Sfinţenia omului este în mod esenţial darul harului divin. Omul trebuie să caute să primească acest dar cu toată viaţa sa, în aşa fel încât trebuie să-l facă rodnic. Din punct de vedere conceptual, trebuie să se distingă între sfinţenie prin darul divin gratuit, sfinţeania etico-morală şi sfinţenia cultuală. Recunoaşterea şi realizarea acestof valori sunt sau cad sub vicisitunile credinţei. Efortul de a deveni sfânt (adică de a da spaţiu harului lui Dumnezeu, lăsându-l să acţioneze fără a pune obstacole în propria viaţă, şi de a-i corespunde cu credinţă şi ciu iubire pentru a putea ajunge astfel la contemplarea lui Dumnezeu) nu trebuie evaluat doar ca posibilitate dată unor oameni eroici; este, în schimb, o datorie comună vieţii creştine (cf. Mt 5,48).
Carismele Duhului sunt diferite: astfel sfinţenia omului se poate manifesta în diferite moduri. Că este vorba de mărturia dată de martir cu preţul sângelui său, sau de a da dovadă bună despre sine în viaţa de fiecare zi, sau de comportamentul bun în sânul familiei sau într-o comunitate religioasă, în fond este vorba totdeauna de a parcurge calea uceniciei lui Cristos; adică, nu este vorba atât de a renunţa la valori determinante ale vieţii şi ale societăţii şi nici de a se refugia într-un umanism cu caracter infrauman; totul stă în a se interesa de Dumnezeu şi a rămâne orientaţi spre el, dedicându-se în întregime datoriei primite faţă de oameni şi de lume (cf. E. MIELENBRINK, „Santo” în G. ROTH, ed., Praktisches Wörterbuch der pastoral-Anthropologie, Herder, Wien 1975, traducerea italiană G. ROTH, ed., Dizionario di antropologia pastorale, Dehoniane, Bologna 1980, 1038-1039, trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu