„Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi, pentru prima oară, i-a trimis doi câte doi”. Aşa începe fragmentul din evanghelia lui Marcu pe care-l ascultăm în această duminică. Isus i-a chemat şi i-a trimis. În aceste două verbe (a chema şi a trimite) se poate spune că este cuprinsă toată identitatea ucenicului şi a oricărei comunităţi creştine. Aceste cuvinte, de fapt, cu ceea ce înseamnă ele, nu sunt rezervate grupurilor particulare sau persoanelor privilegiate. Toţi creştinii sunt chemaţi şi trimişi să vestească evanghelia lumii. Conciliul Vatican II vorbeşte cu foarte mare claritate despre această misiune încredinţată întregii Biserici: „Biserica peregrină este prin natura sa misionară... şi fiecare ucenic al lui Cristos are datoria de a răspândi, pe cât îi este posibil, credinţa”. Creştinul este înainte de toate unul care este chemat, un convocat de Dumnezeu. De fapt nu se devine creştin printr-o alegere autonomă; se devine dând un răspuns (desigur liber) unei chemări care ne precede. Da, există o iubire care stă înaintea răspunsului nostru. Paul, în începutul minunat al Scrisorii către Efesieni, ne aminteşte: „În Cristos (Tatăl) ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui în dragoste. El a orânduit mai înainte să fim adoptaţi ca fii prin Isus Cristos” (Ef 1,4-6).
Întreaga tradiţie a Vechiului Testament, începând cu Abraham, îl pune pe Dumnezeu la originea oricărei chemări; iniţiativa istoriei mântuirii poporului lui Israel este în întregime a Domnului. „Abraham, chemat de Dumnezeu, a ascultat”, scrie autorul Scrisorii către Evrei (11,8), arătând fiecărui creştin paradigma credinţei. În relatările despre vocaţiile profetice apare totdeauna primatul chemării divine. Emblematică este chemarea lui Amos. Nu el a fost cel care a ales. Şi nici nu a fost el care să meargă. Domnul l-a luat („Domnul m-a luat de la turmă”) şi l-a purtat într-o confruntare crâncenă cu nedreptăţile puterii politice. A trebuit să se ridice chiar împotriva consideraţiilor „capelanului curţii”, preotul Amasia, care-l îndemna, aşa cum se întâmplă adesea, la o prudenţă egoistă. Amos reproşează preotului că la rădăcina cuvintelor sale nu este o alegere personală legată de perspective particulare. Dumnezeu însuşi l-a constrâns la misiunea profetică: „Eu n-am fost profet, nici ucenic de profet, ci un păstor şi cultivator de sicomori; însă Domnul m-a luat de la turmă şi mi-a zis: Du-te şi vorbeşte ca profet poporului meu Israel” (Am 7,14-15). Am putea spune că fiecare dintre noi (şi chiar mai suntem şi acum) cultivatori de sicomori. În ciuda chemării pe care Dumnezeu ne-o adresează în fiecare zi, în fiecare duminică, noi rămânem să cultivăm sicomorii noştri. Dar Domnul continuă să ne cheme, şi nu o singură dată, smulgându-ne dintr-un destin trist. Nimeni însă nu este chemat pentru propriile interese şi ca să fie mai bun ca ceilalţi.
Ucenicul este chemat pentru slujire: a comunica cu cuvintele şi cu viaţa evanghelia până la marginile pământului. Şi în acest joc e toată sfinţenia sa; mai ales că Paul afirmă: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16). Toate chemările din Scriptură sunt o invitaţie să împlinim misiunea pe care ne-o încredinţează Domnul: să învăţăm să transcendă pe noi înşine şi să treacă peste limitele mai puţin sau deloc înguste pe care fiecare şi le-a trasat. E natural pentru fiecare din noi a ceda la tentaţia să stabilească limitele, posibil clare şi definitive, între sine şi alţii. Dar acest instinct de a trasa marginile se naşte din frică: vrem să fie liniştiţi şi siguri.
Pentru Isus nu este aşa. El a lăsat până şi cerul pentru a veni în mijlocul oamenilor, nu pentru cei drepţi, dar pentru cei păcătoşi, pentru cei lipsiţi de mântuire. Pentru aceştia Isus nu poate accepta nici o limită.
În rest şi Tatăl care este în ceruri care „face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5, 45). Orizontul pentru Isus este lumea întreagă. Nimeni nu este străini ocupaţiilor sale, nici cel mai rău dintre duşmani. Pentru Domnul toţi sunt de iubit şi de mântuit. El, primul a fost trimis şi a ascultat. „Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice neputinţă” scrie Matei (9, 35). Astăzi Isus nu încetează să se emoţioneze asupra mulţimilor obosite şi istovite ale acestei lumi, în particular ale celor care erau ca o turmă fără păstor. Şi continuă să-i trimită „doi câte doi”, pentru a continua opera sa de a anunţa Evanghelia. Ucenicii săi, oameni nici extraordinari nici dotaţi, trebuie să fie liberi în spirit şi universali în inimă, mai ales astăzi când trăim o generaţie ale căror distanţe dintre persoane şi ţări s-au apropiat, dar creşte şi viteza unor noi ziduri şi unor noi limite, revendicate de individualism şi de grupuri, de etnii şi de naţiuni. Cum Isus nu a venit să se salveze pe sine însuşi, în mod analog creştinul nu trăieşte pentru a se salva pe sine însuşi (chiar şi sufletul său), dar pentru a se salva pe alţii.
Isus invită pe ucenicii săi, de ieri şi de astăzi, a nu lua cu sine nici pâine, nici sac, nici bani (să ne întrebăm ce înseamnă pentru noi pâine, sac, bani!). Ei sunt întăriţi cu un baston al Evangheliei şi sandalele milostivirii, trebuind să parcurgă, doi câte doi, căile oamenilor predicând convertirea inimii şi vindecând orice boală şi neputinţă.
Pentru a intra în casele oamenilor, adică în sălaşul cel mai intim şi delicat care e inima lor, nu trebuie nici o apărare, nici o garanţie, nici arme potrivite. Ucenicii sunt fără apărare şi săraci, trebuie să meargă doi câte doi pentru ca prima predică să fie un exemplu de la reciprocă lor iubire, cum Isus a zis „de cum vă iubiţi veţi fi recunoscuţi că sunteţi ucenicii mei”. Îmbogăţiţi cu milostivirea lui Dumnezeu şi Evangheliei, creştinii vor putea să doboare zidurile diviziunii şi să-i elibereze inima oamenilor de limite şi de poverile care-i oprimă. În faţa acestei sarcină, fascinant şi teribil în acelaşi timp, nu ne-am da în lături.
Şi împreună cu ucenicii sfinţi să spunem: „Iată-mă, Doamne, trimite-mă pe mine!” (Is 6, 8). (mons. Vincenzo Paglia, trad. pr. dr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu