Sfinţenia (IV)

4) Dimensiunea escatologică a sfinţeniei

„Uniţi cu Cristos în Biserică şi însemnaţi cu pecetea Duhului sfânt, „care este chezăşia moştenirii noastre” (Ef 1,14), cu adevărat ne numim fiii lui Dumnezeu şi suntem (cf. 1In 3,1), dar încă nu am apărut cu Cristos în slavă (cf. Col 3,4), în care vom fi asemenea cu Dumnezeu, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (cf. 1In 3,2)” (LG 48).

Participarea reală la o viaţă care va atinge plinătatea doar în veşnicie provine întreaga tensiune dialectiă ce caracterizează existenţa noastră de pelerini: suntem cu adevărat justificaţi şi sfinţiţi; deja participăm la lumina şi puterea Domnului care ne luminează, ne susţine şi ne inspiră în fiecare faptă de bine; totuşi „acest tezaur noi îl avem în vase de lut” (2Cor 4,7). Suntem deja uniţi cu Dumnezeu şi el locuieşte în noi, dar îl vedem numai „ca într-o oglindă” (1Cor 13,12); tot ceea ce unoaştem în credinţă ne apare mare şi minunat, dar adesea nu ne atrage şi nu ne mişcă, pentru că suntem încă trupeşti, vânduţi şi supuşi păcatului (cf. Rom 7,14). Suntem renăscuţi şi hrăniţi de trupul şi de sângele Răscumpărătorului nostru, dar suferim încă efectele păcatului originar şi cu uşurinţă cedăm ispitelor de fiecare zi, aşa încât nici un creştin nu va putea afirma că este fără păcat şi nu are nevoie de iertarea lui Dumnezeu (cf. In 1,8-10; Iac 3,2; Mt 6,12).

Se poate deci spune pe drept că membrele Bisericii de pe pământ, tocmai pentru că sunt vivificate de Cristos cel glorios, sunt într-adevăr sfinte, dar această sfinţenie este, acum, fragilă, defectibilă, ca în germene, în comparaţie cu aceea unire indefectibilă cu Cristos pe care membrele bisericii sunt chemate să o posede în Ierusalimul ceresc.

Din această prezenţă simultană în existenţa noastră a divinului şi a umanului provine continua ... (P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed., Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985,1369-1386, trad. pr. Isidor Chinez).