XVII (B): Acesta este cu adevărat profetul care trebuie să vină în lume!

Timp de cinci duminici consecutive (începând cu duminica de astăzi până la duminica a XXI), liturgia duminicală îşi întrerupe lectura continuă a Evangheliei după Marcu pentru a lăsa loc întregului capitol şase din Evanghelia după Ioan. Motivul acestei inserţii stă în voinţa de a aprofunda tema „pâinii” la care a ajuns relatarea lui Marcu. Evanghelia se deschide cu povestirea înmulţirii pâinilor, una din paginile evanghelice cele mai luminate despre misterul lui Isus ca hrană pentru viaţa noastră. Este pentru a şasea oară că în evanghelii este reluat acest episod (celelalte cinci ori sunt amintite în evangheliile sinoptice). Insistenţa indică importanţa pe care aceste eveniment a avut-o în gândirea primelor comunităţi creştine; desigur, era printre „semnele” cele mai clare care făcea să se înţeleagă care este sensul misiunii lui Isus printre oameni.

Ioan introduce povestirea făcând apel la obişnuita scenă a mulţimilor care se călcau în picioare în jurul lui Isus. El s-a suit pe munte, înconjurat de ucenici şi s-a aşezat, aşa cum obişnuieşte orice învăţător. Şi priveşte toată acea mulţime de oameni. „Ridicându-şi deci ochii, a văzut o mare mulţime care venea la el”. Am putea spune că Domnul are o caracteristică proprie: a nu rămâne jos şi nici a nu rămâne în înălţimile cerului distant de oameni. Isus nu se opreşte în contemplarea de sine şi a lucrărilor sale. Venit pe pământ şi făcându-se întru totul asemenea oamenilor, el urcă însă puţin mai sus, pe munte: are nevoie să-l întâlnească pe Dumnezeu, şi să-i vadă mai bine pe oameni. Doar avându-l pe Dumnezeu în inimă (acesta este sensul urcării pe munte) şi acceptând compasiunea sa, este posibil a vedea lumea cu ochi noi, a intui întrebările şi a-ţi da seama de necesităţile sale.

Din pagina evanghelică se intuieşte că mulţimea stătea cu plăcere cu Isus „din cauza semnelor pe care le făcea”. Uneori era aşa de preocupată să asculte cuvintele sale (spre deosebire de noi care de multe ori suntem grăbiţi în cele ce îl privesc pe Dumnezeu( încât uita chiar să mănânce. Şi de fapt el, nu ucenicii, îşi dă seama că e nevoie de pâinea pe care o avea lumea. Isus îl cheamă pe Filip (era din Betsaida şi deci un om practic din acea zonă) şi l-a întrebat: „De unde am putea cumpăra pâine ca să mănânce aceştia?” Filip, după un calcul rapid, răspunde că este imposibil să găsească o sumă de bani potrivită pentru a cumpăra pâine suficientă pentru întreaga mulţime. De fapt, întrebarea lui Isus era cu totul ireală. Andrei, prezent la acest schimb de vorbe, ştie ceva şi poartă informaţia spunând că a găsit doar un copil care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar, cu un realism plin de tristeţe, adaugă: „Ce este aceasta pentru atâta lume?” Această problemă, pentru el ca şi pentru toţi ceilalţi ucenici, pare închisă. Corectitudinea, realismul, practicitatea, concreteţea ucenicilor par să învingă. Singurul lucru care trebuia făcut – aşa cum se notează într-o altă relatare (cf. Mt 14,16) – este de a-i trimite repede pe toţi prin satele vecine. Fiecare ar fi putut mânca la propria casă. Şi nu ar fi fost vina nimănui dacă cineva ar fi rămas flămând. Nu spunem noi şi astăzi: „ad impossibilia nemo tenetur”? Dar mai este scris: „Ceea ce este imposibil pentru oameni, este posibil pentru Dumnezeu” (Lc 18,7). Resemnarea noastră este învinsă de puterea lui Dumnezeu. Iar Scripturile sunt pline de minuni.

Scena luată din relatările despre Elizeu (profetul care i-a urmat lui Ilie în sec. IX î.C.) ne arată minunea unei înmulţiri a pâinilor obţinută prin milostivirea Domnului. Şi aici este vorba de puţine pâini de orz, insuficiente pentru a potoli foamea a o sută de persoane. În faţa nesiguranţei acelui bărbat care i-a adus douăzeci de pâini de orz, şi care obiectează: „cum o să ajungă acestea la o sută de oameni?” profetul insistă: „Dă-le oamenilor să mănânce, căci aşa vorbeşte Domnul: „vor mânca şi va mai rămâne”. Şi aşa s-a întâmplat: „le-a pus în faţa oamenilor, iar ei au mânca şi a mai rămas, aşa cum spusese Domnul”.

Amintirea acestei Scripturi a ajutat credinţa slabă a ucenicilor de a mijloci ca Isus să intervină. Cu totul alta a fost atitudinea Mariei la Cana Galileei când a mijlocit la Isus ca cei doi miri să nu-şi strice sărbătoarea. Dar ucenicii, aşa cum ni se întâmplă şi nouă, se bazau pe realismul lor şi pe înţelepciunea lor naturală mai mult decât pe iscusinţa şi pe puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Isus, care se încrede total în Tatăl, şti bine că „totul este posibil pentru Dumnezeu”; mai mult, nu este obişnuit să trimită înapoi pe nimeni, nici atunci când nu îndrăzneşte să ceară. El citeşte în inimă şi vede frământările noastre dându-ne ceea ce avem nevoie. De fapt aşa se întâmplă (sau ar trebui să fie astfel) cu orice tată şi mamă de familie. Iar Dumnezeu este totdeauna bun, atât cu copiii ascultători cât şi cu cei recalcitranţi. Nu rezistă la ceea ce au nevoie copiii săi. Ei bine, fără ca ucenicii să înţeleagă, ba chiar împotriva oricărui raţionament, Isus porunceşte ca oamenii să se aşeze pe iarbă. „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic, el mă poartă la păşuni verzi” cântă psalmul 22 (23), aproape prevăzând această splendidă scenă. După ce s-au aşezat toţi, el a luat pâinile şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit celor ce şedeau jos. Spre deosebire de sinoptici, unde ucenicii sunt puşi să împartă, aici – la Ioan – Isus însuşi ia pâinile şi le împarte. Fără îndoială evanghelistul subliniază raportul direct, personal, care este între păstor şi oile sale. Iar aici psalmul responsorial vine în ajutorul rugăciunii noastre: „ochii tuturor se îndreaptă plini de speranţă spre tine, tu le dai hrană la vreme potrivită, tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate” (Ps 144, 15-16).

Cu toate acestea, Isus nu face acestea din nimic. Are nevoie de cele cinci pâini de orz (pâinea de orz era pâinea săracilor, nu pâinea cea mai bună, adică aceea cu un gust îmbietor pe care o mâncau bogaţii). Şi cu aceste cinci pâini sărace satură cinci mii de oameni (atâţia s-au aşezat pe iarbă). Ajunge puţinul pe care-l avem (acel puţin al iubirii şi al milei, acel puţin al bunurilor materiale, acel puţin din disponibilitate, acel puţin din timp) pentru a înfrânge foamea, fie foamea din inimă fie foamea trupului. Problema este de a pune acel „puţin” pe care-l avem în mâinile Domnului şi a nu-l învârti între mâinile noastre ca să-l ţinem.

Evanghelistul notează că, după ce a mâncat, întreaga mulţime a rămas uimită de ceea ce a făcut Isus, până acolo că voiau să-l facă rege. Dar el a fugit din nou pe munte: nu voia să facă să scadă foamea după pâinea care rămâne, adică urgenţa nevoii după un raport afectuos şi de durată cu Domnul. Iar noi cu Isus pe munte continuă să ne rugăm: „Pâinea noastră cea de toate zilele dăne nouă astăzi!” (Mons. Vincenzo Paglia, trad. pr. Isidor Chinez).