2 februarie: Prezentarea Domnului la templu

Domnul vizitează templul său. El nu vine să judece călcarea legii, dar pentru a se supune ca om ascultării Tatălui faţă de care oamenii nu au fost ascultători.

 

Dumnezeu nu cere sacrificiul omului în faţa maiestăţii sale, dar cere recunoaşterea sa ca dar şi izvor de viaţă ca noi să putem să avem viaţa din plin.

 

Prezentându-se lui Dumnezeu, omul este restituit sie însuşi. Recunoscând că viaţa omului este dată de Dumnezeu, noi descoperim marele dar al vieţii.

 

Simeon înseamnă: „Dumnezeu a ascultat”. Duhul Sfânt era peste el: de aceea asculta şi observa Cuvântul. Numai oamenii luminaţi de Duh ştiu să explice exact Scriptura şi să judece evenimentele mântuirii. Braţele bătrânului Simeon reprezintă braţele bimilenare ale Israelului care primesc floarea noii vieţi, promisiunea lui Dumnezeu.

 

Cântecul lui Simeon este pe linea marii tradiţii a Slujitorului lui Jahweh: „Te voi face lumină pentru popoare ca să porţi mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 49,6). Acum se împlineşte ceea ce a fost prezis: „Scoală-te, îmbracă-te în lumină, gloria Domnului străluceşte asupra ta. Pentru că, iată, întunericul acoperă pământul, ceaţa deasă învăluie popoarele; dar asupra ta străluceşte Domnul, gloria sa apare în tine. Popoarele vor merge la lumina ta, regii în splendoarea strălucirii tale” (Is 60,1-3).

 

Numai cel care-l vede pe Isus salvator poate trăi şi muri în pace. Numai întâlnirea cu Dumnezeu poate vindeca viaţa de veninul fricii de moarte şi vindeca omul de falsa imagine a lui Dumnezeu. În spatele porţii morţii nu ne aşteaptă abisul întunericului, dar sala iluminată a ospăţului vieţii veşnice.

 

La mântuirea şi pacea prezente în cântecul lui Zaharia, aici se adaugă lumina cu o conotaţie clară de universalism: mântuirea este pentru toate popoarele.

 

Simone, mişcat de Duhul sfânt, l-a recunoscut pe Isus; acum prezice Mariei destinul fiului. Persoana lui Isus ne este explicată şi astăzi nouă de Vechiul Testament. Isus va fi în acelaşi timp cauză de cădere şi de înviere pentru mulţimile lui Israel, pentru că poartă o mântuire „scandaloasă” pe care nimeni nu este în stare să o accepte. Isus contrazice orice gând al omului. Este scandal şi nebunie. De aceea toţi îl contrazis, se scandalizează de el şi cad. Este aici ascuns deja misterul morţii şi învierii Domnului care ca o spadă pătrunde inima fiecărui ucenic şi a întregii Biserici, a cărei figură este Maria.

 

La cuvântele dure de condamnare, de contradicţie şi de sabie, se adaugă cuvinte de felicitare, de întărire şi sprijin. Numele profetesei şi al strămoşilor săi înseamnă mântuire şi binecuvântare: Ana înseamnă Dumnezeu dă har, Fanuel înseamnă Dumnezeu este lumină, Asher înseamnă fericire.

 

Numele nu sunt lipsite de semnificaţie. Iar aici semnificaţia lor luminează şi poartă totul în splendoarea bucuriei, a harului şi a bunăvoinţei lui Dumnezeu. Timpul mesianic este timpul luminii depline. Ana este ca un exemplu luminos al văduvelor creştine: „cea care este cu adevărat văduvă şi a rămas singură, şi-a pus speranţa în Dumnezeu şi se dedică rugăciunii zi şi noapte” (1Tim 5,5). Luminată de Duhul Sfânt, Ana îl recunoaşte pe Mesia în copilul pe care Maria îl poartă la templu. Mergând după Simeon, îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte continuu despre Isus tuturor celor care aşteptau „mântuirea Ierusalimului” (v. 38).

 

În templul din Ierusalim se descoperă două aspecte: contradicţia faţă de Isus şi primirea în credinţă, condamnarea şi mântuirea, căderea şi ridicarea. Din Ierusalim în al cărui templu este ridicat semnul, iradiază lumina care străluceşte asupra păgânilor şi se manifestă gloria lui Israel. (don Lino Pedron; trad. pr. Isidor Chinez).