţială („Toţi se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura lui”), un refuz categoric. Cum se explică această trecere bruscă de la admiraţie la refuz?

 

Pentru Luca motivul este dat de cuvintele nazarinenilor: „Ceea ce am auzit că ai făcut la Cafarnaum, fă şi aici în patria ta”. Isus deziluzionează patria sa, pentru că a împlinit minuni în altă parte. Consătenii săi ar fi vrut ca el să facă minuni acolo, în patria sa. Dar Isus este universal şi patria sa este lumea. Nu permite ca divinul prezent în el să devină un fapt local, o istorie a unei părţi, şi nu intenţionează să se facă disponibil în avantajul unora. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).