Sf. Ignaţiu de Loyola, preot

Ignaţiu este al doisprezecelea copil al unei familii nobile şi s-a născut în anul 1491, în castelul Loyola din Ţara Bascilor, Spania. La vârsta de 14 ani, a primit tonsura clericală, primul pas spre viaţa preoţească, dar, nesimţind nici o atracţie spre o astfel de viaţă, a încins sabia cavalerească şi a urmat cariera militară. Pe când era angajat într-o luptă de apărare a oraşului Pamplona (în nordul Spaniei), un obuz îi rupe piciorul şi chiar îi pune viaţa în primejdie. După primele îngrijiri, începe o perioadă lungă de convalescenţă. Pentru a-i trece timpul mai uşor, cere să i se aducă diferite romane, dar, deoarece în casă nu se aflau astfel de cărţi, începe să citească „Legenda de aur" - o colecţie cu multe vieţi de sfinţi - şi „Viaţa lui Isus". Pe măsură ce înaintează cu lectura, sufletul lui se transformă, astfel încât, după ce s-a vindecat complet, se duce şi atârnă sabia la altarul Maicii Domnului din Mănăstirea Monserrat şi face jurământ de castitate pentru toată viaţa. Îmbrăcat într-un sac, cere să fie primit la spitalul din Manreza, de unde adesea se retrage într-o peşteră şi petrece timp îndelungat în rugăciune şi meditaţie. Ca rod al frământărilor sufleteşti prin care a trecut şi al luminilor primite de sus, redactează acea carte de aur, care, deşi mică, a săvârşit nenumărate şi adevărate minuni de transformare a sufletelor: „Exerciţii spirituale pentru a te învinge pe sine însuţi şi a-ţi orândui viaţa proprie fără a te lăsa determinat de vreo afecţiune dezordonată". Cu gândul de a dobândi de la Dumnezeu harul cunoaşterii drumului pe care trebuie să-l urmeze în viaţă, face un pelerinaj la locurile Sfinte, cerşind cu umilinţă cele necesare pentru călătorie şi pentru viaţă şi primind bucuros insultele pe care i le adresau unii dintre călători. La întoarcere, ştia ce avea de făcut. Începe să frecventeze şcoala, mai întâi la Barcelona, apoi la Salamanca, şi, în cele din urmă, la Paris. Cu toate că era luat în râs din pricina vârstei lui înaintate, el nu s-a descurajat; până la urmă, purtarea lui demnă şi viaţa sufletească profundă pe care o ducea l-au făcut respectat de către toţi. În jurul lui s-a format un grup de opt tineri eminenţi, captivaţi de idealurile apostolice ale lui Ignaţiu, şi, în ziua de 15 august 1534, au făcut împreună un legământ de a merge să răspândească credinţa lui Cristos în mijlocul păgânilor. După ce şi-au terminat studiile, au trecut în Italia, ca să pregătească călătoria spre Locurile Sfinte. Împrejurările sociale şi politice nu le-au permis să-şi împlinească promisiunea făcută, de aceea, s-au hotărât să se prezinte la Sfântul Părinte Papa Paul al III-lea şi să-i pună la dispoziţie întreaga lor viaţă, pentru a sluji Biserica acolo unde vor fi trimişi. În anul 1540, Papa Paul al III-lea aprobă societatea în care ei s-au constituit, numită „Societatea lui Isus" şi având ca deviză: „Ad majorem Dei gloriam" - „Spre mai marea slavă a lui Dumnezeu".

Gândul zilei

 

„Statul-zeu, zeul unui univers fără dumnezeu,

care va fi în curând un univers fără oameni,

făcând astfel răsunătoare

misterioasa solidaritate a lui Dumnezeu şi a omului,

care este cel mai slăvit mister al creştinilor”

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1369).

Adoratie euharistica 21:00 si concert Juvenes Ecclesiae 21:30 din 27 iulie 2012

Lansarea imnului Intâlnirea Naţională a Tineretului Catolic 2012

XVII (B): Acesta este cu adevărat profetul care trebuie să vină în lume!

Timp de cinci duminici consecutive (începând cu duminica de astăzi până la duminica a XXI), liturgia duminicală îşi întrerupe lectura continuă a Evangheliei după Marcu pentru a lăsa loc întregului capitol şase din Evanghelia după Ioan. Motivul acestei inserţii stă în voinţa de a aprofunda tema „pâinii” la care a ajuns relatarea lui Marcu. Evanghelia se deschide cu povestirea înmulţirii pâinilor, una din paginile evanghelice cele mai luminate despre misterul lui Isus ca hrană pentru viaţa noastră. Este pentru a şasea oară că în evanghelii este reluat acest episod (celelalte cinci ori sunt amintite în evangheliile sinoptice). Insistenţa indică importanţa pe care aceste eveniment a avut-o în gândirea primelor comunităţi creştine; desigur, era printre „semnele” cele mai clare care făcea să se înţeleagă care este sensul misiunii lui Isus printre oameni.

Ioan introduce povestirea făcând apel la obişnuita scenă a mulţimilor care se călcau în picioare în jurul lui Isus. El s-a suit pe munte, înconjurat de ucenici şi s-a aşezat, aşa cum obişnuieşte orice învăţător. Şi priveşte toată acea mulţime de oameni. „Ridicându-şi deci ochii, a văzut o mare mulţime care venea la el”. Am putea spune că Domnul are o caracteristică proprie: a nu rămâne jos şi nici a nu rămâne în înălţimile cerului distant de oameni. Isus nu se opreşte în contemplarea de sine şi a lucrărilor sale. Venit pe pământ şi făcându-se întru totul asemenea oamenilor, el urcă însă puţin mai sus, pe munte: are nevoie să-l întâlnească pe Dumnezeu, şi să-i vadă mai bine pe oameni. Doar avându-l pe Dumnezeu în inimă (acesta este sensul urcării pe munte) şi acceptând compasiunea sa, este posibil a vedea lumea cu ochi noi, a intui întrebările şi a-ţi da seama de necesităţile sale.

Paradoxul zilelor noastre, de Octavian Paler

Paradoxul vremurilor noastre în istorie
este că avem cladiri mai mari dar suflete mai mici;

autostrazi mai largi dar minţi mai înguste.
Cheltuim mai mult dar avem mai puţin;
cumparam mai mult dar ne bucuram tot mai puţin.

Avem case mai mari dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii dar mai puţin timp;
avem mai multe funcţii dar mai puţina minte,
mai multe cunoştinţe dar mai puţina judecata;
mai multi experţi şi totuşi mai multe probleme,
mai multă medicină dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesăbuit,
Râdem prea puţin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obosiţi,
Citim prea puţin, ne uitam prea mult la televizor
şi ne rugăm prea rar.



Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.
Am învăţat cum să ne câştigam existenta
dar nu cum să ne facem o viaţa,
am adaugat ani vieţii şi nu viaţa anilor.


Am ajuns până pe luna şi înapoi
dar avem probleme când trebuie să traversăm
strada să facem cunoştinţă cu un vecin.
Am cucerit spaţiul cosmic dar nu şi pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari dar nu şi mai bune.


Am curăţat aerul dar am poluat solul.
Am cucerit atomul dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult dar învăţăm mai puţin.
Planuim mai multe dar realizam mai puţine.
Am învatat să ne grăbim dar nu şi să aşteptăm.


Am construit mai multe calculatoare să deţină mai multe informaţii să
producă mai multe copii ca niciodată dar comunicăm din ce în ce mai puţin.


Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete;
oamenilor mari şi caracterelor meschine;
profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale.


Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri dar mai multe divorţuri,
Case mai frumoase dar cămine destrămate.


Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unica
folosintă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri
supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare de la bucurie, la linişte, la moarte.


Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe în vitrine dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce aceasta scrisoare şi în care poţi
decide fie să împărtăşeşti acest punct de vedere, fie să ştergi acest mesaj.


Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.
Aminteşte-ţi să spui o vorba buna copilului care te venerează, pentru că
acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine.


Aminteşte-ţi să-l îmbrăţisezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că
aceasta este singura comoara pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic.
Aminteşte-ţi să spui "Te iubesc" prietenului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti,
dar mai ales să o spui din inima.
O sărutare şi o îmbrăţisare vor alina durerea atunci când sunt sincere.


Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment
pentru că într-o zi acea persoană nu vă mai fi lângă tine.


Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile pretioase pe care le ai.

Gândul zilei

“Civilizaţia europeană se năruie şi nu o înlocuieşte cu nimic, iată adevărul. În locul acestor imense economii acumulate de civilizaţie, de omenie, de spiritualitate, de sfinţenie, se oferă depunerea unui cec fără acoperire, semnat cu un nume necunoscut, întrucât este cel al unei creaturi care va veni. Noi refuzăm să dăm Europa. Şi de altfel nu ni se cere să o dăm, ni se cere să o lichidăm. Noi refuzăm să lichidăm Europa. Timpul de a lichida Europa n-a venit, dacă va trebui vreodată să vină. Este adevărat că declinul Europei nu datează de ieri, o ştim. Dar mai ştim că declinul Europei a marcat declinul civilizaţiei universale. Europa a decăzut în momentul în care ea s-a îndoit de sine însăşi, de vocaţia sa şi de dreptul său” (G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1363; trad. pr. Isidor Chinez).

Viaţa lui Abraham (subtitrare limba română)

Interviu cu Dumnezeu, de Octavian Paler

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.

- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.

- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…, iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani... iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

Apoi am întrebat:

- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc… şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.

- Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Gândul zilei

„Stăpânul pe care-l slujin

nu ne judecă numai viaţa – o împărtăşeşte, şi-o asumă.

Ne-am strădui mai puţin de-ar fi să mulţumim

un Dumnezeu geometru şi moralist”

(G. Bernanos,Journal d'un curé de campagne,

în G. Bernanos, Oeuvres romanesques suivies

de Dialogues des Carmélites,

Edition Plon, Seuil, Gallimard 1961, 1096).

Gândul zilei

„Ce vreţi? Omul este om. Este desigur homo faber (omul meşter, omul meştesugar - n.t.), din leagăn nu poate să stea cu mâinile liniştite, mâinile sale puternice şi delicate [...], mâinile sale minunate... Omul este foarte satisfăcut de mâinile sale, dar nu este deloc satisfăcut de sufletul său, iată ce trebuie înţeles. N-are nici o dificultate cu mâinile sale, mâinile sale fac mereu ce vrea el, contradicţia este în sufletul său. Omul este faber prin mâini; visează să aibă patru, opt, şaisprezece, tot atâtea mâini câte ar putea să numere, le multiplică de altfel prin maşini, ştim aceasta, am spus-o, s-a auzit. Răul este în suflet. Omul n-are decât două mâini, ele lucrează foarte uşor împreună. Ele pot chiar, odată primită sarcina, să lucreze fără el. Mâinile sunt docile, în schimb duhul nu este. Iar spiritul omului nu este numai neascultător, el este adesea şi ca un judecător, ca un duşman. Desigur, nu se poate nega că există o parte de spirit acordat cu mâinile, făcut pentru ele – cel puţin mâinile nu sunt făcute pentru el – un spirit al mâinilor, şi dificultăţile nu vin de la acest spirit. Dar există această altă parte mereu nesatisfăcută, mai mult mau mai puţin în opoziţie clară cu mâinile, şi care este cu adevărat ca un alt om în om. Când adversarul misterios îl prinde, mâinile încetinesc puţin câte puţin munca, apoi se opresc dintr-o dată; spiritul mâinilor trebuie să renunţe să le pună la treabă, homo faber se simte ridicol. Ajunge chiar ca mâinile să crească sau să se ridice în aer, într-o mişcare de rugăciune sau de teamă, în faţa unei fiinţe invizibile. Atunci homo faber se simte, şi el, cuprins de nelinişte. Refuză să cedeze rivalului său, nu ştie de altfel foarte bine ce vrea de la el, şi totuşi trebuie să i se supună. Incapabil de a se preda, se răzbună. Se răzbună din cauza neliniştii sale asupra lucrărilor mâinilor sale, distruge ceea ce a făcut mâinile sale minunate, devine atât de puternic ca să distrugă aşa cum s-a arătat ingenios în a construi (G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1358-1359; trad. pr. Isidor Chinez).

Som Sabadell - Ludwig van Beethoven(1770-1827), Oda bucuriei

În 130º aniversare a Băncii Sabadell (Sabadell Bank)

am vrut să plătim tributul în oraşul nostru

cu compania "Som Sabadell".

Acest lucru s-a manifestat printr-un flashmob

cu participarea a o sută de oameni 

din Orquestra Simfònica of the Vallès

şi coruri Lieder and Amics de la Òpera

şi Chorale Belles Arts.
Ceea ce veţi vedea mai jos nu este un flashmob,
ceea ce veţi vedea mai jos se numeşte artă.
(Piaţa de Sant Roc).

XVI (B): Urgenţa de a primi Împărăţia lui Dumnezeu

Isus este grăbit şi are multe de făcut şi totuşi găseşte timp ca să se retragă singur, pe munte să se roage (1,35). Ritmul zilei sale nu trece peste momentul de singurătate, de rugăciune, de comunicare cu Tatăl.

În lumina acestui cadru de ritm al vieţii lui Isus înţelegem mai bine fragmentul din această duminică. Precizează mai bine ritmul vieţii lui Isus şi îl aplică ucenicului.

Discipolii s-au întors din misiune: au experimentat puterea Cuvântului, dar şi oboseala şi refuzul. Iar Isus îi invită la odihnă, într-un loc retras, alături de dânsul: „Veniţi deoparte, într-un loc retras şi odihniţi-vă puţin”. Există momentul misiunii şi al angajării şi există momentul de odihnă, este momentul primirii celorlalţi şi momentul singurătăţii. O odihnă, însă, care nu blochează în exigenţele sale, chiar legitime, dar se menţine deschisă, disponibilă.

Mulţimea îi ajunge pe neaşteptate împiedicând odihna, iar Isus nu-i face pe oameni să aştepte, dar îi primeşte şi le satisface exigenţele. Însă în modul său: nu este la dispoziţie pentru cererile superficiale ale mulţimii, dar numai pentru cele profunde: „Şi-i învăţa pe ei multe lucruri”. Mai târziu va înmulţi pentru acea mulţime pâinile, dar acum îi învaţă Cuvântul.

Sf. Ilie, profet

Unii dintre profeţii Vechiului Testament şi-au împlinit misiunea de vestitori şi apărători ai legii divine fără a fi scris mesajul lor; aceştia sunt „profeţii acţiunii", spre deosebire de profeţii scriitori, care, asemenea lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi alţii, au lăsat scrieri, acum incluse în canonul cărţilor Sfinte. Unul dintre cei mai mari profeţi ai faptelor este Ilie, misiunea lui fiind aceea de a readuce poporul şi a-l menţine în credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o perioadă în care cultul idolatric şi licenţios al Canaanului atrăsese pe mulţi dintre izraeliţi. Ilie s-a născut spre sfârşitul sec. al X-lea înainte de Cristos şi cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat sub domnia timidului Achab (873-854), ajuns un instrument docil în mâinile soţiei sale, Izabela, de origine feniciană, şi care, de la început, a favorizat cultul lui Baal, pe care apoi l-a impus întregului popor.

Insula (Ostrovul) [2006] (subtitrare in limba romana)

Într-o mănăstire ortodoxă din Rusia

de după cel de al doilea război mondial,

părintele Anatoli duce o viaţă

ce aminteşte de "nebunii" pentru Cristos,

atât de populari în sec. XV-XVII în spaţiul pravoslavnic.

Un film deosebit ce prezintă istoria unei convertiri

şi chiar mai mult, drumul spre sfinţenie.

Gândul zilei

„Auzindu-ne vorbind, s-ar putea crede de multe ori

că noi propovăduim pe Dumnezeul spiritualiştilor,

Fiinţa supremă,

sau mai ştiu eu ce, care, în nici un caz,

nu seamănă cu Domnul,

pe care ne-am deprins să-l cunoaştem

ca pe un minunat prieten viu,

care suferă durerile noastre,

pe care bucuriile noastre îl mişcă,

şi care va împărtăşi agonia noastră,

ne va primi în braţele sale, la pieptul său”

(G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne,

în G. Bernanos, Oeuvres romanesques suivies

de Dialogues des Carmélites,

Edition Plon, Seuil, Gallimard 1961, 1051).

Cristos în sfânta Agonie (II)

„Sfântul este într-adevăr posedat, abandonat puterii Satanei; sufletul său, sentimentele sale, gândurile sale sunt chinuite de demon. În marea scenă a alucinaţiei nocturne, pe câmpie, demonul a luat realmente în stăpânire ceea ce are mai intim Donissan. Cu condiţia de a pune între paranteze – aşa cum trebuie făcut mereu cu Bernanos – aspectul erotic aşa de important în vechile procese de vrăjitorie, exact până la ele trebuie urcat pentru a înţelege scenele mistice din Sous le soleil de Satan. Satana, de fapt, este peste tot prezent, până în „experienţele cele mai sublime”. Cum ar fi altfel dacă mistica este înainte de toate o experienţă „substitutivă” a condamnării, a Infernului? Este sigur că istoria misticii prezintă exemple de abandonare pasivă diavolului şi că adevăraţii mistici, adevăratele creaturi ale lui Dumnezeu, (...) au cunoscut adevărate stări de posedare. Ar trebui totuşi de amintit toată noaptea mistică de acest tip excepţional, chiar dacă o acordăm lui Bernanos – aşa cum trebuie făcut – că noaptea mistică nu trebuie să fie mai întâi interpretată după schema „purificării” neoplatoniciene, precedând „iluminarea” şi „unirea”, dar ca o imitare a lui Cristos în această Pătimire prin care Mântuitorul s-a substituit păcătosului, în Grădina Măslinilor, pe Crucea de pe Calvar, şi prin coborârea sa în Iad. Nu uităm, de fapt, că dacă demonul a apărut în scena Ispitirii în pustiu, el rămâne absent de-a lungul Pătimirii Domnului – care nu este în cele din urmă decât o asumare a păcatului sub privirea acestui Dumnezeu al dreptăţii care este Tatăl, asumare mai teribilă decât toată lupta împotriva Satanei. Să nu uităm de asemenea că experienţele mistice numite „nopţi” şi care prezintă poate anumite analogii îndepărtate cu stările pe care le descrie Bernanos în prima sa carte, sunt departe de a-i da loc mereu diavolului. Infernul pe care îl suferă misticii este adesea un infern fără demon; este simpla confruntare trăită cu aceast imens păcat al lumii care apasă cu toată greutatea sa şi de care este imposibil să facem abstracţie.

Cristos în sfânta Agonie (I)

Supranaturalul şi realitatea totală

Georges Bernanos a fost „sedus” de chipul lui Isus în agonie: plin de tristeţe, sfâşiat de durere, devastat de părăsire. Într-adevăr, părăsirea pe care a experimentat-o Fiul veşnic al lui Dumnezeu a atins o aşa dimensiune că nici un muritor nu va putea să cunoască una la fel. Divina Agonie ne aminteşte că

„Dumnezeu doreşte creatura sa cu o dorinţă a cărei minimă reprezentare ne-ar face praf. Exact pentru aceasta a ascuns o astfel de dorinţă în cea mai mare profunzime a Inimii dulci suferinde a lui Isus Cristos”[1].

Un chip, aşadar, care reflectă o iubire care poartă până la martiriu.

Şi Mauriac a văzut pe faţa lui Isus iubirea pentru om. Această faţă însă, care poartă, semnele viitoare ale pătimiri, se oferă privirii noastre acoperită de blândeţe, de farmec, de amabilitate. Isus din Bernanos este desfigurat, încordat, în agonie. De la el ne vin în minte mai ales cuvintele: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46); despre Isus din Mauriac ne amintim în schimb, ca element caracteristic, ceea ce spune adulterei: „Nici eu nu te condamn; mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti” (In 8,11). Varietate şi bogăţie de lumini într-un tablou policrom.

În rest, între cei doi scriitori există o mare diferenţă de inspiraţie, chiar în domeniul aceluiaşi crez. Mauriac plasează personajele sale într-un univers condus de legi pur psihologice; doar într-un al doilea moment face să intervină supranaturalul, din exterior, dând uneori impresia unui deus ex machina. Dimpotrivă, Bernanos ne poartă imediat în sfera supranaturalului, considerat ca realitate a acestei lumi. Mauriac descrie personaje devorate de păcatul cărnii, înţeles ca rătăcire şi degradare a Iubirii, refuz al carităţii şi lipire a inimii de creaturi: însă lasă posibilitatea unei mântuirii întrucât nu este lansată nici o provocare împotriva Fiinţei nici împotriva Iubirii. Bernanos, în schimb, prezintă personaje devorate de păcatul spiritului: refuzul fiinţei, opţiunea pentru nimic, decizia împotriva lui Dumnezeu[2].

Pe ape

Vâsleau apostolii pe mare...
Şi stelele, ca flori de-april,
îi însoţeau din depărtare
către Galil.


Purtau în pieptul lor pescarii
un sens înalt, răscolitor.
Şi-un cântec sfânt pe-albastre arii
plutea uşor.


Purtau în ei un chip, o slavă,
cuvântul marelui mister.
Părea că pământeasca navă
urca spre cer.


Deodată, duşman al visării,
porni un freamăt, un galop.
Se încreţi oglinda mării.
Veneau nori grei deasupra zării,
snop lângă snop.


Cu muget, apele în stivă
cădeau pe laturi în prăval.
Luptând cu vântul împotrivă,
corabia plutea-n derivă,
din val în val.


Erau demult trăiţi cu marea,
de prunci, cei doisprezece fraţi.
Dar, vai, titanii spumegaţi
loveau în chivot cu spinarea
tot mai turbaţi.

XV (B): Dacă nu vă vor primi... scuturaţi praful de pe sandalele voastre

„Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi, pentru prima oară, i-a trimis doi câte doi”. Aşa începe fragmentul din evanghelia lui Marcu pe care-l ascultăm în această duminică. Isus i-a chemat şi i-a trimis. În aceste două verbe (a chema şi a trimite) se poate spune că este cuprinsă toată identitatea ucenicului şi a oricărei comunităţi creştine. Aceste cuvinte, de fapt, cu ceea ce înseamnă ele, nu sunt rezervate grupurilor particulare sau persoanelor privilegiate. Toţi creştinii sunt chemaţi şi trimişi să vestească evanghelia lumii. Conciliul Vatican II vorbeşte cu foarte mare claritate despre această misiune încredinţată întregii Biserici: „Biserica peregrină este prin natura sa misionară... şi fiecare ucenic al lui Cristos are datoria de a răspândi, pe cât îi este posibil, credinţa”. Creştinul este înainte de toate unul care este chemat, un convocat de Dumnezeu. De fapt nu se devine creştin printr-o alegere autonomă; se devine dând un răspuns (desigur liber) unei chemări care ne precede. Da, există o iubire care stă înaintea răspunsului nostru. Paul, în începutul minunat al Scrisorii către Efesieni, ne aminteşte: „În Cristos (Tatăl) ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui în dragoste. El a orânduit mai înainte să fim adoptaţi ca fii prin Isus Cristos” (Ef 1,4-6).

Film – Profetul Ieremia (subtitrare in limba romana)

Cartea profetului Ieremia

 

Prezentare: Profetul Ieremia este unul dintre cei care au trăit în mod profund drama distrugerii Ierusalimului şi a templului (587 î.C.). Tânăr fiind, Dumnezeu îi cere să vorbească în numele lui în această perioadă destul de sumbră pentru popor. Abia căzuse dominaţia asiriană, abia se iniţiase reforma socială şi religioasă de către regele Iosia şi o nouă ocupaţie, cea babiloniană, se prezintă la orizont. De data aceasta, babilonienii sunt mult mai duri decât asirienii. Din cauza unor mici revolte apărute ici-colo, regele babilonian, Nabucodonosor, distruge Ierusalimul, templul şi duce o mare parte din populaţie în robie. Ieremia este profetul acestor perioade destul de grele pentru poporul ales.

 

Ieremia este originar din Anatot, o localitate aflată în imediata vecinătate a Ierusalimului. Provine dintr-o familie sacerdotală şi, din scrierea sa, rezultă că are un suflet destul de sensibil. Cu toate acestea, Dumnezeu îl cheamă şi-i pune pe buze un mesaj care nu-l caracteriza, dar pentru că era trimisul lui Dumnezeu, nu are încotro. Ieremia vesteşte nenorocire. Este pus să dărâme, să smulgă şi să răstoarne. Un mesaj care atrage asupra sa ura familiei, a regilor, a preoţilor şi a profeţilor falşi. De aceea, cu toţii caută să-l distrugă.

 

După un timp, asemenea lui Iob, îşi blestemă ziua în care s-a născut şi doreşte să moară. Misiunea pe care i-o încredinţase Dumnezeu îl apăsa ca o povară prea grea. Trăieşte aceste încercări la nivel sufletesc şi aceasta îl salvează. Era exact ceea ce predica. Nu acelaşi a fost şi răspunsul din partea poporului. Misiunea de a schimba în el viaţa morală şi religioasă a eşuat.

 

Ieremia, prin mesajul pe care l-a avut de transmis a fost mai degrabă un profet al singurătăţii. Nimănui nu-i erau pe plac ameninţările. Peste tot el vedea teroare. Şi aceasta a dus la marginalizarea lui.

 

Cartea are 52 de capitole, structurate astfel:

- 1,1-25,13: oracole împotriva lui Iuda şi a Ierusalimului;

- 26-35: oracole de mântuire pentru Israel şi Iuda;

- 36-45: suferinţele lui Ieremia;

- 46-51: oracole împotriva naţiunilor;

- 52: anexă istorică după căderea Ierusalimului.

 

Cartea profetului Ieremia este o profeţie din care transpare judecata Domnului, speranţa, avertismentele, dar şi mângâierile pe care le primeşte poporul lui Dumnezeu. Se pare că este primul profet care suferă din cauza mesajului pe care îl are de transmis, de aceea este de multe ori marginalizat. În ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, vrea o nouă alianţă cu poporul, întrucât prima fusese încălcată. Dumnezeu vrea să arate poporului că atunci când ascultă, are parte de binecuvântare, când nu ascultă şi urmează alte căi, are numai de suferit.

 

Pe parcursul cărţii apar idei ca: Dumnezeu este stăpânul istoriei, judecata lui Dumnezeu, convertirea interioară, suferinţa profetului, noua alianţă.

 

Cartea profetului Ieremia este mai degrabă drama profetului neînţeles, neînţelegere plătită din partea poporului cu exilul.

 

Obiectiv:  Ascultarea faţă de voinţa lui Dumnezeu şi respectarea miniştrilor săi.

 

Învăţătură: Ieremia este geniul profetului neînţeles. Dumnezeu se foloseşte de el încă de la o vârstă tânără şi îl trimite să ducă poporului şi oamenilor timpului un mesaj zdruncinător. Erau timpuri de pace, când el anunţă venirea unei mari armate din Nord care va invada Iuda şi Ierusalimul şi le va distruge, dacă acesta nu se va converti. Oamenii însă nu aveau timp pentru un astfel de mesaj, mai mult, regele Ioiachim îi rupe în bucăţi sulul care conţine profeţia. Poporul vrea independenţa, dar independenţa înseamnă, în acest caz, îndepărtarea de Domnul. Dumnezeu îl vrea pe Israel mai degrabă un stat supus care să înveţe ce este ascultarea, ca apoi, din acest ferment, să poată face o comunitate care să se intereseze de binele tuturor.

 

După căderea Ierusalimului (587 î.C.) se formează mai multe tendinţe: pe de-o parte exista un grup care voia reconstruirea ţării sub dominaţia babiloniană, iar Ieremia este de partea acestui grup; pe de altă parte era un grup care se deda la acte teroriste, iar un altul care voia să fugă în Egipt de frica babilonienilor. Cu toate că nu şi-a dorit, profetul Ieremia este luat cu forţa şi dus în Egipt, unde va şi muri.

 

Poporului israelit nu-i place să asculte. O caracteristică aproape comună tuturor timpurilor şi tuturor oamenilor. Vrea autonomie, vrea libertate, dar nu ştie să o folosească. Este starea în care se regăsesc mulţi din oamenii de astăzi. Ca o ironie a sorţii, se demonstrează că atunci când suferă, omul este cel mai ascultător, cel mai supus şi îl caută cel mai mult pe Dumnezeu. Aceasta o dorea Dumnezeu şi de la poporul israelit. El însă se asemăna multor oameni de astăzi care, profitând de libertate, o confundă cu libertinajul, cu a face ce vrei, prin aceasta îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile lui. A se vedea starea majorităţii lumii de astăzi.

 

Practic:

 

- Încercaţi o incursiune în istorie şi constataţi în care momente ale ei, credinţa a fost mai puternică? (A se vedea în primul rând numărul sfinţilor!)

- Citiţi din capitolul întâi despre chemarea lui Ieremia. În ce împrejurări aţi mai auzit textul respectiv?

- Cu cine l-aţi compara pe profetul Ieremia dintre personajele Noului Testament?

- Ce credeţi că a deranjat atât de mult în mesajul profetului, încât s-a simţit deseori marginalizat?

- În ce măsură mesajul profetului Ieremia se aseamănă cu mesajul lui Isus Cristos? (A se avea în vedere mai ales răspunsul dat).

- Care este motivul pentru care Ieremia este considerat unul dintre profeţii cei mai mari ai Vechiului Testament?

- În ce măsură, mesajul transmis de preoţi, profeţii de astăzi ai lui Dumnezeu, găseşte un corespondent la nivel de comunitatea de astăzi?

 

Texte de referinţă:

 

"A fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: «Înainte de a te zămisli în sânul mamei tale, eu te cunoşteam deja, înainte de a te naşte, eu te-am consacrat şi te-am rânduit profet pentru popoare». Iar eu am răspuns: «O, Doamne, Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc pentru că sunt încă tânăr». Domnul însă mi-a zis: «Să nu spui: Sunt încă tânăr; căci la toţi la câţi te voi trimite, la toţi vei merge şi tot ce-ţi voi porunci, vei spune. Să nu te temi de dânşii, căci eu sunt cu tine ca să mântuiesc», zice Domnul. Iar Domnul mi-a întins mâna, mi-a atins gura şi mi-a zis: «Iată, am pus cuvintele mele în gura ta! Iată, te-am pus astăzi peste popoare şi peste regate, ca să smulgi şi să arunci la pământ, ca să pierzi şi să dărâmi, să zideşti şi să sădeşti!»" (Ier 1, 4-10).

 

"Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, priviţi, căutaţi prin pieţele lui. Veţi găsi măcar un om care să păzească dreptatea şi să caute adevărul? Căci eu aş ierta Ierusalimul. Chiar şi atunci când spun: «Viu este Domnul», ei jură fals" (Ier 5,1-2).

"«Iată, vin zile», zice Domnul, «când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un nou legământ. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deşi eu l-am păstrat», spune Domnul." (Ier 31, 31-32).

Sfinţenia (VII)

Sfinţenia omului este în mod esenţial darul harului divin. Omul trebuie să caute să primească acest dar cu toată viaţa sa, în aşa fel încât trebuie să-l facă rodnic. Din punct de vedere conceptual, trebuie să se distingă între sfinţenie prin darul divin gratuit, sfinţeania etico-morală şi sfinţenia cultuală. Recunoaşterea şi realizarea acestof valori sunt sau cad sub vicisitunile credinţei. Efortul de a deveni sfânt (adică de a da spaţiu harului lui Dumnezeu, lăsându-l să acţioneze fără a pune obstacole în propria viaţă, şi de a-i corespunde cu credinţă şi ciu iubire pentru a putea ajunge astfel la contemplarea lui Dumnezeu) nu trebuie evaluat doar ca posibilitate dată unor oameni eroici; este, în schimb, o datorie comună vieţii creştine (cf. Mt 5,48).

Carismele Duhului sunt diferite: astfel sfinţenia omului se poate manifesta în diferite moduri. Că este vorba de mărturia dată de martir cu preţul sângelui său, sau de a da dovadă bună despre sine în viaţa de fiecare zi, sau de comportamentul bun în sânul familiei sau într-o comunitate religioasă, în fond este vorba totdeauna de a parcurge calea uceniciei lui Cristos; adică, nu este vorba atât de a renunţa la valori determinante ale vieţii şi ale societăţii şi nici de a se refugia într-un umanism cu caracter infrauman; totul stă în a se interesa de Dumnezeu şi a rămâne orientaţi spre el, dedicându-se în întregime datoriei primite faţă de oameni şi de lume (cf. E. MIELENBRINK, „Santo” în G. ROTH, ed., Praktisches Wörterbuch der pastoral-Anthropologie, Herder, Wien 1975, traducerea italiană G. ROTH, ed., Dizionario di antropologia pastorale, Dehoniane, Bologna 1980, 1038-1039, trad. pr. Isidor Chinez).

Sfinţenia (VI)

6) Unirea şi comuniunea cu cei care sunt în Cristos în glorie

De fapt, dacă orientarea pastorală de astăzi, rezultând din aceste principii, este cu adevărat îndreptată spre a dezvolta tot mai mult în credincioşi simţul eclezial şi social, ar fi o greşeală gravă şi periculoasă pentru Biserică ca pentru fiecare, să restrângă şi să limiteze această unire a membrelor între ele, şi raporturile care derivă din ea, la singura unire a celor care constituie biserica pelegrină.

Dacă, de fapt, Biserica este una şi este constituită de toţi cei care sunt ai lui Cristos, este evident că ea cuprinde nu numai oamenii care trăiesc pe acest pământ, dar şi pe cei care în purgator se pregătesc ulterior la intrarea în glorie şi pe drept încă pe toţi fericiţii, adică pe cei care – după ce au trăit creştineşte şi au încoronat existenţa terenă acceptând cu sfinţenie moartea – deveniţi de acum părtaşi la gloria Domnului, sunt astfel profund înrădăcinaţi şi fundamentaţi în caritate încât sunt transformaţi în mod glorios în el şi uniţi în mod indefectibil cu el. (P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed., Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985,1369-1386, trad. pr. Isidor Chinez).

         

Sfinţenia (V)

5) Dimensiunea eclezială: unirea cu cei care sunt ai lui Cristos

A ne limita la a considera sfinţenia doar sub aspectul individual – oricât de bogat şi rodnic ar fi – înseamnă că nu am descoperit ultima raţiune a lui a fi.

Nu trebuie să uităm că participarea la viaţa divină care – dată deja aici pe pământ – nu ne este dată de Dumnezeu ca la indivizi izolaţi, ci ca la persoane care sunt membrele unui popor, mai mult, ca la membrele unui organism supranatural care este Biserica.

Evident nu trebuie să facem niciodată greşeala de a subevalua faptul că fiecare dintre noi, ca persoană, este destinată să se întâlnească „faţă în faţă” cu Domnul său (cf. 1Cor 13,12); că fiecare dintre noi, ca persoană, este deja fiul lui Dumnezeu şi mâine se va bucura, ca atare, de intimitatea lui în modul propriu iubirii dintre persoane; nu trebuie cu alte cuvinte să ne gândim la inserarea în biserică ca şi cum ar fi vorba despre o inserare depersonalizată într-un pur organism fizic. Dar nu trebuie nici să subevaluăm faptul că, deşi părtaşi – ca persoane – la viaţa divină, noi primima aceasta ca membre ale trupului mistic al lui Cristos şi deci toţi, ca atare, trebuie să dăm aportul nostru şi să contriuim la creşterea şi dezvoltarea acestui organism care este destinat să constituie, împreună cu capul său, „Cristos total, cap şi membre”. 

Sfinţenia (IV)

4) Dimensiunea escatologică a sfinţeniei

„Uniţi cu Cristos în Biserică şi însemnaţi cu pecetea Duhului sfânt, „care este chezăşia moştenirii noastre” (Ef 1,14), cu adevărat ne numim fiii lui Dumnezeu şi suntem (cf. 1In 3,1), dar încă nu am apărut cu Cristos în slavă (cf. Col 3,4), în care vom fi asemenea cu Dumnezeu, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (cf. 1In 3,2)” (LG 48).

Participarea reală la o viaţă care va atinge plinătatea doar în veşnicie provine întreaga tensiune dialectiă ce caracterizează existenţa noastră de pelerini: suntem cu adevărat justificaţi şi sfinţiţi; deja participăm la lumina şi puterea Domnului care ne luminează, ne susţine şi ne inspiră în fiecare faptă de bine; totuşi „acest tezaur noi îl avem în vase de lut” (2Cor 4,7). Suntem deja uniţi cu Dumnezeu şi el locuieşte în noi, dar îl vedem numai „ca într-o oglindă” (1Cor 13,12); tot ceea ce unoaştem în credinţă ne apare mare şi minunat, dar adesea nu ne atrage şi nu ne mişcă, pentru că suntem încă trupeşti, vânduţi şi supuşi păcatului (cf. Rom 7,14). Suntem renăscuţi şi hrăniţi de trupul şi de sângele Răscumpărătorului nostru, dar suferim încă efectele păcatului originar şi cu uşurinţă cedăm ispitelor de fiecare zi, aşa încât nici un creştin nu va putea afirma că este fără păcat şi nu are nevoie de iertarea lui Dumnezeu (cf. In 1,8-10; Iac 3,2; Mt 6,12).

Se poate deci spune pe drept că membrele Bisericii de pe pământ, tocmai pentru că sunt vivificate de Cristos cel glorios, sunt într-adevăr sfinte, dar această sfinţenie este, acum, fragilă, defectibilă, ca în germene, în comparaţie cu aceea unire indefectibilă cu Cristos pe care membrele bisericii sunt chemate să o posede în Ierusalimul ceresc.

Din această prezenţă simultană în existenţa noastră a divinului şi a umanului provine continua ... (P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed., Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985,1369-1386, trad. pr. Isidor Chinez).

Sfinţenia (III)

3. Sfinţenia este una dar trebuie cultivată după propria vocaţie

În ceea ce priveşte unitatea sfinţeniei creştine şi a diversităţilor şi diferenţierilor sale, LG învaţă: „În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează în iubire” (LG 41).

Ce înţelege Conciliul când afirmă că o sfinţenie este cultivată de toţi creştinii? Răspunsul la această întrebare nu este greu dacă ţinem cont de ce am spus mai sus şi deci că termenul „sfinţenie” înseamnă, în mintea conciliului, unirea credincioşilor cu Cristos pe care Duhul sfânt o împlineşte în Biserică.

Viktor Frankl - Omul în căutarea sensului vieţii

Bookmark - Omul in cautarea sensului vietii from Madalina Uceanu on Vimeo.

Viktor Frankl: Sensul suferintei

“Modul în care omul îşi accepta soarta şi toata suferinţa pe care aceasta i-o cauzeaza, modul în care îşi duce crucea îi ofera oportunitati ample - chiar şi în cele mai teribile împrejurari - să adauge un sens şi mai profound vieţii sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supravieţuire, poate uita de demnitatea sa umana, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace şansa omului fie de a folosi, fie de a renunţa la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situaţie dificila i le prilejuieşte. Şi tocmai acest fapt hotăraşte dacă el este sau nu vrednic de suferinţele sale.

Să nu credeţi că aceste consideraţii sunt rupte de viaţa reala şi prea îndepărtate de ea. Este adevarat că puţini la numar sunt oamenii capabili să atinga astfel de standarde morale. Numai puţini deţinuţi şi-au păstrat întreaga lor libertatea interioară şi au ajuns la valorile morale generate de suferinţa lor, dar chiar şi numai un singur astfel de exemplu constituie o dovada suficientă că tăria interioară a omului îl poate totuşi ridica deasupra destinului său exterior. Astfel de oameni sunt de găsit nu doar în lagarele de concentrare. Peste tot, omul se confruntă cu soarta, cu şansa de a realiza ceva prin propria-i suferintă.

XIV (B): Un profet nu este dispreţuit decât în patria sa

Evanghelia din această duminică ne poartă împreună cu Isus la Nazaret. Faima sa se răspândise dincolo de ţinutul său de baştină şi a ajuns până la Ierusalim. Mulţi au alergat ca să-l asculte. Toţi cei prezenţi, deşi îl cunoşteau bine, erau uimiţi de cuvintele sale. Şi se punea pe drept întrebarea, aceea care trebuia să le deschidă poarta credinţei: „De unde îi vin astfel de lucruri?” Dacă şi-ar fi amintit vechile cuvinte ale lui Moise: „Domnul Dumnezeul tău va ridica pentru tine, în mijlocul tău, între fraţii tăi, un profet asemenea mie: pe el să-l ascultaţi” (Dt 18,15), ar fi primit nu numai cuvintele sale dar pe Isus însuşi ca pe trimisul lui Dumnezeu. Însă locuitorii din Nazaret s-au oprit în faţa caracterului obişnuit al prezenţei sale: nu aşa îşi imaginau ei un trimis al lui Dumnezeu; se gândeau că un profet ar fi trebuit să aibă trăsăturile a ceva extraordinar şi miraculos, sau oricum pe cele ale puterii umane.

Isus, în schimb, se prezintă lor ca un om normal. În rest ştiau şi ei că era de condiţie modestă: „nu este acesta lemnarul?” îşi ziceau ei unii altora. A fi lemnar nu era o meserie cu o faimă aparte. În cartea lui Siracide se citeşte: „Aceştia nu sunt căutaţi în consiliul poporului, în adunare nu au un loc special, nu stau pe scaunul de judecată, nu cunosc dispoziţiile judecăţii. Nu strălucesc nici în instruire nici în drept, nu apar printre autorii de proverbe; dar susţin lucrurile materiale şi rugăciunea lor priveşte muncile meseriei” (Sir 38,33-34). Familia lui Isus era o familie normală, nici bogată, nici nevoiaşă. Nu părea să se bucure de o stimă deosebită din partea cetăţenilor din Nazaret: „Nu este fiul Mariei, vărul lui Iacob, al lui Iosif, al lui Iuda şi Simon? Şi verişoarele lui nu stau aici printre noi?” continuau ei să întrebe ascultătorii în sinagogă. Pe scurt, pentru nazarineni, Isus nu avea absolut nimic ce putea să-l distingă de ceilalţi. Îi recunoşteau desigur o înţelepciune aparte şi o capacitate uimitoare de vindecare, dar adevărata problemă era că ei nu acceptau să le vorbească cu autoritate despre viaţa lor şi despre comportamentele lor. Iată de ce uimirea s-a transformat imediat în scandal. „Şi erau profund scandalizaţi din cauza lui”, adaugă evanghelistul. Iar ceea ce părea să fie un triumf devine un faliment total.

Etica iubirii conjugale – Etica matrimonială (V)

http://isichi.wordpress.com/2012/06/30/etica-iubirii-conjugale-v-etica-matrimoniala/

Sfinţenia (II)

2. Sfinţenia ontologică şi sfinţenia morală

Conceptul de sfinţenie de pe plan ontologic se extinde aşadar pe planul moral şi apare în adevărata sa bogăţie ca ceva trăit în mod liber, care pătrunde existenţa însăşi a unei persoane tocmai pentru că ea, cu bogăţia fiinţei sale şi cu spontaneitatea voinţei sale libere, se uneşte cu Dumnezeu dăruindu-se lui în iubire. De aceea, fiind sfinţenia personală, ea poartă cu sine în mod necesar caracteristicile tipice fiecărei persoane şi are chiar, ca notă esenţială, un dinamism continuu: de fapt, aşa cum fiinţa personală a omului dezvoltându-se se îmbogăţeşte sau sărăceşte, la fel şi unirea omului cu Dumnezeu, tocmai pentru că este legată de dezvoltarea personalităţii însăşi, este în continuă fază de îmbogăţire şi de însărăcire. Dar aşa cum dezvoltarea unei personalităţi ar trebui să urmeze o linie constantă în ascensiune, la fel şi sfinţenia.

a) Inseraţi adânc în misterul Întrupării şi al Răscumpărării. Suntem persoane reale care trăiesc într-o ordine istorică concretă, persoane umane care trăiesc în ordinea supranaturală, înzestrate şi îmbogăţite cu o viaţă divină, care ne este comunicată în Cristos.

Sfinţenia (I)

Sfinţenia creştină constă în unirea cu Cristos, Cuvântul întrupat şi răscumpărătorul nostru, unicul mediator dintre Dumnezeu şi oameni şi izvor al oricărui har şi sfinţenii.

         

1. Sfinţenia – unirea cu Cristos (cf. LG 39)

Obligaţia morală de a tinde la sfinţenie, comună tuturor membrilor bisericii, este dedusă din apartenenţa lor ontologică şi unirea cu Biserica, aceea care este proclamată sfântă. Toţi credincioşii trebuie să fie sfinţi în conduita lor morală pentru că trebuie să acţioneze în conformitate cu ceea ce sunt ei în ordinea fiinţei, adică oameni care trăiesc în biserica care este sfântă. Dar Biserica este sfântă pentru că Cristos „singurul sfânt” a iubit-o ca pe mireasa sa şi s-a dat pe sine însuşi ca să o sfinţească. Cu aceasta se spune că sfinţenia Bisericii provine total din sfinţenia lui Cristos şi din iubirea sa pentru dânsa, iubire care l-a purtat la jertfa crucii pentru ca ea să poată fi mireasa sa.

Trebuie notat că în această descriere a raporturilor existente între Cristos şi Biserica sa, pe care se fundamentează şi din care rezultă sfinţenia ei, se recurge în mod explicit la categoria iubirii care, după natura sa, vine din dorinţa de unire reciprocă şi o stabileşte de fapt. Intensitatea şi intimitatea acestei uniri este explicată recurgând la imaginea biblică a căsătoriei dintre Dumnezeu şi poporul ales.

Familia - sanctuarul vieţii – Etica matrimonială (VI)

http://isichi.wordpress.com/2012/07/04/familia-sanctuarul-vietii-etica-matrimoniala-vi/

Gândul zilei

„Dar este adevărat că există un scandal al Evangheliei.

Adevărul Evangheliei este scandalos.

Ea l-a pus pe Cristos pe cruce.

Nu putem să sperăm în mod rezonabil că nouă ne revine crucea Legiunii de onoare

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1317).

Gândul zilei

„Când urăşti pe cineva, întreabă-te dacă are vreun înţeles;

când iubeşti însă pe cineva, nu întreba dacă are vreun înţeles”

(L. Blaga, Zări şi etape, 19).

Gândul zilei

Un creştin nu poate să dispereze din cauza omului.

O mobilizare generală şi universală a tuturor forţelor spiritului,

în scopul de a-i reda omului conştiinţa demnităţii sale.

În acest punct de vedere Biserica are un rol imens de jucat.

Ea îl va juca mai degrabă sau mai târziu, va fi forţată să-l joace.

Căci Biserica catolică a condamnat deja lumea modernă,

într-un timp în care era greu de înţeles motivaţiile unei condamnări

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1321).

„Când genunchii tăi sunt obosite, înaintează cu inima”

(Paulo Coelho).